Quantcast
Channel: Poveştile mele
Viewing all 228 articles
Browse latest View live

Mondialele de gimnastica fara echipa feminina a României

$
0
0




Astăzi ar fi trebuit să aibă loc finala pe echipe feminin la Campionatele Mondiale Glasgow 2015 cu echipa României bătându-se pentru o medalie.
E doar finala pe echipe. Fără România.
Pentru că gimnastele din România nu s-au calificat între primele 8 din lume.
Campioana mondială de cinci ori consecutiv (1994-2001) priveşte azi finala din faţa televizorului.

„Ia uite ce au făcut gimnastele – ai văzut? Dezastru!”
Asta s-a auzit neîntrerupt în ultimele zile.



Asta e suprafaţa.
Presa internaţională vuieşte, presa din România nu ştie de unde să iarezultatul ăsta şi începe să-i dea cu „faliment”, dezamăgire, eşec, dezastru, coşmar, catastrofă şi alte calamităţi.
Dar uită să se uite la evoluţiile din tot anul 2015.
Într-adevăr, pare începutul sfârşitului.

Dacă, aşa cum tuturor li se părea... normal, Larisa & Co. ar fi obţinut unul dintre locurile 1-5, abia ar fi prins o ştire, în subsolul vreunei pagini, vreunui site. Sau deloc. Ar fi început să se vorbească despre gimnastica de la Mondialele 2015 abia cu ocazia finalei pe echipe de azi.

România a încheiat Mondialele 2015 pe locul 13– cu ghinion!
Este cea mai slabă clasare din istoria particpării echipei feminine de gimnastică a României la competiţiile majore: campionate mondiale sau Jocuri Olimpice!
Primele 8 formaţii au acces automat la Jocurile Olimpice 2016. Ocupantele poziţiilor 9-16 se vor întrece, anul viitor, pentru celelalte 4 locuri disponibile.

Alte contraperformanţe
Locul 23 la paralele din cele 24 de formaţii care au concurat la CM 2015 de la Glasgow.
Locul 6 la sărituri, 8 la bârnă şi 9 la sol – nu foarte dezastruos, dar de consemnat; odată, cândva, demult, România nu rata podiumul neoficial la aceste aparate.
România a încheiat concursul la 2 puncte de locul 12 (Germania) şi la aproape 20 de puncte de extraterestrele din SUA – care nu au nicio şansă să cedeze titlul mondial şi în acest an, după ce au dominat categoric actualul ciclu olimpic.

Echipa României a fost alcătuită la CM 2015 din Larisa Iordache, Diana Bulimar, Laura Jurcă (foto), Silvia Zarzu şi Andreea Iridon.



Ca fapt divers, Olanda a reuşit calificarea directă la JO (locul 8) – cu două gimnaste calificate în finala de la bârnă!


Palmares România la Campionatele Mondiale şi Jocurile Olimpice

În concursurile oficiale (nu cele de calificare!), echipa feminină de gimnastică a României nu a căzut NICIODATĂ sub locul 4 din 1976 încoace (la Jocurile Olimpice) şi 1978 (la Mondiale).
De fapt, din 1976 România s-a clasat mereu pe podium la Jocurile Olimpice.

Poziţiile obţinute la Campionatele Mondiale

1954 – locul 4
1958 – locul 3
1962 – locul 9
1970 – locul 5
1974 – locul 4
1979 – locul 1
1983 şi 1985 – locul 2
1987 – locul 1
1989 – locul 2
1991 – locul 3
1994, 1995, 1997, 1999, 2001 – locul 1
2003 – locul 2
2006 – locul 4
2007 – locul 3
2010, 2011, 2014 – locul 4

În 1966, la Dortmund, s-a decis să nu se participe decât individual, cu doar 3 gimnaste, drept pedeapsă pentru locul 9 din 1962, care venea după cele 3 medalii cu echipa – 1956 (JO), 1958 (CM) şi 1960 (JO).

Dacă în 2015 se ţinea cont de vechiul sistem, fără recalificări (introduse abia la CM 2011, pentru Jocurile Olimpice 2012), România îşi lua adio direct de la Rio 2016. Ce-i drept, la limită...


Poziţiile obţinute la Jocurile Olimpice
Locul 9 (1952), 3 (1956), 3 (1960), 6 (1964), 6 (1972), 2 (1976), 2 (1980), 1 (1984), 2 (1988), 2 (1992), 3 (1996), 1 (2000), 1 (2004), 3 (2008), 3 (2012)

Revenind la prestaţia din calificările Campionatelor Mondiale 2015.
Nu am de gând să le învinuiesc 100% pe fetele noastre sau să le caracterizez ca super-extraordinare.
S-a vorbit mult zilele acestea despre condiţiile de antrenament – aparatură, antrenori, probleme la nivel psihic.
Despre paralelele deficitare.
Despre baza de selecţie redusă.
Ceva şi despre arbitraje.
Vina e împărţită între sistem şi gimnaste.

Jurnaliştii (sau bloggerii, după caz) pe care îi interesează o dată pe an gimnastica şi care acum se dau mari specialişti s-au apucat să declare cu mare pompă că după zeci de ani echipa feminină a ratat calificarea în finală.
Iată cum stau lucrurile:
Din 1950 până în 1991 TOATE echipele înscrise la Campionatele Mondiale (Jocurile Olimpice) concurau cu exerciţii impuse şi cu exerciţii liber-alese; se calcula suma şi rezulta clasamentul – până în anii ’60, se evolua şi la „ansamblu”, un strămoş al gimnasticii ritmice.
1992 (Jocurile Olimpice de la Barcelona) a fost ultimul an în care a funcţionat sistemul de mai sus.
Abia în 1994, când s-au reluat întrecerile pe echipe la Mondiale, s-a introdus finala pe echipe, cu calificări şi cu 6 formaţii.
Din 2001 încoace, în finala pe echipe merg 8 echipe.


Ulciorul nu merge de multe ori la apă

Multă vreme, gimnastica românească a mers pe principiul: fără dificultatea cea mai mare, ne bazăm pe siguranţă.
Era siguranţa şi nivelul ridical al tuturor componentelor. Acum, avem o singură gimnastă de top. De trei ani încoace. Întreg ciclul olimpic, Larisa Iordache a trebuit să care pe umerii ei întreaga echipă a României.

În calificările CM 2015, Larisa a cedat. Era primul concurs important al ei în 2015, din cauza accidentării pe care a suportat-o de-a lungul anului – şi din cauza căreia nu participat la Europenele 2015.
Şi nu e singura dintre cele 5 fete care a întâmpinat probleme de sănătate în acest an.

Şi mai rău – dacă poate fi mai rău: nu vine nimeni din urmă. În 2011, la 15 ani, Larisa atrăsese deja de mulţi ani atenţia lumii gimnasticii, iar ea murea de ciudă că nu poate participa la Mondiale. Acum... rămân punctele suspensie.

Déjà vu Nanning 2014

Şi în preliminariile Mondialelor din 2014 s-au consemnat o serie de ratări din partea gimnastelor române – am avut maaaareee noroc cu acel loc 7 şi cu forma de moment a Larisei Iordache.
Fetele s-au regăsit în finala pe echipe. Acum şi-au tăiat singure această şansă...

Citiţi AICI comentariile de atunci, povestea acelei zile din preliminariile CM 2014– majoritatea se potrivesc la fel de bine şi astăzi, chiar dacă în alte condiţii (neparticiparea în finala pe echipe).

În 2015, au fost aceleaşi emoţii, accidentări şi dificultate scăzută.
Aceeaşi etern invocată vârstă fragedă egal lipsă de experienţă. DAR nu suntem singura naţiune care are în componenţă două fete abia trecute de vârsta junioratului – născute în 1999: Laura Jurcă şi Andreea Iridon (foto).



Şi Marea Britanie, şi China, şi Japonia, şi Canada, şi Olanda se laudă cu cel puţin două fete cu 1999 an de naştere. Ca să ne raportăm strict la cele 8 participante în finală.

Mai spuneam, în materialul invocat mai sus, că gimnastica se schimbă cu rapiditate ameţitoare, iar adaptarea la noul sistem e absolut necesară.
„Merge şi-aşa” (dificultate medie, stabilitate/siguranţă pe aparat) n-ar trebui să mai existe. Mai ales că în epoca actuală nu te mai poţi baza, ca în trecut, pe siguranţa fetelor noastre (şi din cauza cerinţelor ridicate ale Codului de punctaj), coroborat cu faptul că gimnastica din alte ţări nu stă pe loc în privinţa dificultăţii – deci, şi la acest aspect e necesar să se lucreze în permanenţă în lotul României.

Uite ce scriam (printre multe altele) acum un an, după evoluţia din calificările CM 2014:
„Vreau să cred că a fost doar un accident, că situaţia nu se va permanentiza la viitoarele competiţii majore.”
Din păcate, a fost mai rău şi da, devine o obişnuinţă nefericită... şi cădem din ce în ce mai jos. Până unde??? Până unde au ajuns Cehia, Ungaria, Bulgaria, Ucraina şi Belarus, altădată forţe ale gimnasticii?


Tripleta ghinionului – Cătălina Ponor, Anamaria Ocolişan, Andreea Munteanu

Să zicem că totul a început cu accidentarea Cătălinei Ponor.
Tripla campioană olimpică de la Atena (JO 2004), născută pe 20 august 1987, a revenit în sala de gimnastică cel puţin la fel de ambiţioasă ca înaintea Jocurilor din 2012 – încheiate pentru ea cu medalia de argint la sol, cu bronzul de la echipe şi cu ghinionistul loc 4 la bârnă.
Cătălina şi-a „adus la zi” exerciţiile (la sărituri, bârnă şi sol) într-o perioadă relativ scurtă. Mai mult, şi-a depăşit în valoare majoritatea colegelor de lot. După aproape trei ani de pauză.

Final de septembrie 2105, la Naţionalele României.
Cătălina era determinată. Nu numai să la arate tuturor criticilor că nu s-a întors oricum în lumea sportului de performanţă. Voia să ajute echipa. Ghinionul a fost de partea ei, iar glezna dreaptă a cedat.
Cătălina şchiopăta vizibil, îşi strângea buzele a amărăciune că nu poate fi jos, să concureze. Trăia pentru colegele cu cel puţin zece ani mai tinere. Am stat la trei metri de ea, aşa că nu vorbesc din auzite. Dar ea şi ceilalţi speram într-un miracol până la Mondiale... Un miracol care a rămas ascuns după paralele şi bârnă.

Am făcut tot ce se putea şi am luptat până în ultimul moment ca să fiu acolo (la Glasgow) pentru România, dar ruptura de la Campionatul Naţional a recidivat şi nu îmi va permite să fac acest lucru. Regret nespus, pentru că mi-aş fi dorit din tot sufletul să ajut echipa şi să ascult din nou de pe podium imnul ţării. Voi fi alături de fete şi le voi ţine pumnii.”, scria Cătălina pe Facebook.



„Dacă şi cu „parcă”: Cât ar fi cântărit exerciţiile Cătălinei în totalul echipei Româniaie la Mondialele de la Glasgow 2015? La legarea echipei, la susţinerea fetelor crude? Probabil că răspunsul este: foarte mult!
Recent, Cătălina Ponor a fost operată cu succes la Viena, iar  recuperarea durează în jur de două luni.

Campionatele Mondiale 2015, cu o zi înaintea calificărilor.
E panică la propriu la accidentarea Anamariei Ocolişan – fetele rămân doar 5.
Ana este o gimnastă care a evoluat mult-mult faţă de anul trecut, o piesă de bază cel puţin la sărituri şi paralele.


Nadia Comăneci: „Am fost acolo când Anamaria Ocolişan s-a accidentat la gleznă şi am simţit o mare panică în interiorul echipei. Şi, chiar dacă încerci să nu te gândeşti la asta, e greu să nu o faci. Le-am spus: «Sunteţi aici după atât de multe ore în sală, hai să vedem ce puteţi mai bine, să nu aveţi în minte că vreţi locul 1 sau 2, doar faceţi ce puteţi mai bine». Simţeam că sunt panicate. Au plâns toate și îmi venea și mie să plâng cu ele. Sunt puține fete, multe accidentări și e greu să începi o competiție de asemenea anvergură în această stare. Mi s-a rupt inima pentru ele”.
(...) Voi fi ca o mamă și le voi consola, pentru că nu poți face nimic mai mult”.

În privinţa Andreei Munteanu, campioana europeană 2015 de la bârnă, nu e chiar ghinion. Atât ea, cât şi Ştefania Stănilă –  componentă de bază la Europenele şi Mondialele 2015 – traversează în acest an „probleme de motivaţie”.
Andreea a mers la Glasgow ca rezervă, însă „nu a putut fi recuperată”. Sună ca într-un film horror.


Povestea participării echipei feminine a României la Mondialele 2015

Pentru iubitorii gimnasticii, povestea e ştiută, răs-ştiută, analizată şi răs-analizată.

Eu una vreau să rămână consemnată şi aici.

De precizat, în primul rând, că echipa feminină de gimnastică a României a intrat în concurs în prima subdiviziune din cele 12 ale competiţiei, la ora 9.00 dimineaţa (ora locală).

Sol
A treia gimnastă pe lista de start pentru România, Larisa Iordache, argint la acest aparat la Mondialele 2014, prezintă un exerciţiu puţin „uşurat”.
Greşeli de execuţie, dar nu majore. 13.766, mai puţin decât colegele Laura Jurcă şi Diana Bulimar (foto).



Per ansamblu, solul nu e nici foarte-foarte, dar nici catastrofal.
Primele lacrimi. Ale Larisei.

Nu sunt specialist, dar am înţeles că s-ar fi arbitrat mult mai sus, la execuţie, în celelalte subdiviziuni ale concursului de calificare.

Săriturile sunt în medie, nu ne taie elanul.

În schimb, la paraleleîncepe coşmarul.
Cu un exerciţiu fără cădere, însă cu multe greşeli de ţinută, Laura Jurcă nu trece bariera de 13 puncte. Apoi, Silvia Zarzu (foto), Bulimar (de două ori) nu-şi pot menţine echilibrul şi ratează execuţia.



Larisa e obligată să stea pe podiumul de concurs minute bune, până la afişarea punctajului pentru Diana Bulimar. Concentrarea piere, bara nu o ascultă, iar Lari cedează sub presiune. Prea se aşteaptă TOTUL de la ea... Au şi chinuit-o probleme de sănătate anul acesta.
Nici Andreea Iridon nu poate controla cele două bare.

Cu lacrimile pe obraji, deznădăjduite, fetele se îndreaptă spre tortura numită bârnă. De câtva timp, nu mai e aparatul care ne ridică în faţa celorlalte naţiuni.
Din nou, Laura deschide binişor. Urmează Diana, cam la fel.
Bârna era ultima speranţă a Larisei la o finală pe aparate, apoi la o medalie, poate la titlul atât de aşteptat. Cât de mult o fi apăsat asupra ei acest lucru atunci când un picior i-a alunecat de pe cei 10 centimetri?
Gata, s-a terminat pentru ea...
Punct şi de la capăt în finala de la individual compus.

După evoluţiile la paralele, apoi bârnă, îmi făceam... probleme care ar putea fi cele 3 gimnaste care să concureze în finală.
Nu conştientizam proporţiile dezastrului.

Lacrimi generale.
Fetele plâng în hohote. Sunt lăsate singure la declaraţii.
Sincer, m-au durut atât de tare lacrimile Larisei, am suferit o dată cu ea – de parcă mi s-ar fi abătut mie pe cap toate necazurile ei din ziua respectivă.
Lasă, că iese el şi soarele!

Eu tot mai speram într-o minune, într-o calificare. La limita limitelor.
Repet: S-a ratat poate la fel de mult în calificările CM 2014, însă acolo a strălucit Larisa Iordache. O zi mai slabă a ei egal ECHIPĂ MEDIOCRĂ.

Nu va fi nici o finală pe aparate la Mondialele 2015!
Din 1974 încoace, România a fost reprezentată în cel puţin o finală pe aparate la Campionatele Mondiale sau la Jocurile Olimpice.

Cu fiecare etapă a competiţiei, România aluneca din ce în ce mai jos în clasament.
Au venit în faţa noastră, pe rând, Japonia (cu soluri performante şi bine executate), Canada (cu Elsabeth Black într-o formă foarte bună), Marea Britanie (locul 3 în calificări per total) şi Brazilia, Italia şi Rusia. Ziua s-a încheiat cu lovitura aplicată de echipa Germaniei. Locul 9 şi gata cu speranţele inutile!
A doua zi ne-au dat peste nasîntâi China şi Belgia (da, Belgia!!!), apoi Franţa şi cât pe ce Australia, plus Olanda. La colosul SUA se aşteptau toţi să treacă în faţă.
Comentariile sunt inutile.

Va fi si mai greu când, din 2018, cele 5 fete din echipă (nu 6, ca până acum) vor fi obligate să facă toate cele 4 aparate – cum era până în 1994 – primul an în care fetele au putut să sară peste un aparat-două (chiar trei, în unele cazuri).


Fetele noastre – de la minutul 3.00 încolo; după evoluţia la sărituri a Oksanei Şuşovitiva (40 de ani!)



Concluzii
În cele 19 evoluţii ale gimnastelor române la CM 2015, niciun punctaj peste 15, doar trei evoluţii peste 14 – la sărituri, unde se obţin mai uşor astfel decalificative.
Hai să facem o comparaţie de David cu Goliat: SUA – 20 de evoluţii, o notă de 16; 6 note peste 15; 9  de 14 sau peste 14.

Rezultatele complete din calificări le găsiţi AICI.

„Glasgow 2015 ar trebui să fie momentul de cotitură din gimnastica românească. Adevărul doare crunt. O poveste frumoasă care durează de 40 de ani se termina trist. Un sistem moare şi e nevoie să se nască altul. E nevoie de viziune în sportul românesc. De oameni pricepuţi la locul potrivit. De resurse şi de multă răbdare. Şi mai e ceva: orgoliile din lumea sportului au măcinat pasiunea, au adus tensiune şi au distrus unitatea de grup. Nu există spirit de echipă în sportul românesc! E trist, dar adevărat! Adevărul nespus menţine această stare.”– punctul de vedere, la cald, al comentatoarei TVR, Alina Alexoi.

Un articol foarte interesant şi foarte la obiect despre calificările de la CM 2015 găsiţi AICI.

În urma prestaţiei de la Mondialele 2015, președintele Comitetului Olimpic și Sportiv Român (COSR), Alin Petrache, a trimis o scrisoare deschisă Federației Române de Gimnastică, în care solicită, printre altele, „o analiză a prestației antrenorilor și a celorlalți membri ai colectivului tehnic în procesul de pregătire și participare la Campionatele Mondiale 2015, identificarea răspunderii fiecărui membru față de rezultatele obținute și comunicarea măsurilor pe care FRG înțelege să le aplice. Forul olimpic național recomandă cooptarea în colectivul de antrenori ai lotului a lui Nicolae Forminte, al cărui palmares este de notorietate datorită rezultatelor de valoare obținute în competiții majore, precum și aportul adus la formarea unor sportivi de înaltă performanță ai României.”
Se propune şi cooptarea unui antrenor străin, expert în pregătirea la paralele.”

Nicolae Forminte a fost mulţi ani antrenor la lotul naţional al României, coordonat de Octavian Bellu şi Mariana Bitang, şi antrenor principalîn perioada 2005-2010. În prezent, coordonează activitatea lotului de junioare, la Deva.
Eu personal văd revenirea domnului Forminte ca o soluţie care nu se impune neapărat. Poate o „soluţie de avarie”, dar intermediară.

Octavian Bellu şi Mariana Bitang se ocupă în prezent în principal de proiectul „Tară, ţară, vrem campioane!”, ce are în vedere relansarea gimnasticii ronâneşti – selecţia copiilor în cele mai importante centre din ţară.


Băieţii la Mondialele de gimnastică 2015

Deşi se miza puţin pe acest lucru, echipa masculină a României a încheiat calificările pe locul 14.
Astfel, ambele echipe de gimnastică (feminină şi masculină) vor merge la Rio în avans, pe 16-19 aprilie, pentru Testul preolimpic – unde, din cele câte opt echipe care concurează la masculin şi feminin se aleg cele patru care merg la adevăratul carnaval de la Rio, Jocurile Olimpice (2-21 august 2016).

În afara prezenţei Cătălinei Ponor, se mizează şi pe revenirea Sandrei Izbaşa în 2016.
S-a pus chiar problema renunţării voluntare la participarea cu echipa la Jocurile Olimpice de la Rio şi prezenţa a două sportive. Cam radical!


Unde mai vedem România la Mondialele de gimnastică 2015

Larisa Iordache şi Laura Jurcă sunt la individual compus – prima, cu şanse mari de a prinde podiumul, în cazul în care exrciţiile ei vor fi „curate” ca execuţie şi cu dificultatea ridicată joi 29 octombrie.


Un colaj cu evoluţiile Larisei de-a lungul timpului până în prezent



Cristian Băţagă a obţinut penultimul punctaj de calificare la individual compus – finala e vineri 28 octombrie.
Marian Drăgulescu (la aproape 35 de ani) va fi în finala de la sărituri (duminică 1 noiembrie).



Solul spectaculos al lui Marian a fost cu ratare în calificări.

Însă, foarte important: Marian a făcut la Glasgow 6 aparate, pentru echipă – locul 52 din 276 de gimnaşti care au concurat la Glasgow.
Marian Drăgulescu este campionul european absolut din 2004 şi deţinătorul a 8 medalii de aur la CM (sol + sărituri).

Marius Berbecar (vicecampion european în 2015) şi Andrei Muntean, specialişti la paralele, nu au acces în ultimul act la acest aparat.

Aşadar, două şanse la medalii, pe care le sperăm fructificate la maximum.
Larisa are în faţă zidul de netrecut Simone Biles (SUA), iar Marian ar putea prezenta în finală una dintre sărituri mai valoroasă decât în calificări.
Ambii merită răsplata medaliei, pentru munca pe care au depus-o, pentru ambiţia şi puterea de luptă care nu i-a părăsit niciodată. Şi, nu în ultimul rând, pentru valoarea pe care o au.

„Larisa Iordache are valoare. Larisa trebuie să creadă în ea și să reușească un concurs frumos, curat. Trebuie să arate ce știe mai bine, să se bucure de moment.”, o susţine Nadia Comăneci pe Larisa.

Tare, Larisa şi Laura!
Tare, Marian!

Începând de astăzi, întrecerile Campionatelor Mondiale Glasgow 2015 pot fi urmărite pe TVR 2, în comentariul Alinei Alexoi.


Dacă vă face plăcere, citiţi şi:

Cu drag, despre gimnastica– PASIUNEA mea pentru gimnastică – amintiri cu Daniela Silivaş şi echipa de aur din 1987, cu Lavinia Miloşovici, Simona Amânar, Gina Gogean. Generaţia actuală, a Larisei Iordache, nu a fost nici ea omisă.

Europenele de gimnastică 2014. AUR!– Povestea titlului pe echipe pentru România
Europenele de gimnastică 2014. Epilog– Trei medalii în finalele pe aparate pentru Larisa Iordache!

Recomandarea lunii - Mondialele de gimnastica(cu cele mai importante momente din istoria Mondialelor pentru România)
Mondialele de gimnastica 2014 – Larisa, mulţumim şi te iubim!- articol scris după concursul de la individual compus
Mondialele de gimnastica 2014 – Larisa de argint- finalul Mondialelor plus CONCLUZII

Europenele 2015– Aur pentru Andreea Munteanu
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Medalia Larisei Iordache de la Mondialele de gimnastica

$
0
0



E medalie!!!
E a ei, a Larisei, şi a muncii ei! A dăruirii pe care o are pentru gimnastică.
Larisa Iordache şterge din nou umbrele şi luminează sufletele celor care, chiar şi de departe, au ajutat-o să se ridice de jos. De foarte jos, psihic.

 
„Capul sus, Larisa!” şi-a intitulat un fan clipul care o prezintă pe Larisa de la agonia calificărilor Mondialelor 2015 (îl găsiţi AICI) la cele mai frumoase evoluţii ale carierei.

Au curs valuri de simpatie pentru fetele noastre, pentru Larisa în special, după coşmarul din preliminarii.
Valuri de empatie. Încurajări. Gânduri frumoase. (Nu vreau să mă gândesc acum la „marii specialişti” care au demolat totul dintr-o dată.)

Mulţi am plâns o dată cu Larisa vineri 23 octombrie. Poate nu la propriu, dar sufletul a atârnat greu a amărăciune.

Da, a trecut deja o săptămână de la ziua cea neagră.
Acum, zâmbim şi plângem de bucurie o dată cu Larisa.
FELICITĂRI din inimă!

Mulţumim, Larisa, şi daaaaa, te iubim!
Azi mai mult ca ieri, mâine mai mult ca azi... Şi tot aşa, până vom depăşi cerul.

Ce frumos şi impresionant e când primeşti răsplata muncii, când te bucuri (chiar dacă bucuria durează puţin) şi îi bucuri şi pe alţii!

OK, Larisa nu a luat AUR la Mondialele de gimnastică 2015. „Doar” bronz, cum ar zice unii.
Ştiţi ce? Nimeni nu se aştepta la AUR. Pentru că suntem realişti, nu pentru că ne mulţumim cu puţin.
Larisa avea nevoie joi 29 octombrie 2015 să concureze frumos, pentru ea, nu pentru „gloria ţării”. Cu detaşare - şi concentrare în acelaşi timp.


Am văzut-o la intrarea în sală determinată. Cred că nu vedea decât bârna, primul ei aparat în concurs. Orice ar fi fost în faţa ei în acel moment, nu conta.

Larisa Iordache a obţinut a doua medalie mondială (consecutivă) la individual compus - concursul gimnastelor complete, cea mai valoroasă medalie individuală din gimnastică.

☺ În acest an, Larisa a stat mult pe bară, din cauza unei probleme la un picior. Nu poate renunţa la a purta un talonet.
E foarte puţin timp de când şi-a reluat antrenamentele.

Lavinia Miloşovici este singura gimnastă română care are în palmares două medalii (tot consecutive) mondiale la individual compus: 1994 (argint) şi 1995 (bronz).


În postarea anterioară – cea după calificări nu îmi ascundeam optimismul în privinţa medaliilor pe care România le-ar putea obţine la Campionatele Mondiale de gimnastică Glasgow 2015.
Credeam în capacitatea Larisei şi a lui Marian (Drăgulescu) de a lupta pentru şansa lor, credeam în valoare şi ambiţie.
Simţeam că SE POATE.
Jumătate de viss-a îndeplinit joi 29 octombrie.

Din păcate, bronzul Larisei (şi o eventuală reuşită a lui Marian) nu şterge cu buretele contraperformanţa fetelor din calificări.

***

Azi avem alt ton, aşa cum şi Larisa Iordache a avut un alt tonus.
În gimnastică e valabilă vorba „Nicio zi nu seamănă cu alta”. Există bârne şi paralele...
Dar o zi mai slabă nu înseamnă sfârşitul. E un (alt) început, care poate continua frumos.
Primul pas a fost medalia de la Mondialele Glasgow 2015. Următorul: calificarea cu echipa la Jocurile Olimpice de la Rio – Larisa este calificată deja, individual, datorită clasării între primele trei.
Apoi, AURUL olimpic.



Povestea finalei la individual compus – Campionatele Mondiale de gimnastică Glasgow 2015

La prezentarea sportivelor, una lângă alta stau cele trei mari campioane en titre: la Jocurile Olimpice, Gabrielle Douglas (SUA, 20 de ani); la Campionatele Mondiale, Simone Biles (SUA, 18 ani); la Europene, Giulia Steingruber (Elveţia, 21 de ani).
☺ Douglas a reînceput anul acesta antrenamentele, după 2012.

Primul aparatpentru Larisa (19 ani) e bârna, pentru Laura Jurca (16 ani) – solul.



E mult peste calificări. Larisa e sigură (a căzut în prima zi de întreceri), cu mici-mici dezechilibrări. Primul punctaj dintre cele 24 de participante!

La sol Larisa reintroduce elementul „Silivaş”, pe care nu l-a prezentat în calificări.



„Va fi bine!”


Regrete pentru neparticiparea în finalele de duminică 1 noiembrie? Cu carul! Larisa nu e nici măcar rezervă pentru bârnă şi sol...

La paralele, Laura se apropie de 14. E aproape un punct în plus faţă de ziua inaugurală!

Nimeni nu merge ceas. Simone Biles, marea favorită, greşeşte la bârnă, se ajută de mâini, dar nu se dă jos de pe aparat.
Biles e şi campioana mondială de la bârnă în 2014, în finala în care Larisa a pierdut titlul mult-aşteptat.
Gabrielle Douglas e un pic mai stabilă pe „puntea suspinelor”, însă şi ea suspină des.
Steingruber aterizează pe lângă la o linie acrobatică.

Ordinea intrării în concurs, stabilită în urma poziţiilor ocupate în calificări, nu le avantaja pe Larisa şi pe Laura.
Ultimul aparat: paralele pentru prima, bârnăpentru cea de-a doua.

Au rămas 4 pentru 3 medalii. Restul sunt departe. Larisa, Biles, Douglas.
Periculoasă e chinezoaica Shang Chunsong, care e înaintea Larisei în clasamentul după trei aparate. Din nefericire pentru ea şi pentru ceea ce a arătat în concurs până acum, nu are o săritură cu valoare ridicată. Şi face şi greşeli.
Larisa avea nevoie de 13.958 pentru a o egala. E posibil?

Paralelele sunt de „sus” sau „jos”. A fi sau a nu fi cu medalie. A întări ideea că a fost un accident stupid în vinerea aceea de tristă amintire.
Un exerciţiu fenomenal pentru Larisa (al 5-lea punctaj per total), cotat cu peste un punct şi jumătate mai mult ca în calificări – 14.800!
Lacrimile izbucnesc instantaneu. Nu se opresc.
Numai că de data asta sunt de FERICIRE.

Gabby Douglas evoluează la sol, după ce încheie Larisa la paralele, şi îi smulge de puţin locul 2.

Mie fata asta nu mi-a plăcut deloc la Glasgow, nici ca ţinută, nici ca execuţie - putea fi argint pentru Larisa...
Aaaa... şi mi se pare cu nasul rău pe sus don'şoara Douglas!

Laura nu-şi pierde cumpătul şi nu cedează presiunii de a fi în Top 10. Ba ajunge chiar între primele 8!
N-am mai avut de mult două fete atât de sus!

Întrecerea a fost dominată de cea care a devenit cea mai titrată gimnastă a Mondialelor din toate timpurile – Simone Biles (SUA), 3 titluri consecutive la individual compus (2013, 2014, 2015).
☺ Svetlana Horkina are şi ea trei trofee de aur – în 1997, 2011 şi 2003.
Inovaţie şi upgradarecontinuă, seriozitate şi constanţă în pregătire, zâmbet, bucurie şi plăcere pentru concurs. Pentru gimnastică.


☺ Cele trei reuşite ale lui Simone ţin şi de condiţiile de desfăşurare a Campionatelor Mondiale în perioada actuală.
Din 1950 până în 1978, întrecerea majoră avea loc o dată la patru ani, iar din 1979 până în 1991 inclusiv, o dată la doi ani. Abia din 1993, Mondialele sunt programate anual (cu mici excepţii, fără anul olimpic).

Larisa Iordache (România), Simone Biles (SUA) şi Gabby Douglas (SUA), medaliatele de la individual compus, Campionatele Mondiale 2015


Pe două dintre pretendentele la medalii, Seda Tuthalian (Rusia) şi Ellie Black (Canada) le-a speriat bârna, care le-a aruncat la podea înainte de termen.
Fetelor din Marea Britanie, medaliate cu bronz cu două zile în urmă, le-a pierit un pic concentrarea şi au greşit mult.

A lipsit de la Glasgow medaliata cu bronz din 2014, rusoiaca Alia Mustafina, care e şi campioana mondială absolută din 2010.

☺ Rezultatele din finala feminină pe echipe de la Mondialele de gimnastică 2015 le găsiţi AICI.

☺ Puteţi urmări pas cu pas performanţa Larisei, mai jos.



Totalul medaliilor obţinute în carieră de Larisa Iordache la întrecerile majore

16 (dintre care 3 cu echipa): 5 aur, 7 argint, 4 bronz
☺ La Mondiale are două medalii de argint (2014 - individual compus şi sol) şi două de bronz (2013 - sol şi 2015 - individual compus).



Superbul mesaj al Larisei, în dimineaţa de după succes:
„Wow... Este atât de greu să pot spune ceva în momentul acesta, chiar dacă a trecut o noapte după un «aer proaspăt», după atâta vreme pentru mine... Îmi este încă greu să pot spune ceva... Să pot fiu fericită în adevăratul sens al cuvântului; un ochi râde, altul plânge după nereuşita de vinerea trecută din calificări!!!
După doar două luni de pregătire, cu antrenamente şi concursuri, am reuşit să mă adun ieri. Lupta de zi de zi cu mine, corpul voia ceva şi mintea spunea STOP, «nu pentru că nu poţi, ci pentru că nu îţi dai voie să o faci» sau «tu deţii controlul» ... aşa cum mi-au spus oamenii dragi. Ei au fost minut de minut alături de mine şi, fără susţinerea lor, nu puteam face asta! 


Tot ce pot spune acum este: Vă mulţumesc din toată inima că aţi fost alături de mine! Îi multumesc familiei mele, pe care o iubesc aşa de mult... Mulţumesc antrenorilor, fetelor, doamnei Alina (n.m. Alexoi – comentatoarea TVR, dar mai mult decât atât pentru fete...), care mereu a crezut în mine, în fiecare clipă după terminarea calificărilor... Mulţumesc tururor sufletelor care au stat ca un ghem şi au respirat uşurate după fiecare integral terminat cu bine.
Vă mulţumesc din tot sufletul meu, pentru toate mesajele frumoase, pline de optimism. «Bucură-te şi oferă-i gimnasticii culoare»...
Sunteţi minunaţi toţi!”.

Surpriza Laura Jurca

Laura Jurca a fost cea mai constantă gimnastă din echipa României la Mondialele de la Glasgow 2015.


După evoluţiile mai puţin reuşite de la Europenele din aprilie şi de la Jocurile Europene din vară (destule ratări şi inexactităţi), Laura a arătat că se poate. Se poate conta pe ea pentru echipă, se poate conta pe ea că va creşte la dificultate.


Mulţumim, Larisa şi Laura!

Finala pe echipe feminin

La CM 2015, în concursul fără echipa României, a fost spectacol în partea superioară a clasamentului (SUA, China, Marea Britanie, Rusia şi Japonia, în ordine), dar finala a fost slăbuţă în rest - prestaţiile Italiei şi Olandei, în special.
Regretele neprezenţei României între primele 8 sunt din ce în ce mai mari şi macină.

Rusia a mers destul de rău în finala pe echipe: o ratare la paralele şi 3 din 3 căderi la bârnă. Viktoria Komova (cu multe titluri şi medalii la nivel înalt), care a revenit în concursuri abia anul acesta, după multiple accidentări, nu a fost deloc în apele ei.

Performanţă istorică a Marii Britanii – prima medalie mondială cu echipa – Elissa Downie a început concursul cu o ratare (la paralele) şi tot ea l-a încheiat, cu o super-evoluţie la sărituri, într-un triumf demn de Hollywood.

☺ Rezultatele din finala feminină pe echipe de la Mondialele de gimnastică 2015 le găsiţi AICI.

☺ Înregistrarea concursului o aveţi mai jos.



Nu pot să închei fără a trece în revistă extraordinara reuşită a gimnaştilor din Japonia: AUR la echipe după 37 de ani de aşteptare, cu cel mai valoros gimnast al tuturor timpurilor, Kohei Uchimura, în componenţă.
La masculin, China domina încă de la mijlocul anilor ’90.


Dacă vă face plăcere, citiţi şi:

Cu drag, despre gimnastica– PASIUNEA mea pentru gimnastică – amintiri cu Daniela Silivaş şi echipa de aur din 1987, cu Lavinia Miloşovici, Simona Amânar, Gina Gogean. Generaţia actuală, a Larisei Iordache, nu a fost nici ea omisă.

Europenele de gimnastică 2014. AUR!– Povestea titlului pe echipe pentru România
Europenele de gimnastică 2014. Epilog– Trei medalii în finalele pe aparate pentru Larisa Iordache!

Recomandarea lunii - Mondialele de gimnastica(cu cele mai importante momente din istoria Mondialelor pentru România)
Mondialele de gimnastica 2014 – Larisa de argint- finalul Mondialelor plus CONCLUZII

Europenele 2015– Aur pentru Andreea Munteanu

Mondialele de gimnastică fără echipa feminină a României– povestea ratării calificării echipei României la Jocurile Olimpice 2016
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Marian Dragulescu redivivus si recordurile Mondialelor de gimnastica 2015

$
0
0



Campionul s-a întors!
Cu medalie! Direct! Ca o repetiţie pentru Jocurile Olimpice de la Rio.

În ultima zi a Campionatelor Mondiale Glasgow 2015 a fost argint la sărituri, pentru Marian Drăgulescu şi pentru România. Şi calificare directă la Rio, pentru „Marocan”!
Şi o bucurie maximă, pe care o puteţi (re)vedea în clipul de mai jos.

 
Totul după doar nouă luni de pregătire.
Înaintea Campionatelor Mondiale Glasgow 2015, Marian Drăgulescu strânsese patru titluri mondiale la sol şi tot atâtea la sărituri – ultima apariţie cu medalie (aur) a fost la Londra, în 2009.
O accidentare şi neselecţionarea în echipa pentru Jocurile Olimpice de la Londra (2012) l-au scos din lumea gimnasticii. Au urmat show-uri şi o carieră de antrenor.
Până duminică 1 noiembrie, cu acest argint atât de special.

La CM 2015 Marian a concurat la toate aparatele, pentru a ajuta echipa României să meargă mai departe în drumul spre Rio 2016.
Cotat cu şanse mari la accederea în finala de la sol, datorită dificultăţii sporite, Marian a greşit mult în calificări la acest aparat şi nu a mai ajuns să se lupte pentru medalii.

Revenind la finala de la sărituri, românul a avut cele mai bune execuţii dintre toţi finaliştii - cu celebrul lui salt „Drăgulescu”.
Cum gimnastica se bazează foarte mult pe dificultate în această epocă, campionul nord-coreean a strâns la capitolul menţionat cu 6 zecimi mai mult decât Marian, însă la a doua săritură a avut probleme. Diferenţa dintre locul 1 şi 2 a fost în final de numai 5 sutimi.

Clasamentul finalei de la sărituri CM 2015 îl găsiţi AICI.


☺ Succesul lui Marian vine la 14 ani după primul titlu mondial, cel din 2001 (Ghent) – unde, pe lângă sărituri, s-a încununat şi la sol.

27 de medalii are Marian Drăgulescu în competiţiile majore– Campionate Mondiale, Jocuri Olimpice, Campionate Europene: 17 de aur (8 la CM, 9 la CE), 6 de argint (una la JO, 2 la CM, 3 la CE) şi 4 de bronz (2 la JO, 2 la CE).

☺ Marian Drăgulescu a anunţat că antrenează o nouă săritură inovatoare, după cea care îi poartă deja de mulţi ani numele în Codul de Punctaj. Se va numi... „Drăgulescu 2”.


SPECTACOLUL MONDIALELOR DE LA GLASGOW

În ciuda faptului că gimnastica românească a funcţionat în oraşul scoţian strict prin liderii ei (Larisa Iordacheşi Marian Drăgulescu), Campionatele Mondiale 2015 au reprezentat un spectacol totalşi un festival al premierelor.

La fiecare finală, gimnaştii au fost prezentaţi publicului pe o scenă specială, cu un fascicul de lumină care îi urmărea; în spatele lor, pe un ecran uriaş, era proiectat steagul ţării pe care o reprezentau.
Ca să nu mai vorbesc de fumulşi flăcările (non-invazive) care au întregit show-ul.


 
„Prin această prezentare, gimnaştii au devenit actori într-o mare producţie”, este de părere Bruno Grandi, preşedintele Federaţiei Internaţionale.

Prezentatorii, entuziaşti, cereau publiului să facă gălăgie înaintea unei evoluţii (mai ales a britanicilor) sau după o evoluţie, ceea ce multor competitori de top nu li s-a părut în regulă – gimnaştii au nevoie de multă concentrare.

O altă inovaţie aplicată la Mondialele de gimnastică 2015 a reprezentat-o faptul că arbitrii au luat loc în boxe special amenajate, în afara spaţiului de concurs.


PREMIERELE MONDIALELOR 2015

Performera competiţiei a fost americana Simone Biles– cu o dificultate deja nepământeană. Şi execuţii la fel de nepământene.
Reultatele lui Biles la Mondialele 2015: 4 medalii de aur (echipe individual compus, bârnă, sol), 1 bronz (sărituri).

Simone Biles s-a clasat pe locul 8 în preliminarii la paralele, în mod normal calificant în finală. Numai că a avut două compatrioate în faţa ei în această ierarhie – regulamentul permite prezenţa în finale a doar două gimnaste per naţiune.

Simone Biles, născută pe 14 martie 1997, a devenit la Glasgow cea mai medaliată gimnastă americană la Campionatele Mondiale. Dar, mai important, este de azi înainte deţinătoarea celor mai multe medalii de aur din istoria gimnastii la CM– 10!
În doar trei ani!!!
...şi înaintea Svetlanei Horkina, Rusia (a concurat la Mondiale între 1994 şi 2003), Larisa Latînina, URSS (1954-1966)şi Gina Gogean, România (1992-1997).


 
Simone Biles, în luptă cu româncele anilor ’80 şi ’90

La bârnă, Biles a obţinut în 2015 a doua medalie de aur consecutivă la Mondiale. Este prima gimnastă după Daniela Silivaş (1985, 1989) cu două medalii de aur mondiale.
La sol, Biles a obţinut în 2015 a treia medalie de aur consecutivă la la Mondiale. Este prima gimnastă după Gina Gogean (1995, 1996, 1997) cu această performanţă.

Totul în completarea celor (alt rezultat istoric) trei titluri consecutive la individual compus!

Dar n-a fost totul roz de la început...
După câteva rezultate nici prea-prea, nici foarte-foarte la categoria „junioare”, Simone Biles a ratat mult într-o competiţie majoră în SUA, în iulie 2013; în plus, a avut probleme cu o gleznă la sol. Totuşi, a fost invitată să se pregătească într-o „tabără” (campsună mai bine în engleză) la centrul naţional, în coordonarea Martei Karoly. A lucrat cu un psiholog, a câştigat Campionatul Naţional în august (plus patru medalii de argint la aparate). Abia atunci a fost primită în lotul naţional american!
La finalul lui septembrie 2013, Simone ajungea la Mondialele din 2013.
Unde a făcut prăpăd: două medalii de aur (individual compus, sol), una de argint (sărituri), una de bronz (bârnă) şi un loc 4 la paralele.
Era prima afro-americană care se încununa campioană absolută. Cu un an înainte, colega ei Gabby Douglas devenea prima laureată olimpică „de culoare”.

CM 2014 a însemnat numai aur: cu echipa, la individual compus, la sărituri, bârnă şi sol.
Ce va fi la Jocurile Olimpice de la Rio? Aceeaşi avalanşă?


Continuând seria premierelor...


Kohei Uchimura (Japonia, 26 de ani) are acum şase titluri mondiale consecutive la individual compus (2009-2015). Record cred că e puţin spus...



Tot referitor la competiţia gimnaştilor compleţi, cubanezul Manrique Larduet(19 ani) a adus ţării sale prima medalie mondială la individual compus (argint) şi prima medalie mondială la bară fixă (bronz).



Patru medalii de aur la paralele feminin. La Mondiale s-au mai acordat două medalii de aur, dar niciodată trei!

În 1985 au fost chiar două campioane mondiale absolute, ambele din URSS: Elena Şuşunova şi Oksana Omeliancik – în urma a 12 probe – 4 exerciţii impuse şi 8 liber-alese (echipe + individual compus).

În schimb, la Campioantele Europene s-a mai întâmplat să se acordetrei medalii de aur, tot la paralele; în ambele cazuri au fost implicate românce: CE Atena 1990 (Svetlana Boghinskaia, URSS;  Mirela Paşca, România; Natalia Kalinina, URSS) şi CE Birmingham 1996 (Svetlana Horkina, Rusia; Simona Amânar, România; Lilia Podkopaeva, Ucraina).

Campioane mondiale în 2015 la paralele: Viktoria Komovaşi Daria Spiridonova, ambele din Rusia, Madison Kocian (SUA) şi debutanta Fan Yilin (China), care nu a împlint încă 16 ani.



Dacă nu punea un genunchi jos la aterizare, germana Sophie Scheder ar fi putut lua şi ea aur ☺ în proba în care jumătate dintre participante au fost încununate campioane ale lumii.
Laureatele mondiale pe 2015 provin din cele trei super-puteri ale gimnasticii feminine: Rusia, China şi SUA.
Iubitorii ai gimnsticii au criticat această ierarhie, mulţi fiind de părere că americana Kocian nu şi-ar fi meritat poziţia.

Două premiere la bârnă. Olanda a obţinut prima medalie mondială la bârnă. Această ţară nu este la primul succes la Mondiale, având două medalii la sol, în anii, 2000 - Verona van de Leur (argint, 2002) şi Susanne Harmes (bronz, 2005).



O performanţă asemănătoare este trecută în dreptul Germaniei – cu precizarea că bronzul lui Pauline Schäfer (18 ani, foto dreapta) din 2015 de la bârnă este prima medalie mondială a Germaniei (în toate probele) după destrămarea RDG.

Sanne Wevers (24 de ani) şi Pauline Schäfer au fost ca nişte Cenuşărese în preajma campioanei Simone Biles. Olandeza şi nemţoaica au profitat la maximum atât de Codul de Punctaj, cât şi de erorile adversarelor.
Însă nivelul finalei a fost foarte slab – s-a consemnat peste un punct diferenţă între primele două poziţii.
Offff, unde era Larisa???Calificările acelea blestemate...!

Marea Britanie, primul campion mondial din istorie (la masculin). A fost Max Whitlock, la cal cu mânere, secondat de compatriotul Louis Smith.
Pentru Marea Britanie, la feminin, Beth Tweddle are trei titluri mondiale – două la paralele şi unul la sol.
S-a consemnat şicea mai valoroasă performanţă din istorie a echipei masculine şi feminine a Marii Britanii – punând la socoteală Mondialele şi Jocurile Olimpice.
Băieţii au cucerit prima lor medalie mondială – argint (mai au un bronz olimpic, în 2012), iar fetele s-au clasat pe locul 3 (prima medalie din toate timpurile la nivel mondial pentru team-ul britanic).

Azerbadjan-ul a adoptat numeroşi gimnaşti din Rusia şi Ucraina în ultima vreme, iar rezultatele încep să se vadă. La CM 2015, Oleg Stepko (ex-Ucraina) a adus prima medalie din istorie pentru această ţară (bronz la paralele).
Pentru Azerbadjan a concurat (acum e accidentată) şi Anna Pavlova (ex-Rusia), care a luat argintul la sărituri la Campionatele Europene 2014.

☺ Nu e o premieră propriu-zisă, dar e de menţionat revenirea pe locul I a echipei masculine a Japoniei, la interval de 37 de ani de la ultima reuşită.


Alte mici observaţii ale finalelor pe aparate

☺ Campioana olimpică la sol (2012), Aly Raisman (SUA), nu s-a calificat în finală la Glasgow – locul 7 în calificări, dar a treia americană (aşa cum spuneam mai sus, numai două pot concura în ultimul act).

☺ Elveţianca Giulia Steingruber s-a accidentat în finala de la sărituri şi a renunţat la finala de la sol.

Maria Paseka a obţinut titlul la sărituri la 14 ani distanţă de la ultima reuşită mondială a rusoaicelor (2011, Svetlana Horkina).

Rezultatele finalelor pe aparate feminin le găsiţi AICI.

Filmul zilei a doua a finalelor pe aparate, cu argintul lui Marian Drăgulescu



Palmares România la Campionatele Mondiale de gimnastică 2015

Echipa feminină (Larisa Iordache, Diana Bulimar, Laura Jurca, Andreea Iridon, Silvia Zarzu; rezervă Andreea Munteanu) - locul 13, necalificare directă la Jocurile Olimpice 2016

Echipa masculină (Marian Drăgulescu, Andrei Muntean, Marius Berbecar, Cristian Băţagă, Laurenţiu Nistor, Andrei Ursache; rezervă Andrei Groza) - locul 14, necalificare directă la Jocurile Olimpice 2016

Larisa Iordache - o medalie de bronz (mai jos, link-ul pentru poveste), la individual compus -  la o săptămână după coşmarul din calificări

Marian Drăgulescu - o medalie de argint, la sărituri

Laura Jurcaşi Cristian Băţagă - locul 8, respectiv locul 21 la individual compus

Locul 8 în clasamentul pe medalii, la egalitate cu Cuba.


Dacă vă face plăcere, citiţi şi:

Cu drag, despre gimnastica– PASIUNEA mea pentru gimnastică – amintiri cu Daniela Silivaş şi echipa de aur din 1987, cu Lavinia Miloşovici, Simona Amânar, Gina Gogean. Generaţia actuală, a Larisei Iordache, nu a fost nici ea omisă.

Europenele de gimnastică 2014. AUR!– Povestea titlului pe echipe pentru România
Europenele de gimnastică 2014. Epilog– Trei medalii în finalele pe aparate pentru Larisa Iordache!

Recomandarea lunii - Mondialele de gimnastica(cu cele mai importante momente din istoria Mondialelor pentru România)
Mondialele de gimnastica 2014 – Larisa de argint- finalul Mondialelor plus CONCLUZII

Europenele 2015– Aur pentru Andreea Munteanu

CM 2015
Mondialele de gimnastică fără echipa feminină a României– povestea ratării calificării echipei României la Jocurile Olimpice 2016
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Piatra Craiului: Piatra Mica, visul meu!

$
0
0




Data: 25 octombrie 2015


Traseu:
*Valea Crăpăturii (Valea Curmăturii) – Şaua Crăpăturii (Şaua Curmăturii) – Vârful Piatra Mică – Poiana Zănoaga – Fântâna lui Botorog


Ha-ha!
După Valea Albă, creasta nordică a Pietrei Craiuluişi creasta sudică a Pietrei Craiului, Brâna Aeriană şi Brâna Mare a Coştilei, visez taman la Piatra Mică - un traseu uşurel, accesibil unei categorii largi de iubitori de drumeţii?

Deci.
Sub deviza „Niciun weekend acasă” (vezi mai jos pe unde am colindat în octombrie), am demarat operaţiunea de reparaţie (morală) a ceea ce s-a întâmplat astă-vară – reacţia aceea nebună,momentul meu de glorie la baza Pietrei Mici.


Am pornit cu teama de a nu ne prinde noaptea pe traseu. Am făcut calcule în variantă super-pesimistă a timpului pe care urma să îl scoatem, am realizat combinaţii de „n” luate câte 1000şi mi-a ieşit... pe plus.
De ţinut cont că în noaptea precedentă se dăduseră ceasurile înapoi cu o oră.

Eu şi Dana ştiam Crăpătura, Marius fusese pe Piatra Mică şi coborâse în Poiana Zănoaga.
Doar Vali şi colegul de apartament erau inocenţiîn ale căţărărilor de Crai.
Cam ăşia suntem.

☺ A, şi să nu uit, îi mai mulţumesc o dată Danei pentru că m-a suportat în acea duminică de iulie!
P.S. Azi e tot duminică. ☺

Calculele...le
OK, chiar dacă facem o parte din traseu la frontală, va fi doar bucata Poiana Zănoaga – Fântâna lui Botorog, pe care anul acesta am parcurs-o în trei zile consecutive, în iulie.
Haidem!


Trei mijloace de transport

Trezirea mea e la 4 fără un sfert - de fapt, mai mult moţăială, că eu la ora aia mă culc în dese rânduri, în mod normal – nu mă trezesc. ☺
Mănânc, că nu se poate fără, definitivez băgăjelul, înhaţ rucsacul, mă întâlnesc cu Marius şi colegul în faţa blocului şi cu Vali şi Dana în Gara de Nord, pentru trenul de 5:53.
Iniţial, pentru a scurta din timp, plănuiesem să ne urcăm într-un taxi din Braşov până la Zărneşti. Propunerea a căzut la vot.
Aşa că ne petrecem aproape o oră cu trenul pe ruta Braşov – Zărneşti, cu un miliard de opriri. La Râşvov cred că am parcat cel puţin un sfert de oră.

PREŢtren Braşov – Zărneşti: 4,50 lei / persoană (orarul curselor îl găsiţi AICI)
PREŢcursă taxi Zărneşti – spre Schitul Colţii Chiliilor, pe drumul spre Plaiul Foi (la 3-4 kilometri de centrul oraşului): 25 de lei


1000. 1000 de metri în sus, 1000 de metri în jos

Toamna, natura îşi deschide braţele şi primeşte toate culorile posibile şi imposibile şi aruncă asupra noastră vrajă după vrajă.




Suntem pe la 850 m deasupra nivelului mării.
Bâjbâim ceva după intrarea în Valea Crăpăturii. Cam 20 de minute.
Ţineam minte că trebuie să fie un râuşor pe undeva şi, de acolo, direct în sus.


Mi-e proaspăt în minte ce am scris după Crăpătura de vară:
„Efectiv, traseul în Valea Crăpăturii începe de la un izvor, după ce în prealabil se face stânga din drumul Zărneşti – Plaiul Foii, la indicatorul spre Schitul Colţul Chiliilor.
În 10 minute, drumul nostru forestier spre lăcaşul de cult are o bifurcaţie; o luăm la stânga (nu se ajunge la Schit). După alte 15 minute, se iveşte şi marcajul: banda galbenă.”

Urcăm pe ditai cărarea de 4x4 şi întâlnim o troiţă. Ups!, asta nu era în program! N-o ţin minte. „Hai să ne întoarcem.”


 
Marius a plecat înarmat cu o hartă şi ne e mai uşor să căutăm apa de mai sus.

☺ Înţelegem acasă de ce ne-am derutat eu şi Dana: taxiul ne-a lăsat mai sus decât intrarea în traseu, pe partea stângă.
Noi am mers, din inerţie, înainte, pe marcajul albastru pe care am cotit la stânga ducea până la Refugiul Diana.
Pe jos, astă-vară, se vedea altfel.


Crăpătura, my love




Îmi amintesc perfect de ce m-a încântat prima dată Valea Crăpăturii (Valea Curmăturii)! Şi de ce am ţinut musai ca traseul de azi să aibă, în prima parte, aceeaşi configuraţie ca în vară. Aşa ceva nu vezi oriunde...
Că a fost şi replay-ul meu, fără plângeri, crize şi alte alea... mmm, asta e altceva. ☺

Mie şi Danei ne îngheaţă mâinile. Ne ajutăm de mănuşi, iar partea masculină, care se dă puternică, râde un pic de noi. Să le fie de bine!
Prin Crăpătură soarele nu pătrunde mai deloc.

 
Aşa cum spuneam şi în materialul dedicat (aproape) exclusiv Văii Crăpătura, panta e considerabilă - de la 800 la 1600 m altitudine într-o oră şi jumătate, închipuiţi-vă!
Astă-vară ne-am lălăit în două ore şi jumătate.
Acum, Vali e în faţă şi ne biciueşte de acolo. Lui îi place să meargă repede; muntele e pentru el mişcare, nu peisaj.




 

În Crăpătură se practică şi alpinisul 
Acesta este Acul Crăpăturii, un traseu clasic de alpinism în Piatra Craiului - grad de dificultate 3A.



 
Splendoare!!!

Jos, drumul spre Plaiul Foii


Colţi blânzi de Crai


În punctul de belvedere din Şaua Crăpătura


VÂRFUL PIATRA MICĂ (1816 m)

 
Am ţinut mănuşile şi pe Piatra Mică, mai mult pentru prize. Soarele bătea bine, dar cu raze intrate în răcitor.



Din spate şi din faţă ☺


 

☺ Piatra Mică (Piatra Craiului Mică) reprezintă baza pentru ascensiunile pe creasta sudică a Pietrei Craiuluişi pe creasta nordică a Pietrei Craiului.


 


Bate vântul pe crestuţă... În vârf, atinge apogeul.

De pe Piatra Mică admirăm efectiv TOTUL, într-o panoramă 360 de grade. De la Curmătura la Zărneşti, de la Măgura Codlei la drumul spre Plaiul Foii, de la creasta sudică la creasta nordică.

Creasta infinită a Pietrei Craiului, cu Vârful la Om (Piscul Baciului), cel mai înalt din masiv


 

Pe cărare, până-n vârf, prin jnepeniş



Calea de acces către Plaiul Foii e mai vizibilă acum


 

Căţărare!


 

Ce ziceţi, rămânem aici?!









Cât mai e? Puţiiiin! La Cruce (Cruci) e Vârful Piatra Mică


 



Cei mai fericiţi oameni de pe Pământ



Vali nu putea rata cu cadru cu Bucegii lui dragi

 

Şi Zărneştiul, şi Bucegii...


 
Prima parte a coborârii, Vârful Piatra Mică – Poiana Zănoaga, înseamnă 500 de metri abrupţi - pe verticală. Prin pădure, pe pietre, destul de monoton. M-a sâcâit genunchiul drept o săptămână după.

La revedere, creste! Pe curând...


Ieşirea în Poiana Zănoaga



Bucegii ne „urmăresc” peste tot. Rău ne pare nouă...




În Poiana Zănoaga ne permitem un scurt popas, ca să ne răsplătim ☺ pentru încadrarea excelentă în timp, fără să forţăm.
„Toate brânele, văile şi crestele de anul ăsta au fost bune la ceva...”, zâmbeşte şi (semi)glumeşte Dana.






Timp de o oră, cutreierăm pădurea, din Poiana Zănoaga până la Fântâna lui Botorog. Acesta este drumul cel mai utilizat care vine de la Cabana Curmătura– în sens invers, spre cabană, se trece prin Poiana Zănoaga şi se continuă pe bandă galbenă (2 ore în total).

 
De aici, ne preia un taxi, până în Zărneşti. Să fie vreo 6 kilometri până în centru. Asfaltul începe de la Cabana Gura Râului.
 
PREŢtaxi Fântâna lui Botorog – Zarneşti: 25 de lei; Zărneşti – Braşov: 65 de lei.


SĂ TRĂIASCĂ CFR-UL!

Cerem bilete la primul tren care consideră cea de la casa de bilete că va pleca primul. Deja întârzierea celui de 18:08 (de la Timişoara) se apropie de 30 de minute.
Următorul e la 18:54 (de la Târgu Mureş) şi, cel puţin până acum, aterizează la fix.
Îmi amintesc de combinaţia Timişoara – Târgu Mureş de la întoarcerea din Valea Albă. Alte aventuri şi atunci!

Cât aşteptăm să ne îmbarcăm, mergem să mâncăm ceva cald, fix lângă gară. Eu nu am stare şi mă duc să (re)verific întârzierea – 35 de minute. Buuuun, no stress, avem timp să ne priască mâncarea.



Când sosim noi în gară, sunt afişate doar 29 de minute întârziere. Plecare la şi 37, adică. Poftim????!
Acum e şi 37!!!
Dă-i şi aleargă prin pasaj ca ţăcăniţii. Nu mai ţin minte linia: 2 sau 3.
La una dintre liniile astea două era tras un tren. Dăm să ne urcăm, dar... staaaaaiii!!! Ne uităm mai bine: la peron e cel care vine de la Târgu Mureş. Şi al nostru? Cerem informaţii la naşu’. Habar n-are, ăsta e trenul lui, nu ăla! Drăguţă abordare...

Stăm ce stăm, îngheţăm – a trecut şi mama lui „şi 37 de minute”. Unde-i trenul????
Cu panica ridicată la 10% din potenţial, îl trimit pe colegul la Informaţii. Poate rămânem pe aici... că doar de-aia ne-am înghesuit în taxi până aici, pentrutrenul de 20:38! Nuuuu! Noi cu astea din intervalul 18-19 avem treabă! U-u-u, ne aude cineva?!

Şi vine colegul de apartament...
„Repede, suiţi-vă în ăsta!” Aaaa??
Celălalt o uşchise, pe şest, de un car de ani, iar responsabilii uitaseră să îl şteargă de pe tabelă, sub deviza: „Să încurcăm pasagerii! Să jucăm la derută...! Dacă tot n-au avut parte de ceaţă pe munte, îi băgăm noi! În ceaţă.”

Norocul nostru s-a numit „pauza de Braşov” prelungită a garniturii de Târgu Mureş.

În nebunia de a nu rata urcarea, cu gândul că altfel trebuie să aşteptăm încă o oră şi jumătate aiurea, uităm beţele de trekking – Marius fuge după ele.

Naşul ne ia la rost:
„Ce căutaţi în trenul ăsta?”
„L-am pierdut pe cel dinainte.”
„De ce?”
„Fiindcă a plecat cu o întârziere mai mică decât cea afişată pe panou!!!”, ne revoltăm, sperând că ne înţelege.
„Trenul se aşteaptă în gară!”, e replica dură a domnului.
Nu zău?! Chiar şi două ore?! Şi 100, cât întârzie CFR-ul???

☺ Ideea e că nu am realizat o ilegalitate suindu-ne în alt tren, atâta timp cât acesta funcţionează după acelaşi regim ca acela la care aveam achiziţionate bilete. Numai că locurile pe scaune nu ne sunt garantate. Pe barba noastră, cum se spune.

Noi suntem la cheremul lor, nu ei la al nostru! Nice!

PREŢtren Bucureşti – Braşov / Braşov – Bucureşti: 50,50 lei.

Până la Bucureşti, Vali şi Marius mi-au făcut capul mai pătrat decât e cu veşnica dispută Rapid – Steaua. OK, eu le-am făcut cunoştinţă...

INDICATOARE. Altitudini, durată

Bandă galbenă: Plecare în Valea Crăpăturii (Valea Curmăturii) (~850 m) – Valea Crăpăturii – Şaua Crăpăturii (Şaua Curmăturii) (1660 m altitudine) 1 oră şi jumătate



Bulină albastră: Şaua Crăpăturii – Vârful Piatra Mică (1816 m) 1 oră – Poiana Zănoaga (1314 m) 45 de minute

Bandă galbenă: Poiana Zănoaga (1314 m) – Fântâna lui Botorog (820 m altitudine) 1 oră (cu pauză)


Taxă vizitare Parcul Naţional Piatra Craiului: 5 LEI (biletul estre valabil 7 zile).

☺ Se poate achita în Zărneşti – la automatele albastre, prin SMS, la Cabana Plaiul Foii şi Cabana Curmătura.


TOTAL: 6 ore şi 20 de minute (cu pauzele de rigoare ☺)
Distanţa străbătută: 10,5 kilometri (inclusiv devierile până la intrarea în Valea Crăpăturii)


Plimbările noastre de weekend din octombrie:



Alte aventuri în Piatra Craiului:

Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Filme pe paine - Istoria Angliei

$
0
0




Istoria nu poate fi schimbată, oricât ne-am dori noi, din faţa ecranelor.
Istoria poate fi doar un pic... romanţată, pentru a fi încadrată într-un film non-documentar la care să aibă acces o categorie largă de spectatori.
(Acest grupaj este despre producţiile pe care le-am vizionat recent; nu îşi propune să treacă în revistă toate lungmetrajele care s-au realizat în ultimii 20 de ani despre istoria Angliei/Marii Britanii.)

Regina Victoria, Regina Elisabeta a II-a şi Henric al VIII-lea sunt figuri reprezentative ale istoriei Angliei.
Haideţi să vedem cum a fost ficţionalizată povestea lor, în câteva filme producţie britanică (cu mici colabărări ale SUA şi Irlandei).



LADY JANE (1986)

Suntem în timpul Dinastiei Tudor (1485-1603).
Cel mai cunoscut monarh al acesteia, Henric al VIII-lea, a murit în 1547, lăsând ţara sfâşiată între catolici şi protestanţi.

Fiul lui Henric al VIII-ea, Edward, succesorul la tron, era foarte  bolnav. Astfel că lupta pentru Coroană a devenit înflăcărată.
Următoarea persoană îndreptăţită la titlul de rege/regină a Angliei  era scoţiana Maria (Mary), singurul copil care a supraviețuit copilăriei al Regelui Henric al VIII-lea și al primei lui soții, Caterina de Aragon.

Pe locul 5 se afla Jane, fiica fiicei surorii mai mici a lui Henric al VIII-lea.

Adolescenta Jane (Helena Bonham Carter) era protestantă, în timp ce verişoara ei, Mary (Maria), era catolică.
Este vorba despre înfiorătoarea Regină Maria I (1516-1558; ani de domnie 1553-1558) – cunoscută mai ales ca Bloody Mary, cea Sângeroasă.

De aici încep intrigile.
Lady Jane Grey este forţată să se mărite cu fiul prim-ministrului John Dudley, Guildford – interpretat de Cary Elwes, aflat înainte de succesul The Princess Bride (1987). Dudley a încercat să o impună pe Jane ca Regină a Angliei, în defavoarea lui Mary.
Pe de altă parte, după ce au dezvoltat iniţial o puternică antipatie, Jane şi Guildford ajung să trăiască dragostea vieţii.



Cu înflăcărarea tinereţii şi cu inocenţă, cei doi îşi doresc şi încearcă să realizeze lucruri măreţe pentru ţară.

„Îmi doresc să nu mai fie arşi cu fierul roşu cei flămânzi.
Îmi doresc fericire şi mângâiere. Pace.
Vreau să nu mai fie papi, cardinali, părinţi care-şi chinuiesc copiii.”

Însă intrigile celor mari, la propriu şi la figurat, sunt mai puternice.
Ce vină au avut aceşti doi copii? Poate doar aceea că s-au născut în familia nepotrivită...

Mulţi istorici cred că nici Jane şi nici Edward nu au fost atât de inocenţi în ceea ce priveşte complotul pentru neaccederea la tron a lui Mary.
În acelaşi timp, se pare că povestea dintre Jane şi Guilford este exagerată în Lady Jane.
Asta nu înseamnă că filmul o ia pe arătură– perioada istorică este redată cu mare acurateţe, începând cu frământările religioase.

În rolul tatălui lui Jane îl puteţi urmări pe Patrick Stewart.
Filmul este o ecranizare după o povestire semnată de englezul Chris Bryant.


THE YOUNG VICTORIA (2009)

Regina Victoria (1819-1901; ani de domnie 1837-1901) a fost până recent cel mai longeviv monarh al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, fiind întrecutăde Elisabeta a II-a.

Scenaristul The Young Victoria este Julian Fellowes– creatorul serialului Downton Abbey, iar regizorul este Jean-Marc Vallée – cunoscut în special pentru Dallas Buyers Clubşi Wild 2014.
Printre producători se află Martin Scorsese.

The Young Victoria urmăreşte viaţa Victoriei înainte de a deveni regină şi primii ani de domnie ai acesteia.
O mare parte este dedicată poveştii de dragoste dintre Victoria (Emily Blunt) şi Prinţul Albert de Saxa-Coburg-Gotha (Rupert Friend).

Este a doua oară în carieră când Emily Blunt interpretează o regină a Anglei: prima oară a fost Catherine Howard (penultima soţie a lui Henric al VIII-lea) în filmul pentru televiziune Henry VIII (2003).
În aceeaşi realizare, Helena Bonham Carter era Anne Boleyn.
În The Young Victoria, are un mic rol Prinţesa Beatrice, fiica cea mare a Prințului Andrew, Duce de York, și a lui Sarah, Ducesă de York; Beatrice este a șaptea persoană în linia de succesiune la tronul britanic şi stră-stră-stră-stră-nepoata Reginei Victoria.

Din distribuţia The Young Victoria fac parte şi alte nume importante, ca Paul Bettany, Miranda Richardson şi Jim Broadbent.

Trei nominalizări la Oscar – pentru categorii tehnice (a câştigat statueta pentru costume), una la Globul de Aur (Emily Blunt) şi două Premii BAFTA, pentru machiaj şi costume.



MRS BROWN (1997)

După moartea soţului ei, Prinţul Albert, în 1861, Regina Victoria (Judi Dench, de data aceasta) s-a afundat în durere şi în singurătate. A renunţat la apariţiile în public.
În 1863, la Curte este angajat scoţianul John Brown (Billy Connolly), care o convinge să încerce terapia prin călărieşi îi redă pofta de viaţă.

Treptat, relaţia dintre regină şi John Brown (teoretic, servitorul ei) se transformă într-o mare prietenie. Lumea începe să vorbească – toţi încep să o numească pe Victoria „doamna Brown”. Presiunile politice sunt mari.
Însă atitudinea celei mai puternice regine de pe Pământ (şi cea mai puternică femeie a vremii) rămâne de neclintit. Iar John Brown e un caracter puternic, un personaj care se impune şi prin nonconformism într-o lume a conformismului.

Părţile politice (nu foarte numeroase) întregesc ceea ce înseamnă Mrs Brown.

DAR, atenţie! Mrs Brown nu este un film de dragoste.
Mrs Brownînseamnă emoţie, prietenie, istorie. Umanitate, naturaleţe. Loialitate, carismă. Momente amuzante.
Şi un recital actoricesc impresionant din partea lui Judi Dench şi Billy Connolly.



Judi Dench avea deja 63 de ani la data lansării filmului, pe care îl consideră unul dintre cele care i-a lansat cu adevărat cariera la Hollywood.
În anul imediat următor Mrs Brown, 1998, Judi Dench era pe ecran o altă regină a Angliei, Elisabeta I, în Shakespeare in Love.
Prinţesa Helena, una dintre cele cinci fiice ale Reginei Victoria, este interpretată în Mrs Brown de Finty Williams. Actriţa este în realitate fiica lui Judi Dench (regina Victoria).

Mrs Brown reprezintă filmul de debut al lui Gerard Butler. El este fratele mai mic al lui John Brown.



În timpul filmărilor, Butler a salvat de la înec un băieţel.

Mrs Brown are două nominalizări la Oscar – pentru Judi Dench şi machiaj şi una la Globul de Aur (Judi Dench).
Judi Dench a câştigat BAFTA pentru performanţa din Mrs Brown, în timp ce filmul mai are 6 nominalizări la aceste premii (inclusiv pentru cel mai bun film, Billy Connoly şi scenariu) plus câştigarea unei alte distincţii, pentru machiaj.


A ROYAL NIGHT OUT (2015)

Pe 8 mai 1945, tot poprul englez era în stradă pentru a sărbători încheierea celui de al Doilea Război Mondial în Europa.
Tinerele prinţese Elisabeta (viitoarea Regină Elisabeta a II-a, Sarah Godonîn film) şi Margaret se simţeau închise în Palatul Buckingham. Cele două surori primesc permisiunea părinţilor lor, Regele  (Rupert Everett) şi Regina Angliei (Emily Watson), de a trăi atmosfera de sărbătoare printre oamenii de rând.



Fetele pleacă având ca însoţitori doi ofiţeri de armată şi li se cere să se întoarcă pentru a asculta live discursul regelui – da, acel rege din Discursul regelui, 2010, cu Colin Firth.
Aventurile prin care trec Elisabeta şi Margaret ca fete obişnuite sunt multe şi de multe ori distractive pentru privitor.
În plus, avem parte de relaţia specială ce se înfiripă între Elisabeta şi un ofiţer de Marină, care nu prea îl are la inimă pe Rege.
(Scena în care el îi plăteşte ei biletul de tramvai e genială!)

Ce s-a petrecut în realitate în noaptea de 8 mai 1945?
Într-adevăr, Elisabeta şi Margaret au plecat din Palatul Buckingham, dar într-un grup de 16 persoane, inclusiv bona lor şi câţiva prieteni. Au beneficiat de protecţie militară.
Cei doi ofiţeri din povestea A Royal Night Outşi ofiţerul de Marină pe care îl întâlneşte Elisabeta sunt puri ficţionali. La fel şi ora la care fetele s-au întors la reşedinţa regală.


P.S.
Nu uitaţi de Downton Abbey– care, deşi are personaje fictive, este atât de real ca atmosferă a epocii (1912-1925).
Mai este doar episodul de Crăciun şi ne luăm adio de la serialul-fenomen.



Până data viitoare, poftă bună la filme!



La CARMENgăsiţi alte recomandări.

Foto deschidere: „Lady Jane, 1986”, protagoniştii Helena Bonham Carter şi Cary Elwes.
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Ciucaşul fără moţuri

$
0
0




 
*Traseu:
Cheia - Cabana Vârful Ciucaş (prin Valea Berii) şi retur
Plus 30 de minute până la Cabana Muntele Roşu/Cabana Silva, pe drumul auto şi turistic Cheia - Muntele Roşu şi retur

Data: 8 noiembrie 2015


Cât îmi doream să văd Ciucaşul toamna...!

Refuzam să mă gândesc la o şansă cât de mică să nu fiu în Vârful Ciucaşului şi de data asta.
Am luat la puricat toate site-urile meteo. Întâi am văzut soare pe linie; apoi, au apărut şi nişte nori – s-au amestecat cu razele de mai sus.
Nu-i bai, numai să nu plouă! Cică nu.

☺ În Ciucaş am avut parte de 100% vreme bună în cele trei popasuri.


Joi seară am răspuns „prezent” manifestaţiilor din Piaţa Universităţii.
Deja îl convinsesem pe domnul coleg al meu să conducă până în Ciucaş, ca să nu ratez feeria de culori de acolo. Cât aşteptam să intrăm în mulţime, colegul se trezeşte că, într-o doară, îi invită pe Mariusşi pe un alt prieten de-al lor să vină la munte.
Super, măcar să nu mai avem prea mult treabă unul cu altul, că la ciondăneli babane suntem campioni!

Face colegul rost de o maşină mare (8+1, ca la canotaj ☺) şi începem să lăsăm mesaje. Refuzuri, nişte „poate”, urmate de „am treabă”. OK, şi noi ce facem cu maşina?!

Răspund afirmativ doar Dana, Mădălina şi câinele ei, Hachi.

La 7 fără un sfert suntem deja în faţa Casei Presei Libere, că nu vreau să mă prindă noaptea pe traseu – cu toate că niciun calcul super-pesimist n-a dat cu virgulă.

Pete de soare pe la Vălenii de Munte, Măneciu. Însă colegul îmi atrage atenţia că pe sus e ceaţă.
„Şi ce dacă? E încă devreme, până ajungem noi se ridică...”
Ştiţi că eu nu sunt optimistă de fel? Numai muntele îmi dă forţa să ridic toate vălurile şi să dezvălui claritatea celor mai frumoase imagini.


Parcăm autobuzul. Vedem clar în faţa ochilor, nici măcar nu-i a zecea parte din ce am trăit în luna mai spre Vârful Omu. Ceaţa e mai sus. Cum ziceam mai devreme, „mai sus”. Unde plănuiam să ajungem.
Să o luăm pe rând, cu paşi mărunţi. Primul obiectiv – Cabana Ciucaş.
Ne bate o mică burniţă... acceptabil.

Şedinţă foto la Fântâna „Nicolae Ioan”


Şiiiii ce ceaţă!!! Măiculiţă! De la câţiva metri de ea, abia se întrezăreşte Cabana Ciucaş! De poteca spre Vârf nici nu poate fi vorba!

Daţi-vă uşor în spate din faţa monitorului/ecranului telefonului... dacă operaţiunea de detectare a cabanei devine anevoioasă, repetaţi; odată şi odată o să vă apară ceva... măcar prin puterea sugestiei. Cum e? ☺


Fotografii cu originalulCabanei Ciucaş găsiţi accesând link-urile din finalul acestui material.

„Ce frumos a fost ieri...” sunt nostalgici şi ne fac în ciudă câţiva munţomani care au înnoptat la cabană.

Dacă tot nu servim traseu, merge o ciorbă, o bere, un papanaş – după caz.

„Vreau şi eu să văd măcar un moţişor de Ciucaş...!”, zic io cu iritare-bosumflare.



Şi ceaţa tot coboară...


Înapoi la bază (maşină).
„Cea mai scurtă tură”, dă check in-ul Dana pe Facebook.



Eu nu vreau să se termine!!! Nu mi-am făcut deloc plinul de munte. Abia am ajuns la 30%.
Propun Muntele Roşu. Din apropierea Fântânii „Nicolae Ioan” coboară drumul spre Muntele Roşu. Mădălinei îi e teamă de alţi câini pe acolo (deja a tras o sperietură zdravănă la Cabana Ciucaş, cu nişte uriaşi) şi propune să ne separăm, doi câte doi. Adică eu şi Dana prin pădure, ea şi colegul cu maşina. Şi să ne reîntregim mai târziu.

Mişcare am chef să fac, n-am nimic cu Dana şi nici ea cu mine... dar e aiurea să o apucăm fiecare pe drumul lui. Aşa că ne suim iară toţi în maşină.
Nu mai intrăm în Cheia, suntem atenţi la indicatorul de pe partea stângă spre Muntele Roşu.


S-a reparat drumul spre Muntele Roşu!

Ce-i asta?! Asfalt proaspăt turnat?! De când?! Facem ochii maaaari – după atâţia ani de dezastru pe această să-i zicem şosea, nu credeam să o văd vreodată reparată!
De la atâtea mirări şi laude, se strică treaba.
Coborâm destul de repede afară, şi fiindcă pe mine mă apucă mâncăriciul în maşină pe la munte.
Ce tare! Au mai pregătit o bucată pentru asfaltare – au răzuit vechiul drum. Mai departe, obişnuitele gropi ne aduc cu picioarele pe pământ. Măi-măi-măi, dar nici astea nu mai sunt ce-au fost! – parcă-s mai cosmetizate faţă de 2013 (când am fost eu ultima dată). Ca să nu amintesc de anii şi mai trecuţi.

Deşi soarele nu ne-a salutat o clipă, peisajul şi fotografiile ce îl redau ne-au luminat sufletele. O suna clişeistic, dar pe mine una fix sentimentul ăsta m-a străbătut.





Drumul gol în faţă, senzaţia de linişte. Ruginiul frunzelor, în desfătarea lui Hachi... foşnetul lor, jocul lor de-a v-aţi ascunselea pe şosea. Mugetulvântului ştrengar...







De la o vreme, înaintarea nu mai e nicio plăcere – fiindcă ne îngheaţă fiecare oscior. Şi acum nu maiare cine să râdă ne noi că ne încotoşmănim cu mănuşile şi cu trei rânduri de bluze şi canadiene.
☺ Când am pornit către Muntele Roşu, era linişte şi pace – vântul s-a pornit abia mai sus.


Sus, Mădă ne recomandă Cabana Silva, la câţiva metri de Cabana Muntele Roşu; noi am mai fost primprejur, chiar în curte, dar nu am intrat până acum.

Înăuntru e călduţ, aşteptăm mâncărica (daaaa, iar mâncăm!), mai pălăvrăgim.
Afară, vântul e demenţial - dărâmă un ditai ghiveciul, culcă la pământ într-o miime de secundă firele de iarbă (plăntuţele) înalte de 30 de centimetri, geamurile tremură...
Şi noi chiar tre’ să ieşim iară în vifor? Nu punem şi noi de-o vrajă, să teleportăm maşina până aici? Fix în cabană, fix la scaunele de sub noi?


Finalul finalurilor, în vecinătatea înserării

 
Mie mi-a plăcut în Ciucaş şi de data asta... A fost o plimbare în aer curat – uneori aerul ăsta curat prea destul în faţă ☺ –, companie drăguţă. Am revenit în Capitala cea rea doar cu regretul neputinţei de a fi SUS.



INDICATOARE. Altitudini, durată

Cruce albastră: Loc de parcare automobil, pe Valea Berii, la 10 minute de Fântâna „Nicolae Ioan” (~1300 m altitudine) – Cabana Vârful Ciucaş (1595 m) 45 de minute
*Din Cheia (865 m), traseul pe jos prin Valea Berii până la Cabana Ciucaş durează 2 ore şi jumătate – 3 ore

Bandă galbenă: Loc de parcare automobil, pe drumul auto şi turistic Cheia- Muntele Roşu – Cabana Silva (1300 m) 30 de minute



Ture cu vreme nesuferită (dar încheiate cu VICTORIE):



...Şi întâlnirile cu Ciucaşul

Ciucaşul plin de soare (prima dată pe Vârful Ciucaş)


 
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Recomandarea lunii – E toamnă... (I)

$
0
0




Redeschid călătoria prin strălucirile toamnei.

Paşii au fost aşa, până acum:

Era cazul să ne reaşezăm la câmpie, în Bucureştiul nostru de baştină, nu?



Vineri 13 noiembrie 2015 am zbughit-o de la serviciu, pentru a nu rata mângâierea soarelui de noiembrie – şi cu ce temperaturi primăvatice ne-am desfătat toată săptămâna!
Unde graba?
În Grădina Botanică! Că Herăstrăulşi Cişmigiulşi Parcul Tineretului le ştim deja pe de rost. ☺
O iau pe bunica mea de acasă şi suntem gata să privim şi să primim armoniile naturii.


Pentru mine, este a doua oară în 2015 în Grădina Botanică din Bucureşti. Prima se întâmpla laînceputul verii, cu explozia trandafirilor.
Poate nu întâmplător de două ori, căci în 2015 s-au împlinit 150 de ani de la înfiinţarea Grădinii Botanice „Dimitrie Brândză” din Bucureşti.

Alei, copaci, frunze şi... culori









Trandafiri de noiembrie
 
Coabitare în ruginiu şi verde


Copăcei în prim-plan


Protejat pentru iarnă


 

Nu te pui cu arta naturii!














Aici vin când mi-e dor de munte!

Pe fugă – se întuneca şi era ora închiderii – am traversat sectorul „Colina coniferelor”, din stânga intrării principale, în căutarea expoziţiei de violete africane (13-15 noiembrie).
Bunica mea este o mare pasionată a acestor plante. Şi-a adăugat la colecţie încă două frunze, din care să iasă rădăcini, apoi violete uimitoare. Cârlionţateşi colorate în fel şi chip.

Revenind la zona care mă aduce mai aproape de munte.
Un deluşor, stânci în miniatură... plin de verde.
Să tot şezi aici şi să priveşti coniferele de la noi şi de peste tot din lume, culminând cu măreţul chiparos de baltă– originar din America de Nord.
☺ Sectorul „Colina coniferelor” funcţionează sub atenta supraveghere a unei cascade. Apa asigură umiditatea necesară coniferelor şi alimentează lacul de mică adâncime– de la baza cascadei. La vremea lor, lacul este acoperit cu nuferi.


Dar oricând vă puteţi delecta cu chiparoşii de baltă!
Chiar nu ştiam ce sunt ridicăturile acelea mici de pe suprafaţa apei. Citesc: „Chiparoşii de baltă sunt dotaţi cu radacini respiratorii (pneumatofori) de dimensiuni impresionante, care se ridica spre atmosfera si se oglindesc cu formele si dimensiunile lor ciudate in apa lacului.”
(sursa:gradina-botanica.ro)

 
☺ Eu cascada nu am zărit-o... dar nici nu am căutat-o insistent.


Grădina din cărti

Este cel mai nou sector din Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” din Bucureşti - spațiu dedicat lecturii și studiului. S-a deschis în mijlocul verii 2015 şi are aproximativ 500 de metri pătraţi.
„Biblioteca în aer liber” trebuie să fie o adevărată desfătare vara!
☺ Găsiţi „Grădina cu cărţi” în zona sectorului „Colina coniferelor”.


DE INTERES

☺ O mică istorie a Grădinii Botanice din Bucureşti plus preţurile, programul şi mijloacele de transport până acolo le găsiţi în primul articol dedicat parcului.
Notă în legătură cu mijloacele de transport:Ţineţi cont că în zona metroului Eroilor au început lucrările la noua magistrală.
Pe mine, care nu am mai accesat de mult zona, m-a derutat noua „distribuire” a mijloacelor de transport în comun.
Recomandat este, dacă ajungeţi în acea zonă, să mergeţi pe jos de la Eroilor la Grădina Botanică (10-15 minute) decât să vă învârtiţi, ca noi, o sută de ani prin zonă pentru dibuirea unui troleibuz sau autobuz.


Şi, da, am rămas aceeaşi ciudată căreia nu-i plac florile rupte şi plantateîn glastre, pahare şi altele de gen.
Şi, da, mi-a rămas tristeţea atunci când cineva îmi oferă flori.
Am mai scris eu câte ceva în materialul original.

Cine vine cu mine? Avem două locuri cu vedere

 
Staţi pe recepţie!
Continuăm în aceeaşi notă în partea a doua a acestui material - ne vom plimba printre frunze, lacuri şi copaci îmbrăcaţi pentru sărbătoarea toamnei calde.
Şi nu, nu e Parcul Tineretului... ☺


*Recomandări lunare pe blog:

☺ Serialul Shameless
☺ Filmul Robot & Frank
☺ SerialulNurse Jackie
Serialul şi viitoarele filme Gilmore Girls (2016)

Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Recomandarea lunii – E toamnă... (II)

$
0
0



Să continuăm de unde am rămas...
N-am mai fost cam de multişor în Parcul Carol (fost Libertăţii), vecinul Parcului Tineretului. Era cu Marius şi Ion, în seara dinaintea cuceririi în forţă ☺ a Pietrei Mici din Crai. Fotografii nu am mai făcut de o veşnicie în „Carol”.
Şi ce te poate inspira mai bine decât zecile de nuanţe ale naturii, sub lumina unor raze primăvăratice în mijloc de noiembrie?



Sâmbătă 14 noiembrie 2015



Fără Marius de data asta, cu Ion şi fiecare cu aparatul propriu şi personal, fiecare cu viziunea lui, fiecare cu gândurile şi trăirile lui, fiecare în alt colţişor, la propriu.
Din când în când, câte o întâlnire fugară în dansul frunzelor, unul pe lângă altul... printre melancoliile mele...

 
O tristeţe amestecată printre razele soarelui... dar avem fotografii frumoase... zic.





 
Umbrele se ating uşor... vor ajunge oare una la alta pentru o îmbrăţişare...?




 

 

Lumini şi umbre



 

Frunze, frunzuliţe...






Cărări spre visare...

Making offf






Ruginiu...


 

CÂTEVA DATE DESPRE PARCUL CAROL

☺ Denumirea oficială este Parcul „Carol I”.
Parcul Carol (Parcul Libertățiiîn perioada 1948-1991) este amplasat pe Dealul Filaretului din sectorul 4 al Capitalei.
A fost amenajat la începutul secolulul al XX-lea (între 1900 şi 1906), după planurile unui arhitect peisagist elvețian-francez.

A fost inaugurat în 1906, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I (1839-1914; ani de domnie 1866-1914).


☺ Iniţial, în parc se găsea o mică grădină zoologică– elementele au fost transferate la Grădina Zoologică Băneasa.
De asemenea, Parcul Carol a găzduit la început câteva pavilioane expoziționaleși clădiri anexe ale acestora.

☺ În Parcul Carol I din Bucureşti se află Arenele Romane. Capacitatea teatrului de vară, construit după model roman, este de 5000 de locuri. A fost inaugurat o dată cu parcul, în 1906.
De asemenea, acum aproape 110 ani, Parcul Carol I din Bucureşti se putea lăuda cu o moschee - situată în apropierea lacului.
Astăzi, această moschee se găseşte în Piața Pieptănari.

☺ O atracţie în Parcul Carol I o constituia castelul de apă, denumit Cetatea lui Vlad Țepeș.
Astăzi, în Clădirea respectivă funcţionează Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor.

 
☺ În fața Palatului Artelor (ulterior Muzeul Militar) exista o cascadă mare. În 1938, Palatul a luat foc, fiind demolat după cutremurul din 1940.
Cascada era străjuită de trei sculpturi - Frumoasa adormită (mutată între timp în Parcul Herăstrău) și Giganții, doi tineri nud.  După construirea Mausoleului, Giganții au fost mutați pe marginea Aleii Centrale.

☺ Că tot am pomenit de Mausoleu, unul dintre dintre simbolurile Parcului Carol (Parcul Libertăţii).
Mausoleul din Libertăţii are 48 de metri înălțime şi a fost realizat între anii 1959 şi 1963.
Mausoleul este construit pe platoul care domină parcul, pe locul fostului Palat al Artelor, în cinstea militanților revoluționari socialiști.
În 1991, mausoleul a fost dezafectat, iar osemintele reprezentaților comuniști au fost exhumate și mutate în alte cimitire.
Astăzi, mausoleul şi anexele poartă denumirea Complexul Memorialul Eroilor Neamului.


☺ În vizita voastră prin Parcul Carol, nu ocoliţi Monumentul Eroului Necunoscut - Mormântul Ostașului Necunoscut, parte a Complexului Memorialul Eroilor Neamului.
Pe 26 octombrie 1991, Mormântul Ostașului Necunoscut a fost readus în Parcul Carol I, de la Mausoleul de la Mărășești – unde fusese din 1958.
Dar, pentru că în mausoleu se afla încă trupul lui Petru Groza (1884-1958), Mormântul Ostașului Necunoscut a fost amplasat provizoriu la capătul dinspre intrarea în parc a aleii care duce la Mausoleu.
Pe 25 noiembrie 2006, Mormântul a ajuns la locul originar, din 1923.


Schimbare de gardă


Muzeul Naţional Tehnic „Dimitrie Leonida”(inaugurat în anul 1909) şi Fântâna Zodiac– la intrarea dinspre Unirii sunt alte două obiective de vizitat în Parcul Carol.

Sursa datelor: wikipedia.ro


De sus, de pe scările Mausoleului (n.r. – foarte bune pentru sesiuni de jogging☺)


 

*Recomandări lunare pe blog:

☺ Serialul Shameless
☺ Filmul Robot & Frank
☺ SerialulNurse Jackie
Serialul şi viitoarele filme Gilmore Girls (2016)


Autoportret în auriu şi verde
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Filme pe paine – DRAME ROMANTICE (II)

$
0
0




Fiindcă trec printr-o fază ce ar putea fi caractezizată ca melancolie şi cugetare/analiză şi nevoia de a stoarce lacrimi ☺ sau pentru că pur şi simplu ele vin aiurea, iată un grupaj despre poveşti de dragoste... îmbrăcate pe alocuri în amar.
Cu happy end sau fără.
Cu o putere psihologică avansată, cu trăiri intense şi, câteodată, sfâşietoare.


TAKE THIS WALTZ (2011)

Vocea lui Leonard Cohen n-o să vă iasă uşor din minte... Şi nici scena de final.
Take This Waltz este povestea unui triunghi conjugal, scrisă şi regizată de Sarah Polley – pe care eu o ţin minte din tulburătorul My Life Without Me (2003).
Take This Waltz are o încărcătură emoţională aparte, e o analiză a fidelităţii, a lui „ce-ar fi dacă” şi a lui „hai să trăim clipa!”, cu micile stânjeneli, cu temeri. Un fim natural, sensibil, senzual, cu un Luke Kirby şi o Michelle Williams de-a dreptul încântători.
Seth Rogen e soţul nu neapărat perfect, însă foarte iubitor al eroinei.

☺ Comediana Sarah Silverman face în Take This Waltz un rol atipic pentru ea, care-i şi iese de minune. De altfel, actriţa apare mult şi în sezonul 3 din Masters of Sex, într-o „partitură” care nu are nimic de-a face cu umorul.

☺ În 2009, scenariul Take This Waltz figura pe lista neagră de la Hollywood.



THE DEEP BLUE SEA (2011)

Să iubeşti (numai) tu sau să te laşi iubit, fără fii în stare să reacţionezi cum trebuie?
O idee asemănătoare apare în cartea Puşca de vânătoare a lui Yasushi Inoue.

The Deep Blue Sea este complex, britanic, cu multă trăire şi cu Rachel Weisz cuceritoare.
Ea este Hester, o femeie căsătorită cu un bărbat mai în vârstă, judecător, alături de care simte că nu trăieşte. Suntem în anii ’50, plini de prejudecăţi (a se vedea Masters of Sex) – Hester este gata să îşi sacrifice statutul social şi luxul pe care îl are la îndemânăîn favoarea iubirii pe care o simte pentru un fost pilot al Forţelor Aeriene, Freddie (Tom Hiddleston). În această relaţie Hester găseşte pasiunea atât de râvnită.



Acţiunea pare simplă, dar nu e deloc aşa... Drama se intensifică o dată cu frământările lui Hester, cu fiecare minut scurs din film.

☺ Interpretarea lui Rachel Weisz a fost apreciată de „New York Magazine” drept „Film Performance of the Year” (performanţa anului în film), în noiembrie 2012. Rachel Weisz a fost nominalizată doar la Globul de Aur pentru acest film.

The Deep Blue Sea are la bază piesa de teatru a englezului Terence Rattigan (1911-1977).


FRANKIE AND JOHNNY (1991)

Un film cald, despre a doua şansă. Şi a lui, şi a ei.
Una dintre producţiile cinematografice cele mai dragi mie.
Johnny (Al Pacino) abia a fost eliberat din închisoare şi se angajează la un restaurant unde lucrează Frankie (Michelle Pfeiffer, nominalizată la Globul de Aur), o chelneriţă fragilă din punct de vedere emoţional. Bărbatul vrea să o cucerească, dar se izbeşte de toate reticenţele ei.
În alte roluri apar Hector Elizondo şi Nathan Lane.
Actriţa Kate Nelligan a obţinut premiul BAFTA pentru rol secundar.

Frankie and Jonnny este ecranizarea piesei de teatru a americanului Terrence McNally, care semnează şi scenariul filmului. Piesa „Frankie and Johnny in the Claire de Lune” a fost pusă în scenă cu patru ani înainte de lansarea ecranizării, în 1987.
Rolul principal feminin era jucat de Kathy Bates. Aceasta şi-a dorit foarte mult să joace şi în film.
☺ Pentru rolul Johnny a mai fost luat în considerare Jeff Bridges.

☺ În filmografia internaţională se regăsesc încă trei producţii cu titlul Frankie and Jonnny– cea mai cunoscută este cea din 1966, cu Elvis Presley, o comedie (romantică) muzicală.


ELSA AND FRED (2014)

Tot numele a două personaje, tot doi actori de prestigiu – strălucind aici la vârsta a treia, într-un romantism plin de umor.
(După cum vedeţi, am luat loc pe podeţul dintre dramă şi comedie).

Dragoste la vârsta a treia, între un văduv trist, Fred (Christopher Plummer), şi o femeie plină de viaţă, Elsa (Shirley MacLaine).
Ea îl reînvaţă să trăiască, în timp ce îi toarnă mici-mari minciuni legate de viaţa ei.


În alte roluri apar Marcia Gay Harden, Chris Noth, George Segal şi James Brolin.

☺ Filmul La dolce vita al lui Fellini (1960) joacă un rol esenţial în desfăşurarea acţiunii din Elsa and Fred 2014.
Elsa and Fred 2014 este un remake al filmului cu acelaşi nume coproducţie Spania-Argentina.


AT MIDDLETON (2013)

O aventură romantică scurtă, ce m-a dus cu gândul, vag, la Brief Encounter/Scurtă întâlnire.
La americani, este o tradiţie ca părinţii să meargă împreună cu fiii şi fiicele lor într-un „tur de colegiu”, pentru a se familiariza cu atmosfera de cămin şi din sălile de curs. Am văzut asta şi în Gilmore Girls– ţineţi minte?
Cafeaua din începutul At Middleton m-a deraiat şi ea către Lorelai. Plus că personajul principal feminin, Edith (Vera Farmiga) are multe în comun cu Lorelai în privinţa comportamentului.

Deci. Edith vine la colegiu cu fiica ei Audrey (botezată după Audrey Hepburn), iar George (Andy Garcia) cu fiul lui.
În ciuda neînţelegerilor iniţiale şi a micilor ciondăneli, Edith şi George petrec o după-amiază minunată împreună, departe de plictisul din turul oficial.
At Middleton nu e o comedie romantică în sensul clasic – râzi în prima parte, te cufunzi în poveste în partea a doua, ca să descoperi un final dulce-amărui. C-aşa e-n viaţă!

☺ Audrey este interpretată de Taissa Farmiga. Datorită diferenţei de vârstă de 21 de ani dintre ea şi Vera Farmiga eram convinsă că sunt fiică şi mamă şi în realitate. Greşit – cele două actriţe cu părinţi ucraineni sunt surori!
☺ În At Middleton joacă şi Tom Skerritt.




BEYOND THE LIGHTS (2014)

Optimism şi destul realism. Dragoste, muzică, un pic de dramă.
Beyond the Lights este despre renaştere. Despre redescoperirea adevăratului „eu”. Despre libertate.

Noni (englezoaica Gugu Mbatha-Raw, care şi-a  interpretat singură toate cântecele din film) este o vedetă în lumea muzicii, instabilă psihic. Poliţistul Kaz (Nate Parker) o salvează pe artistă dintr-o situaţie-limită.
Danny Glover apare în rolul unui căpitan de poliţie, iar Minnie Driver este mama protagonistei.
☺ Filmul are o nominalizare la Oscar, pentru cântec original, „Grateful”.


ALL THAT HEAVEN ALLOWS (1955)

Nu putea să lipsească filmul clasic.
Frumuşelul (şi homosexualul) Rock Hudson e un tinerel care se îndrăgosteşte de o femeie mai în vârstă decât el. Din nou, prejudecăţi pe linie.
Văduva Cary (Jane Wyman) face parte din lumea bună a unui orăşel. Relaţia pe care o începe cu cel care se ocupă cu toaletarea copacilor săi stârneşte numeroase discuţii în cercul ei de prieteni, dar şi în familie – în special copiii, care sunt destul de mari încât să nu mai locuiască în casa părintească.


În rolul celei mai bune prietene a lui Cary, Agnes Moorehead (The Magnificent Ambersons)
☺ Regizorul Douglas Sirk şi-ar fi dorit un alt final (dramatic), însă producătorul a avut câştig de cauză.
All That Heaven Allows este ecranizarea unei povestiri semnate de Edna L. Lee.


Ca să ne veselim ☺ - MAN UP (2015)


Un film simpatic, perfect pentru relaxare, pentru îndepărtarea gândurilor negative, recomandat de Diana.
El şi ea sunt spontani, se comportă natural – cred că şi tocmai pentru că nu aşteaptă unul de la altul ceva în sensul romantic. La prima-primele întâlniri, de obicei se pun măşti. Iar aici... se scot măşti.
Am fost întotdeauna adepta relaţiilor care decurg în mod natural. Să nu te dai ceea ce nu eşti. Sau să te străduieşti prea tare. Încearcă întâi să se împrieteneşti cu alesul, apoi treceţi la alte-alea... cam asta scriam în recenzia Enough Said (2013). Nu m-am schimbat.

În britanicul Man Up 2015 se strecoară şi ideea că „profilul perfect” (aka idealul) nu e întotdeauna alegerea potrivită...

Hai să vedem:
La un an după ce nevasta l-a părăsit pentru altul, Jack (Simon Pegg) suspină încă, mai ales când primeşte actele de divorţ. Îşi dă o întâlnire cu o tinerică perfectă (în teorie).
De partea cealaltă, Nancy (americana Lake Bell) e singură şi nici măcar nu e frumuseţea întruchipată. Şi s-a cam consolat cu singurătatea. Şi se pregăteşte să meargă la sărbătorirea a 40 de ani de căsnicie (fericită) a părinţilor ei.
Nu ştiu cum să vă zic, dar ăştia doi nu se sorb din priviri ca în orice comedie romantică... perfectă. În afară de faptul că se (re)descoperă unul cu ajutorul altuia, se şi întrec în replici simpatice - deh, umor britanic! N-aveţi timp de plictiseală!
Luaţi Man Up 2015şi ca pe o mică lecţie de viaţă despre relaţii, prietenie, decizii, şanse.


Foto deschidere: „The Deep Blue Sea”, protagonista Rachel Weisz.


*Din categoria „filme pe pâine”

Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Tanara si nelinistita: Eu cu mine si doua rucsacuri prin muntii si orasele Romaniei

$
0
0




Da, domnu’ Marius, chiar am colindat ţara asta de una singură...

În anul de graţie 2003 mă săturasem să-mi plâng de milă singură în Bucureşti prin concediile de vară, aşa că am planificat o călătorie solo prin ţara noastră România.

Fără Internet, laptop şi... bani. Dar cu munte şi un munte de încăpăţânare ☺



Cum Internetul era pe atunci o raritate (cel puţin în casă la mine şi la serviciu), am apelat la instrumente ca atlasul, pixul, calculatorul de mână şi muuuuultă hârtie pentru trasarea şi retrasarea planurilor.
În prima parte a plimbării de – speram eu – zece zile, am avut grijă să programez mult munte– trasee să zicem uşurele, pe care în mare parte le cunoşteam din taberele copilăriei.
Cea de-a doua parte o rezervasem vizitelor prin oraşe şi staţiuni, că tare mă mâncasă le cuprind cu privirea, la faţa locului.

Partea tehnică

Mijloace de transport: trenul, microbuzul, autocarul. Aaaa, daaaa, şi propriile picioare... montane.
Echipament: cre’ că vreo două perechi de pantaloni, puţine tricouri (nu tehnice, împrumutate unele de pe la sor’mea), adidaşi... mai de munte (☺☺☺), două (2) rucsacuri – unul în faţă, unul în spate. Deh, nu aveam bani de unul nou, mai mare, şi nici cu împrumut nu mi se dădea.
Unde mai pui că la unul dintre rucsacuri s-a rupt o bretea pe parcurs şi am circulat cu ea înnodată şi răsînnodată.

Am surprins câteva apusuri frumuşele lângă Cabana Babele şi am dârdâit – asta apropo de echipamentul montan complet; al meu consta pentru seară într-o canadiană subţirică (bine, nu chiar foaie de ceapă).



Harta Bucegilor am învârtit-o pe toate părţile.
Pe Jepii Mari nu mă încumetam de una singură, deşi aveam idee de la faţa locului cum şi de ce – în 1998, trei gagici singure-singurele, colege de serviciu (printre ele şi eu), treceau prima oară Jepii Mari până sus, pe platou.

Am mai avut la mine una bucată aparat foto cu film– vreo 5 role de 36 de poziţii. S-ar putea să fi fost şi de 24... chiar m-a lăsat memoria în astă privinţă, zău.


Mătuşa mea m-a dotat cu un telefon mobil d’ala din acele vremuri, antic şi medieval– ca să ştie familionul de mine. N-am vrut să aud, io voiam să fiu singură şi nederanjabilă... dar ce nu face omul pentru ai lui... dacă tot au lăsat ţăcănita să o ia din loc?!

„Măcar nu te urca pe munţi, că e periculos...!”
Dacă mă mai bat mult la cap, chiar că-mi vine să stau acasă, în caniculele şi praful şi plictisul bucureştean!
Decât să plec cu inima cât un purice, mai bine mă las păgubaşă! Cine, io?! Neeeeh!
Prea multă energie consumată pentru proiectul ăsta ca să îl abandonez aşaaaa, brusc şi dintr-o dată.
Ce-o fi o fi şi ce-o ieşi o ieşi!

Ca antrenament, am mers mult pe jos, în pas vioi, de la serviciu până acasă, (şi) prin diferite parcuri. Bun, nu? ☺ Nu încercaţi aşa ceva...

În afara contribuţiei mele financiare (bănuţi strânşi cu grijă din salariul mititel), am împrumutat 500.000 (50 de lei actuali) de la mama.

În fiecare zi îmi calculam la ban, nu la leu (era moneda veche), adunam, înmulţeam şi împărţeam ca să văd în medie cât îmi pot permite să cheltuiesc pe zi. Mai pe româneşte, cât îmi mai pot permite să stau în vacanţă – cu cheltuieli minime.

Răsfăţul maxim – o îngheţată în parc la Sibiu! Ce bine m-am simţit!!! În momentul în care am tras linie şi mi-a ieşit că îmi permit o îngheţată (după mii de calule... sofisticate), nu vă puteţi închipui ce extraz a fost în mine!
Şi, mdaaa, am savurat pe îndelete o îngheţată de cacao – dacă tot e să fie bal! Şi la pahar, nu la cornet sau pe băţ... da?
Ce înseamnă bucuriile mărunte!

O să am cu cine să schimb două vorbe?

Nu sunt defel o persoană sociabilă– aşa că nu-mi făceam griji. Mai bine că nu trebuie să vorbesc, că io am obiceiul să debitez treij’ de mii de prostii pe secundă când m-apucă. Şi nici cu încrederea în oameni nu stau prea bine.
O carte-două îmi ţin bine de urât şi mă şi binedispun. Ţin foarte bine minte că am avut cu mine Eseuri de îndrăgostit, o serie de povestiri filosofice (ficţiune şi nonficţiune) semnate de britanicul de origine elveţiană Alain de Botton.

Totuşi, am legat o relaţie de amiciţie (prietenie ar fi prea mult spus) cu unul dintre cei care aveau grijă de Cabana Babele. Cred şi eu, doar mi-am petrecut trei nopţi în cabana taberelor mele, schimbând cameră după cameră. ☺
Mai trăncăneam două vorbe cu omul pe culoare sau la masă – despre trasee; el îmi povestea despre familia lui din Buşteni, dintr-un bloc de lângă Silva.
Era încă atmosfera din „cabana veche”...

Babele şi Sfinxul, simbolurile Bucegilor




 

Teamăde şi în călătoria solitară?
Da, mi-a fost.
În primul rând, că nu voi puncta toate obiectivele propuse. Apoi, banii. Cum să-i drămuiesc şi să nu mă trezesc fără. Adică să nu am cu ce să mă întorc acasă de hăt-departe.
Nu-mi treceau prin cap accidente pe munte sau pe asfalt, răpiri, viol, furt sau mai ştiu eu ce, că altfel nu plecam la drum.
De urşi se auzise prea puţin spre deloc în Bucegi. OK, nu-i puneam nici p-ăştia la socoteală!
Au încercat să mă ţină acasă, cu vorba. Da’ ai cu cin’ să te pui?!
Nu mă interesează ce pericole născociţi voi! Eu vreau să merg! Şi voi merge! Nu în ciuda voastră, ci pentru că VREAU! Şi pentru că o să POT!
Vreau la munte, vreau să văd şi să simt România pe viu, şi voi nu puteţi să veniţi cu mine...

Mi-am propus să păstrez autenticitatea acelor vremuri, aşa că tot ceea ce vedeţi aici sunt scanări ale fotografiilor din vremuri imemoriale.
În plus, nu-mi place să apar în poze, aşa că nu am pasat nimănui aparatul – am doar scanări cu peisaje, dacă vă mulţumeşte acest lucru.
Dacă nu, puteţi să nu mă credeţi. ☺ Aşa, ca Marius.



Ziua 1 – Vineri 18 iulie 2003
Cabana Babele (2206 m) – Cabana Omu (2507 m) şi retur
Marcaj: bandă galbenă
Timp parcus: 2 ore – 2 ore şi jumătate la dus; 1 oră şi jumătate – 2 ore la întoarcere

Încă de la coada de la telecabina spre Babele m-am ataşat de un grup de trei persoane din Bucureşti; ea, singura fată, lucra la un salon de înfrumuseţare în apropierea blocului în care locuiam pe atunci.
Unul dintre cei din gaşcă (supraponderal şi cu ceva probleme declarate la inimioară) se afla pentru prima oară pe munte. Şi uite că s-a cocoţat fix în Vârful Omu! Din prima... aşa, fără încălzire.

Cabana Omu e atât de mică... iar Coştila e pe jumătate acoperită







Colţi de Morar



Sub Cerdac, porţiunea care ne-a „omorât” astă-primăvară

Vârful Bucura (Vârful Ocolit), 2503 m, al doilea din Bucegi

 

Ziua 2 – Sâmbătă 19 iulie
Cabana Babele – Crucea Caraimanului – Cabana Babele – Peştera Ialomiţei (cu telecabina) şi retur

Marcaje:
Cruce albastră: Cabana Babele – Cabana Caraiman (2025 m) 30 de minute
Bulină albastră: Cabana Caraiman – Crucea Eroilor Neamului (Caraimanului, 2291 m), pe Brâna Mare a Caraimanului 45 de minute  
Cruce roşie: Crucea Eroilor Neamului – Sfinxul şi Cabana Babele, pe creasta Caraimanului 1 oră

Eu şi cei trei de mai sus ne-am dat întâlnire în holul cabanei, cu noaptea în cap. Mie oricum mi s-a părut devreme ora 8, atunci. Acum, în vara şi toamna lui 2015, eram deja în gară la Buşteni, chiar şi pe trasee la ora aia.

Oamenii s-au dus ţintă spre Cabana Caraiman, apoi pe Brâna Mare a Caraimanului, cu norii cam jos.
Eu mi-am dat seama imediat ce traseu abordează. Numai că ei nu ştiau, că nu mai fuseseră pe acolo; nu cunoşteau alternativa până la Cruce, cea pe platou. Am încercat să le povestesc ce şi cum... oricum, pentru mine nu conta pe unde mergeam, atâta timp cât îmi dădeam din nou întâlnire cu Monumentul Eroilor.
Cei trei au zis până la urmă „merci” că n-au văzut pe unde s-au plimbat pe brână... decât la punctul final, aproape de Cruce.




 
Vederi către Buşteni


 
Am rămas cu ei pentru Peştera Ialomicioara, în ideea că se întorc la Cabana Babele pentru bagaje şi rămân cazaţi undeva pe platou după excursia cu telecabina şi vizita din subteran.



Ţeapă! Toţi ne-am recuperat rucsacurile, dar camera mea se ocupase urgent, fiind şi noaptea de sâmbătă spre duminică. Însoţitorii mei au decis să coboare în Buşteni; eu n-aveam ce face deocamdată jos, că nu-mi trecea prin cap să ratez Lacul Bolboci.
Aşa că am nimerit într-o imensă cameră comună şi am tremurat pentru portofel (deşi l-am pitit bine), m-am schimbat de haine sub pătură şi am dormit şi nu prea, stresată că trebuie să mă trezesc în zori, pentru cel mai lung traseu din călătoria solitară.

În acea după-amiază de sâmbătă, mi-am luat picioarele la spinare către Piatra Arsă (din câte îmi amintesc, nu exista marcaj; sau, dacă era, era din an în Paşte).

Către Peştera...

...şi dincolo, către Cruce


Ziua 3 – Duminică 20 iulie
Cabana Babele – Cabana Padina – Cabana Bolboci şi retur

Marcaje:
Cruce albastră: Cabana Babele – Hotel Peştera (1610 m) 1 oră şi jumătate; Hotel Peştera – Cabana Padina (1595 m) 20 de minute; Cabana Padina – Cabana Bolboci (1460 m) 2 ore

M-am grăbit atât de tare să o tulesc în jos la Peştera, că mi-am văduvit stomacul de orice urmă de hrană – eu dacă nu mănânc atunci când mă trezesc (la 4, la 5, la cât o fi), sunt terminată; da’ acu’ 12 ani şi ceva probabil organismul reacţiona altfel... eu ştiu...
Am halit o singură banană, în viteză, iar de la Padina mi-am cumpărat o ciocolată.
Bonus: Pe la jumătatea drumului Babele – Peştera îmi răsare în cale o turmă babană de oi. Mi-e cam aiurea să mă strecor printre ele; n-am încotro, că nu vreau să stau o oră după siesta ’mnealor.

Trec prin Cheile Tătarului, înconjor Lacul Bolboci - cică-s 10 kilometri, pe drumul vechi, până la Cabana Bolboci.




Verde scânteietor - o culoare ireală



La cabană rad efectiv un şniţel cu cartofi prăjiţi – care bilă a mea mai suportă azi aşa ceva?!
Pe drumul de întoarcere, după vreo doi kilometri mă agaţă un ARO. Era un bărbat însoţit de cei doi copii ai lui – m-au abandonat la Peştera Ialomiţei.
Şi ce noroc am avut! O ceaţă deasă începea să se aştearnă pe la ora 17, cu zece minute înainte de Cabana Babele. Abia îmi intuiam gambele la punctul de sosire...!

Noaptea mi-au cântat în geam stropi de ploaie; în trosnetul lemnelor din sobă, dansul suav şi cântecul flăcărilor pe întuneric, ce senzaţie mai era...


Ziua 4 – Luni 21 iulie
Cabana Babele – Buşteni

Marcaje:
Bandă galbenă: Cabana Babele – Cabana Piatra Arsă (1950 m) 1 oră
Bandă albastră: Cabana Piatra Arsă – Gara Sinaia(~ 800 m altitudine), prin Poiana Stânii Regale  3 ore – 3 ore şi jumătate

Nu mă trăgea inima să cobor de la Babele, aşa că am mai tras un şir de fotografii – şi consumasem deja ceva role de film!




Pe Piciorul Pietrei Arse – pustiu. Un nor mare, gri închis (ca să nu zic negru), mi se învârteadeasupra capului.


În Poiana Stânii Regale m-am căţărat pe stânca Franz Joseph, pentru panorama superbă asupra Văii Prahovei.

Deşi am ales varianta Sinaia pentru coborârea de pe platou, căutam cazare în Buşteni – din considerente financiare şi pentru că era punctul de plecare în celelalte două trasee din planificare.
Am găsit găzduire la un fost participant la Jocurile Olimpice de iarnă (la schi fond), pe lângă pârtia Kalinderu, în construcţie la acea dată.


Ziua 5 – Marţi 22 iulie
Buşteni – Cabana Poiana Izvoarelor– Cabana Diham – Predeal; Predeal – Căbucet Plecare şi retur (cu telescaunul) – Buşteni

Marcaje:
Bandă galbenă: Gara Buşteni – Cabana Gura Diham (982 m) 1 oră
Bandă roşie: Gura Diham – Cabana Poiana Izvoarelor (1455 m) 1 oră şi jumătate
Cruce albastră: Cabana Poiana Izvoarelor – Cabana Diham (1320 m) 45 de minute
Bulină roşie: Cabana Diham – Gara Predeal 2 ore şi jumătate - 3 ore

De dimineaţă, până la Cabana Gura Diham, am inhalat nişte aer curat în cei 4 kilometri străbătuţi cu pasul. Care Cabană Gura Diham era cabană pe atunci, nu localul cu fiţe de azi.



Coştila şi Colţii Morarului


Pe şoseaua Predeal – Pârâul Rece – Râşnov m-am întâlnit cu nişte pacienţi de la Sanatoriul de nevroze Predeal, rezervat tratării afecţiunilor uşoare. Am trăit eu un pic de spaimă când i-am auzit încotro se îndreaptă; până la urmă, s-au dovedit oameni super-drăguţi, deloc deranjaţi psihic, cred că trimişi acolo pentru relaxare. Bine, acum poate fi cazul celălalt: nebun la nebun trage. ☺
Pentru că la mine în agendă ziua de aspirat natura nu se încheiase, i-am rugat pe colegii mei de drumeţie să mă ghideze către staţia telescaunului din Predeal, Clăbucet Sosire.


După un pic de mişcare spre Cabana Gârbova, m-am suit înapoi pe cablu, în scăunel, şi m-am îndreptat către trenul/microbuzul de Buşteni.


Ziua 6 – Miercuri 23 iulie
Buşteni – Cabana Susai – Cascada Urlătoarea

Marcaje:
☺ Gara Predeal – Hotel Cioplea (actual Belvedere) 30 de minute
Bandă roşie: Hotel Cioplea (1110 m) – Cabana Susai (1434 m) 1 oră
Bulină roşie: Buşteni, Hotel Silva (950 m) – Cascada Urlătoarea (1110 m) 40 de minute

Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Predeal

Mă întorc în Predeal, ca să-mi revizitez amintirile cu Cioplea şi Susai.
A fost o tură scurtă, la Cabana Susai, printre picături de ploaie, care mi-au blocatmomentan programul pe ziua respectivă.
Susai-ul e ditai complexul hotelier în ziua de azi.
☺ La Susai se poate ajunge şi de la Clăbucet Plecare, în circa 2 ore.

La prânz spre după-amiază nu mai plouă, da’ nici nu-i pic de albastru – tot marea de gri e la putere. Cum nu pot sta locului, caut poteca de Urlătoarea, cel mai accesibil traseu montan din România.

☺ Principala cădere de apă a Cascadei Urlătoarea are 15 metri.


Un mic grup mă îndeamnă să urc, prin dreapta cascadei, să urmăresc de unde cade apa. Mă plimb pe firul râului din care se desprinde cascada. E, de fapt, pârău, şi îi zice, fireşte, Urlătoarea (e afluent al râului Prahova).



Ziua 7 – Joi 24 iulie
Buşteni – Braşov – Sighişoara

La Braşov m-am deplasat de dimineaţă, într-un microbuz.
Oraşul lui Mircea şi Viorel, al lui Gică şi Bogdan, unii dintre cei mai frumoşi oameni de munte, pe care aveam să îi cunosc peste mai bine de zece ani.

Vremea de azi e trasă la indigo cu cea de ieri. În plus, picăturile s-au îndesit faţă de ieri, însă asta nu mă împedică să vizitez a mia oară Piaţa Sfatului şi să mă înfiinţez la Biserica Neagră.




Îmi întorc privirea cu jind înspre Tâmpa – ufff, nu e vreme de urcat...


În acel 2003, am redactat un articol despre Muzeul Casa Mureşenilor din centru, fiindcă mi-a plăcut ce am văzut (în special expoziţia de instrumente de scris) şi cum am fost primită. Nu eram în vizită de lucru, ci doar în plimbare.
Aşa că trag, pentru adăpostire de ploaia din ce în ce mai deasă, la Casa Mureşenilor din centru, înarmată cu ziarul „Cotidianul”, cu materialul despre care vorbirăm, pentru identificare.
Doamna aceea amabilă de mai sus nu era de serviciu şi m-a primit un nene pe la 28-30 de ani, care – s-a dovedit după două minute de discuţii – că dispunea de ceva probleme sentimentale. L-am pierdut şi p-ăsta! ☺
De pe terasă, surprind pe peliculă Turnul Alb.


Turnul Alb din Braşov este unul dintre cele patru turnuri de observație aparţinând Cetății Brașovului. A fost construit concomitent cu Turnul Negru, în perioada 1460-1494. Are peste 30 de metri diferență de nivel față de zidurile orașului şi se află la 59 de metri depărtare de zidul cetății.

Mai stau sau plec acasă?

Ploaia cădea ca nebuna şi nu anunţa nimic a bine.
Tre’ să plec acasă, că pierd banii şi timpul degeaba pe mai departe. Cică au anunţat că nu se calmează în următoarele zile. Da’ n-aş cam vrea să plec, nu ACUM!
O sun pe mătuşa mea, să îmi confirme că va fi naşpa. Deja 70% eram chitită să mă întorc în Bucureştiul de care am fugit.
Cert e că mătuşa mea a zis că e aşa... şi aşa, aşa că am hotărât să risc şi să continui. Bine am făcut: la jumătatea distanţei dintre Braşov şi Sighişoara (cu trenul) soarele răspândea lumină şi iar lumină pe câmpurile de un verde de toate nuanţele.

Cum la hotel era scump, la Sighişoara nimeresc într-o casă cam dubioasă. Îmi pare că erau romi (curaţi), da’ nu de aia am zis „dubios”. Mi-a rămas numai imaginea patului, înalt şi tare, înghesuit undeva parcă pe un hol?! Mai bine nu povestesc, că nu-mi-e clar.
Oamenii s-au dovedit până la urmă foarte amabili.


Ziua 8 – Vineri 25 iulie
Sighişoara – Sibiu

Însoţită de unul dintre copiii familiei-gazdă, casc gura prin Cetatea medievală.
E destul de înnorat, însă nu miroase a ploaie. Mă urmăreşte pe mine ploaia asta peste tot – Omu-Babele cu grindină, La Zaplaz, Vârful Negoiuşi exemple mai sunt.

Străzile înguste din Cetate

Turnul Turnului (cu ceas); restul era în renovare

Următoarea ţintă: Sibiul.

Cum am descoperit de una singură Sibiul

Ştiu o cazare în viitoarea Capitală Culturală Europeană (2007), în Dumbravă, în apropierea Muzeului Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA. Am mai fost la motel/hotel în 1999, când am asistat la Campionatele Naţionale de gimnastică.
După tot drumul bătut până aici, încărcată de bagaje şi cu vreo doi kilometri în picioare de la staţia terminus de troleibuz/autobuz, mi se taie scurt macaroana că nu mai sunt locuri, nici măcar la căsuţe.
Şi io ce fac??? Oraşul nu-l cunosc, pe aici nu prea am pe cine întreba... După ce se risipeşte scurta panică, îmi amintesc că am văzut ceva în drum cu autobuzul/troleibuz, aproape de centru. Să stau cu ochii mari, să nu pierd plăcuţa cu denumirea... Măcar memorie vizuală am!
Bineînţeles că nu era la stradă şi am pus o mie de întrebări trecătorilor. Şi bineînţeles că era destul de la doi paşi de gară, unde mă lăsase microbuzul de Sighişoara. Nu aşa mi-am propus să cunosc oraşul la care am visat atâta...

Camera e curăţică (puţin în pantă, ca să mă simt ca la munte ☺), are 3 paturi, baia e pe hol. Mi-au laut banii doar pentru un pat – spre deosebire de Babele, unde, chiar dacă am stat singură într-o cameră de două persoane şi nu am folosit decât un pat, le-am achitat pe amândouă.

Îmi las bagajele, înfulec repede ceva şi plec în recunoaştere.
Mă cucereşte Strada Cetăţii, cu al său zid lung (cea de-a treia centură de fortificaţii datează din perioada 1357-1366), cu Turnul Archebuzierilor (Turnul Postăvarilor/Turnul Pânzarilor), Turnul Olarilor și Turnul Dulgherilor – singurele turnuri de apărare din oraş cel mai puțin atinse de vicisitudinile vremii.



Ziua 9 – Sâmbătă 26 iulie
Sibiu – Ucea de Jos şi retur

Traseul de mai sus e cu trenul şi a însemnat trecerea în judeţul Braşov.
La Gara Sibiu am încercat să mă informez cu privire la un mijloc de transport în comun către Bâlea Lac. Problema e cu multe necunoscute. OK, mergem pe ce ştim, că ăştia sibieni sunt pe dinafară: tata îmi spusese să fiu în Ucea, că de acolo ţine el minte că a luat odată-cândva-demult o cursă spre Bâlea. Sau doar a auzit.

Deşi soarele era la datorie pe cer de data asta, pe mine ceaţa mă înconjura din toate părţile. Bineînţeles că am făcut drumul degeaba, şi cu personalul (o oră şi ceva). Ucea n-a mai văzut picior de cursă spre Bâlea – dacă a văzut vreodată – de... când o fi fost să fie.
Umblu agale pe şosea în Ucea de Jos – caut un traseu montan, dar o las moartă. Sunt chiar la dracu-n praznic, în nişte munţi Făgăraş în care nu am pus în viaţa mea piciorul.

Cu ciuda că mi s-au rispit niscaiva ore aiurea, apăs reconfigurare traseu de oraş. Aşadar, Sibiu reloaded. Piaţa Mare şi Piaţa Mică. Podul Minciunilor. Muzeul Brukenthalşi Turnul Sfatului, cu vederea de ansamblu (panoramică) asupra oraşului.


Muzeul Național Brukenthal este găzduit de Palatul Brukenthal, construit, în perioada 1778-1788, de Baronul Samuel von Brukenthal (1721-1803), mult timp guvernator al Transilvaniei.
Muzeul Brukenthal a fost inaugurat în 1817, fiind constituit din colecțiile baronului.
MuzeulBrukenthal este primul muzeu deschis în Europa Centrală şi de Est.

Le-am rugat pe doamnele muzeografe să deschidă fereastra, să pot cuprinde Piaţa.


Pe sub Turnul Sfatului din Sibiu se află un gang de trecere din Piața Mare în Piața Mică. Turnul a fost construit în secolul al XIII-lea, iar la parter este poarta de intrare în a II-a centură de fortificaţii a orașului.



Ziua 10 – Duminică 27 iulie
Sibiu – Păltiniş şi retur

Era ziua când Turul Franţeiîşi încheia socotelile în 2003. Unii cu bicicletele, alţii cu picioarele. ☺ Straşnică planificare am mai făcut – toate au ieşit relativ OK, mai puţin desfăşurarea şi sfârşitul competiţiei pe care o preţuiesc atâta. Bine, era epoca lui Armstrong, dar tot era spectacol.

Către Păltiniş – cea mai veche şi cea mai înaltă staţiune din Româniase pleacă la ore fixe din faţa Gării Sibiu – ieri m-am interesat de program. Mă sui în prima cursă a zilei.
Din Sibiu până la Păltiniş(35 de kilometri măsuraţi pe hartă) autobuzul nostru din secolul 14 face o veşnicie şi jumătate – după ce că are de-a face cu serpentinele, fiindcă e rată opreşte din doi în doi metri.
Parcursul include traversarea localităţii Răşinari, locul de naştere a lui Octavian Goga (1881-1938) şi Emil Cioran (1911-1995) şi locul de veci pentru Andrei Şaguna(1808-1873).
Şi, chiar în Păltiniş, există Casa Memorială Constantin Noica (1909-1987). Filosoful este înmormântat în Păltiniş, în Schit.

Păltinişul din Munţi Cindrel, situat la 1442 m altitudine, datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Trei vile din staţiune au fost declarate monumente istorice.
Păltiniş este recunoscut pentru aerul său puternic ozonat.

Eu nu sunt făcută să stau la o masă, la o cafea, chiar dacă e munte împrejur. Tre’ să o iau din loc, să studiez locurile. Şi aşa ajung să mă cocoţ pe cel mai accesibil pisc, Vârful Onceşti (1713 m). Urc pe sub telescaun, cei din băncuţele plutitoare se uită ca la nebuni... să îmi pese?!... de ce mi-ar păsa??
Adie uşor vântul, sunt depaaaaarte-depaaarteeeee de orice localitate... desfătarea e maximă!  Să fiu numai atentă să nu pierd cursa de întoarcere, c-am îmbulinat-o!


De coborât am coborât tot pe jos, dar având-o în grijă pe fetiţa de vreo 7 ani a celui responsabil de telescaun şi care mai avea ceva de meşterit pe sus chiar şi după ce instalaţia nu mai funcţiona. Companie bună puştoiaca! Iar eu am mai fost puţin la munte – pardon, Mircea, PE munte.


Ziua 11, ultima – Luni 28 iulie
Sibiu – Valea Oltului – Râmnicu Vâlcea – Curtea de Argeş – Bucureşti

Călătorie pe Valea Oltului, către Râmnicu Vâlcea. Ce peisaje mi-a fost dat să văd acolo... printre tuneluri şi viaducte. Trecem prin Şelimbăr (cu a sa istorie legată de Mihai Viteazul), Veştem, Tălmaciu, Podu Olt, Turnu Roşu, Lotru, Cozia, Călimăneşti – le-am bifat dinainte pe hartă, nu sunt pe dinafară.
Mă sufoc în maşina cu mulţi oameni şi care o apucă fix prin canicula cea mai cea, fix în amiază. Tocmai mă gândeam că am fentat căldura timp de zece zile. Ia să mai las gânditul la o parte!

Mănăstirea Curtea de Argeş, pentru care am deraiat drumul către casa Bucureşti, e în renovare – cu schele multiple aşternute pe faţadă, pe turnurile ei atât de sucite.


Am căutat şi Fântâna lui Manole, despre care mi s-a transmis că e taman în parcul de vizavi de zidurile mănăstirii.

Când îmi trăgeam sufletul pe artera principală a municipiului Curtea de Argeş, am constatat că ceasul de la mână arăta aceeaşi oră ca atunci când plecasem din autogară/gară. Ups, problem! Ceasul nici măcar nu-i al meu, mi l-a împrumutat (şi p-ăsta!) o colegă de serviciu.
Am rămas cam în aer în vizita la Mănăstirea Curtea de Argeş. Parcă nici ceasul de la telefonul mobil nu mă ajuta – nu mai avea baterie, ceva.

Pentru că nu trăiesc pe lumea asta, habar n-aveam de varianta maşină/autocar din Curtea de Argeş către Bucureşti – eu studiam mersul trenurilor. Am fost foooarte entuziastă când mi s-a spus că tot de unde mă lăsase cursa de Râmnicu Vâlcea mă pot îmbarca spre Bucureşti.

☺ Clădirea Gării (Regale) din Curtea de Argeş este declarată monument istoric.
Deserveşte numai fostul traseu regal Piteşti – Curtea de Argeş; de asemenea, de aici pleacă şi vin trenuri spre/din Bucureşti.
☺ Linia ferată a fost inaugurată, în 1899, de Regele Carol I.


Eram realmente fascinată cât de repede se ajunge în Capitală!!
Autocarul a oprit în Bucureşti, la Autogara Militari, şi eu parcă eram în alt oraş. Zona Păcii mi-era total necunoscută.

Prin Bucureşti, până acasă-acasă, în casă, am făcut mai mult decât pe autostradă. Asta pentru că mi-am întrerupt călătoria ca să îi dez-opresc ceasul colegei.
De unde-mi picase soarele în cap toată ziua, s-a pornit din senin o ploaie tare de vară. După o oră de căscat ochii în magazinul Bucur Obor, în speranţa că se potoleşte, am luat-o din loc. Ghiciţi când s-a oprit potopul. Da, chiar în faţa blocului, când să scot cheia! Curgeau apele de pe mine, după cele zece minute de alergat prin ploaie...!

M-au cuprins instantaneu două bucurii: că m-am întors fără bucăţele lipsă acasă, cu experienţe inedite, şi că nu m-am atins de împrumutul de la mama. Acuma, că a avut ea grijă să-mi strice ambele bucurii... OK, să lăsăm trecutul la locul lui!

***

Mamăăăă, cât am evoluat de la începutul anilor 2000, când marile mele „ţinte” cu piciorul erau Crucea (fie ea şi pe Brâna Caraimanului), Vârful Omu (coborârea prin Valea Cerbului era cea mai solicitantă), Cota 1500 şi Cota 2000.

Ia priviţi pe unde am fost, în comparaţie! Şi pe ce vreme...

Omu – Early edition(luna mai)
De la Omu cu grindina după noi(traseu Peştera – Omu – Babele)



Plus


La mare, la început de august

Ca să fie turul României plin, nu trebuia să omit din program Marea Neagră.
Nu mă duceam pentru bălăceală şi plajă, ci pentru răsărit. Era începutul lui august 2003.
Sor’mea nu m-a mai lăsat de capul meu de data asta – m-a invitat „la ea”, la cazarea din Costineşti. Condiţia mea: Să stea cu mine pe plajă până la răsărit.
Oamenii din gaşca ei au îngheţat pân’ la 5 dimineaţa (unii au renunţat), ca să îmi completez eu albumul cu fotografii de concediu 2003. ☺



FOTO DESCHIDERE: Vedere de la Omu asupra coborârii în Buşteni prin Valea Cerbului – pe care am testat-o pentru prima oară în 2005, tot într-o excursie solitară. Într-o zi înnorată, cu nişte picături de ploaie, în prima parte, cea pe stânci

Cum nebunii s-au înmulţit considerabil zilele-astea (în societatea actuală), iar trecerea anilor a sporit conştientizarea pericolelor, probabil că aventura mea de 11 zile prin România muntoasă şi istorică va rămâne unică şi irepetabilă. Sau nu...
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Un marinar roman pentru 300 km prin tundra arctica

$
0
0



„M-am înscris pentru a participa la o cursă pe sănii trase de câini în extremul nord, deasupra Cercului Polar. E visul meu de mic copil să ajung să particip la aşa ceva.”


Acestea sunt cuvintele lui Ştefan Şipoş, care speră, cu ajutorul voturilor pe care le va strânge din partea românilor şi nu numai în „Fjällräven Polar”, să participe la competiţia propriu-zisă din una dintre cele mai îngheţate zone ale Pământului.
OK, să ne înţelegem ☺, întâi voturile, apoi săniile de la Cercul Polar.
Că altfel nu merge!


Despre ce este vorba?

În perioada 5-10 aprilie 2016, câtorva oameni din toate colţurile planetei li se oferă şansa de a participa la o cursă exclusivistă, o plimbare de 300 de kilometri prin tundra arctică, începând din Signaldalen (Norvegia), apoi în Suedia, prin pădurile din jurul Jukkasjärvi, în Laponia.
Participarea se obţine în urma voturilor despre care v-am povestit mai sus – mai jos găsiţi link-ul unde vă puteţi aduce şi voi contribuţia la acest vis.

Fjällräven Polar a devenit un fenomen la nivel internațional, peste 1.000 de participanți concurând în fiecare an (până la ora redactării acestui material sunt în jur de 800) pentru unul dintre locurile puse la bătaie într-una dintrecele mai dure competiţii din lume.
☺ În 2016, sunt disponibile 22 de locuri.
☺ Prima ediţie a cursei din tundra arctică a avut loc în 1997 şi este rezervată oamenilor... obişnuiţi, cu job-uri obişnuite („regular people”, zic ei pe site).
☺ Fjällräven este o companie suedeză de echipamente, care în traducere ar însemna „vulpea polară”.

În competiţia de anul acesta s-a înscris, aşadar, şi un marinar din Constanţa.
Se numeşte Ştefan Şipoş, are 45 de ani, s-a născut în Oneşti, dar trăieşte de foarte mulţi ani în Constanţa.







Lucrează la o companie multinaţională şi se află în prezent pe o platformă petrolieră, în Congo, Africa– şase săptămâni le petrece pe mare, şase săptămâni are „concediu”, în România, de obicei pe MUNTE.
Aşa l-am şi cunoscut, de altfel. I-am zis Fane Marinaru’.


 

A urmat o sumedenie de alte întâlniri:

Bucegii cu zapada si gheata, vant, ploaie, ninsoare, SOARE si PRIETENIE
Tura de Crai: Party @Curmatura!(aniversarea zilei de naştere a lui Ştefan)



...culminând cu cea de la el de acasă:



Revenind la cursa Fjällräven Polar, iată ce ne povesteşte Ştefan:

„Condiţiile pot fi vitrege câteodată, chiar dacă vremea e relativ stabilă în aprilie în nord, în jurul Cercului Arctic.
Poţi întâmpina vânturi puternice, căderi masive de zăpadă pe traseu, precum şi condiţii de vizibilitate scăzută.
O întreagă aventură!
De pe coasta, în nordul Norvegiei, călătoria continuă la o altitudine de 800 de metri peste munţii Scandinaviei, de-a lungul graniţei Norvegiei cu Suedia. Se ajunge la Treriksröset, unde se întâlnesc graniţele a trei ţări: Norvegia, Suedia şi Finlanda. Se continuă peste acest platou înalt spre Tavvavuoma.
☺ Tavvavuoma este una dintre zonele cele mai mari de permafrost (soluri îngheţate tot timpul anului) din Europa. Pământul îngheţat permanent de-a lungul timpului a format în mlaştină formaţiuni în formă de valuri, numite «palsas». Aceasta este una dintre zonele cele mai expuse la elementele naturii. Pe vreme senină, vizibilitatea ajunge aici la 50 de kilometri; pe vreme rea, nu există nimic pentru a opri vântul şi zăpada să măture tundra.

După această porţiune se trece într-un mediu montan, mai puţin „dramatic”, cu munţi şi creste rotunde şi dulci. Se merge spre sud, către zona din jurul Tornetärsk (un lac din Kiruna, Laponia, în Suedia; în dialectul local, „tärsk” înseamnă „lac”), iar spaţiile deschise vor fi înlocuite de păduri de mesteceni de munte.
Tornetärsk este al şaselea lac al Suediei ca mărime - 70 de kilometri lungime. Lacul este izvorul raului Torneälven, iar de aici cursa urmează cărări peste gheaţă, folosite de oameni din cele mai vechi timpuri.
Peisajul este format din munţi joşi, cu păduri de mesteceni de munte şi pin, iar vegetaţia se îndeseşte cu cât ne apropiem de Jukkasjärvi”.


Acesta este link-ul unde poate fi votat Ştefan! (până pe 10 decembrie, data la care  Ştefan se întoarce în România de la munca de peste mări şi ţări)


Ştefan este înscris în categoria „Alte ţări” (Other Countries) – România este inclusă în aici deoarece niciun reprezentant al său nu a mai participat la această prestigiosă cursă până în prezent.
Numai locul I la categoria „Alte ţări” are asigurată automat participarea.


Din presa locală, despre Ştefan:

Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Recomandarea lunii – „Barbatul de 100 de ani care a sarit pe fereastra si a disparut” de Jonas Jonasson

$
0
0


Editura: Trei
Anul apariţiei: 2011
Titlul original: Hundraåringen som klev ut genom fönstret och försvann – The Hundred-Year-Old Man Who Climbed Out the Window and Disappeared 
(cartea a apărut pentru prima dată în Suedia, în 2009)


Cum în ultima vreme am fost bombardaţi de autori nordici şi de cărţile lor în genul „thriller poliţist” – de ce ar face cartea asta o excepţie?
Pentru că poate!

Pentru că autorul Jonas Jonasson are o imaginaţie de nestăvilit, cu kilograme (ba nu, tone!) de umor îndesate pe milimetru pătrat. Întorsături de situaţie la secundă.

Pentru că fiecare replică din Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut e total sărită de pe fix. Fiecare cuvânt e dichisit în culori fistichii – să ştiţi că alăturatea asta ciudată de termeni pică la fix la o astfel de carte.


Pentru că lecturarea fie şi a unei singure pagini din Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut risipeşte orice stare negativă şi e motiv temeinic de „Mai vreeeau! Acum!”.

Pentru că Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut reprezintă una dintre cele mai bune modalităţi de a vă relaxa în perioada Sărbătorilor.
☺ În 2013, tot la început de decembrie, vă recomandam The Princess Bride, cu aceleaşi hotote de râs în meniu ca şi cartea pe care tot încerc să v-o prezint acum.

Cum începe?

„Pe cel care spune doar adevărul nici nu merită să-l asculţi.”

Şi de ce e atât de special „Bărbatul de 100 de ani”?

Fiindcă Allan Karlsson al nostru este un specialist în explozibili care se declară apolitic şi anti-religie, dar care ajunge, prin diverse conjuncturi, să se implice şi să influenţeze toată politica mare a secolului 20.
Allan izbuteşte să iasă ca prin urechile acului din toate situaţiile proiectate ca mortale. O face cu inocenţă şi... cu zâmbetul pe buze. Cu toată educaţia lui mai mult inexistentă.

Ieri, din zăpăceală şi beţi cum eram, am uitat să închidem ventilatorul din camera frigorifică.
– Şi? Zise Allan.
– Şi... cel dinăuntru e foarte mort la ora asta.
(…)
– Marea belea. Dar trebuie să spun că ouăle le-ai nimerit perfect. Nici prea tari, nici prea moi.”
(pagina 56)

Domnul Hinken, revenindu-şi din uimire, a coborât cam ameţit din Mustang, a scotocit într-o geantă care se afla jos şi a scos de acolo un revolver. A ţintit mai întâi fundul elefantului, dar s-a răzgândit imediat şi a îndreptat arma către Allan, apoi către cei trei prieteni înţepeniţi pe scara verandei şi a spus (poate puţin cam fără imaginaţie):
– Mâinile sus!
– Mâinile sus?
Pentru Allan, asta era cea mai mare prostie pe care o auzise n viaţa lui şi a început de îndată o argumentaţie. Păi credea omul că ar putea să se întâmple altceva? Că, la suta lui de ani, ar da în el cu mere? Sau că doamna firavă de acolo l-ar bombarda cu căpşuni? Sau că…
– OK, OK, staţi cu mâinile unde dracului vreţi (…).”
(paginile 149-150)


Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut propune două planuri principale şi paralele: evadarea lui Allan Karlsson din căminul de bătrâni, în care fusese încarcerat cu forţa cu patru luni în urmă.

Urmează aventurile moşului– în care apar întâi o valiză cu 50 de milioane de coroane suedeze (bani obţinuţi din traficul cu droguri), un şef de gară hoţoman, un elefant, decese mai mult sau mai puţin suspecte, poliţia, traficanţii de droguri care aleargă după valiză.
Se fabrică prietenii mai mult decât surprinzătoare.

Planul doi este, de fapt, povestea vieţii de 100 de ani a lui Allan Karlsson.

Viaţa lui Allan traversează întreg Pământul, din Suedia natală în Spania, în Iran, China, Coreea de Nord până în America, URSS, Indonezia şi Franţa.
Nimic nu te mai uimeşte după ce îl cunoşti pe Allan: că e construirea bombei atomice – Allan e întâi de partea SUA, apoi de partea Rusiei; că e relaţia strânsă cu CIA; că sunt întâlnirile cu mai-marii lumii– o serie de preşedinţi americani, de la Harry S. Truman la Richard Nixon, Franco, Stalin, Mao, Kim Il-sung şi fiul lui de 11 ani (pe atunci) Kim Yong-il, Churchill.
Toată alăturarea asta l-ar fi trimis rapid pe lumea celalaltă... dacă nu s-ar fi numit Allan Karlson şi nu ar fi ştiut să profite de fiecare fărâmă de împrejurare.
Bonus: Fratele fictiv al lui Albert Einstein, Herbert, cotoiul Molotov, copilul Mao Einstein.

– Generalul Franco? zbieră atunci Stalin şi sări în picioare, iar scaunul pe care şezuse căzu pe spate.
– Şi nu numai atât, domnule Stalin. Am fost şi în China ca să lupt împotriva lui Mao Tse Tung, şi apoi în Iran şi am împiedicat un atentat împotriva lui Churchill.
– A înţeles Stalin corect? Ai fost de partea lui Franco, ai luptat împotriva lui Mao, i-ai… salvat viaţa porcului ăluia de la Londra şi ai pus în mâna capitaliştilor americani cea mai mortală armă din lume?
– Poate că tovarăşul Stalin exagerează puţin, dar în mare, aşa e. Şi pentru că tot veni vorba, ultimul lucru pe care l-a făcut tatăl meu în viaţă a fost să i se alăture ţarului. Dacă doriţi, puteţi adăuga şi asta împotriva mea.
(…) Allan constată că într-un interval de aproximativ un minut fusese şi şobolan, şi jigodie, şi că Stalin nu era întreg la minte, fiindcă acum, iată că tot mai voia să se folosească de serviciile lui. Dar Allan nu mai era dispus să suporte neruşinarea lui Stalin. Venise la Moscova să dea o mână de ajutor, nu să fie insultat. Să se descurce singur, Stalin ăsta!
– M-am gândit la un lucru, spuse Allan. Ce-ar fi să-ţi razi mustaţa?”
 (paginile 272-275)

– N-o să fim invitaţi la cină şi de data asta? Parcă ăsta e obiceiul
– Obiceiul cui?
– Păi, cum să zic, al celor mulţumiţi… Franco, şi Truman, şi Stalin… şi preşedintele Mao…”
(pagina 428)


ECRANIZARE

Sincer, nu am văzut încă ecranizarea (din 2013) a cărţii. Urmează cât mai ugent!!
Dar două chestiuni îmi sunt clare: The Hundred-Year-Old Man Who Climbed Out the Window and Disappeared, o coproducţie europeană, durează mai puţin decât citirea romanului, iar comedia de situaţie, chiar dacă are două ore, pierde din carte.
Cum am auzit numai de bine despre film... nici gând să îl ratez!

  
AUTORUL JONAS JONASSON


☺ Pe numele său real Per-Ola Jonasson, Jonas Jonasson s-a născut pe 6 iulie 1961.
Este fiul unui şofer de ambulanţă şi al unei asistente medicale.
Jonasson a studiat limba suedeză şi limba spaniolă.
Jurnalist (inclusiv la un tabloid), consultant media şi producător tv, Jonas Jonasson nu a mai putut să muncească (în 2003), din cauza unor probleme majore cu spatele. A vândut compania pe care o înfiinţase în 1996.

 
În 2007, a terminat de scris primul lui roman, Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut, devenit rapid un bestseller internaţional.

☺ În România, a apărut recent, tot sub semnătura lui Jonas Jonasson, romanul Analfabeta care ştia să socotească („The Girl Who Saved The King of Sweden”).


*Recomandări lunare pe blog:

☺ Serialul Shameless
☺ Filmul Robot & Frank
☺ SerialulNurse Jackie
Serialul şi viitoarele filme Gilmore Girls (2016)
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Ultima zi in Apuseni 2015: Cetatile Ponorului

$
0
0


Traseu:
*Camping Glăvoi – Cetăţile Ponorului şi retur

Că tot l-am pomenit şi răspomenit pe Fane într-un material anterior, haideţi să mai drumeţim prin Padiş, varianta 2015.


Data: 25 iulie 2015
Cazare: la Cabana Scăriţa, zona Padiş

Ne dăm întâlnire – eu, Fane şi restul trupei – tot în Glăvoi (La Grajduri).



Ploaia sănătoasă de ieri a lăsat urme serioase (alunecoase) pe pietre. Fiindcă după o urcare scurtă avem în faţă NUMAI o coborâre lungă, umezeala se resimte.
Sunt şi rădăcini de copac amestecate cu stâncă şi pietre mişcătoare, noroi – paşii presupun precauţii sporite. Gelu şi familia lui (Marga, Deiu şi Adi) nici măcar n-au mai pornit cu noi.



Există cordeline, lanţuri şi cabluri la coborârea spre Peştera Cetăţile Ponorului.
Însă totul alunecă – de la mâini până la picioare; stabilitatea e de bază.



Mariei, soţia luiFane, i-a alunecat întâi mâna pe un cablu, apoi un picior printre rădăcini şi s-a ales cu o luxaţie de toată frumuseţea.




Cei de la Salvamontul din Glăvoi au sărit în ajutor cu o faşă, dar oricum locul afectat s-a umflat.
A doua zi o aştepta o sesiune prelungită de condus maşina, până în Predeal; Constanţa ei era prea departe.


De fapt, noi unde mergem? Iacată!

Întâi să lămurim ce-i ăla „ponor” (plural: „ponoare”).
„Formă de relief din regiunile carstice, aven, dolină sau microdepresiune, prin care apele de suprafață se scurg în subteran.”
Iar carstulînseamnă „eroziunea și dizolvarea calcarelor, gipsurilor și sării, provocată de apele subterane sau de suprafață, urmată de crearea unor forme caracteristice”.
(sursa: dexonline.ro)

Cetăţile Ponorului înseamnă un ansamblu de trei mari circuri calcaroase (doline).

Cetăţile Ponorului reprezintă unul dintre cele mai impresionante fenomene carstice din Europa:
Portalul Peşterii Cetăţile Ponoruluieste cel mai înalt din Europa– 75 de metri! Şi 30 de metri lăţime. 

Portalul Peşterii este situat la baza unui perete de calcar ce măsoară 150 de metri în înălţime. Unde mai pui cele două doline laterale gigantice şi valea sălbatică aproape inaccesibilă (Valea Cetăţilor)!


Din portal se ajunge în peşteră şi la râul subteran – unii îl consideră cel mai mare râu subteran din România.
Peştera Cetăţile Ponorului este una dintre cele mai importante de pe teritoriul României.

Vedeţi voi ce scrie aici?

Râul subteran este format din apele Pârâului Ursului şi de cele din Poiana Ponor. Apele parcurg o galerie principală de 1,7 kilometri lungime; galeria ajunge şi la 80 de metri înălţime.
În această galerie se găsesc 14 lacuri subterane şi numeroase cascade. Traseulpoate fi parcurs NUMAI cu echipamente speciale.
Apele reapar la suprafaţă, după 900 de metri, prin Izbucul Galbenei, punctul final (sau de început, depinde de direcţia în/din care se merge) al Cheilor Galbenei.


(sursa: speologie.org)

☺ „Everestul speologiei române”, complexul carstic Cetăţile Ponorului a fost descoperit în 1886. Printre cei care au întreprins cercetări în zona intrării în Peşteră s-a numărat şi Emil Racoviţă (1868-1947).
În 1957, Peştera Cetăţile Ponorului a fost explorată până la sifonul final.

ATENŢIE!!
Dacă e peşteră – fie numai şi intrarea ei – e automat şi (mai) răcoare. Nu uitaţi să aveţi asupra voastră, chiar şi în zilele căduroase, o jachetă cu mânecă lungă.


Peştera Cetăţile Ponorului: 2010-2015

Ion mă bătea la cap deja de trei ani să repetăm operaţiunea „străbaterea Peşterii Cetăţile Ponorului”, pe care am executat-o cu brio în august 2010 – cu ghid autorizat, într-un grup numeros.
Cu frontale adică şi călărind râul subteran.
☺ Noi am ales atunci varianta Arieşeni – Valea Cobleşului.





Luminiţa de la capătul... peşterii

Acum, în iulie 2015, intrarea era dificil de dibuit – tot din cauza ploii de care v-am povestit mai sus, râul era acoperitşi umflat, iar bolovanul care păzeşte intrarea în Peşteră se juca de-a v-aţi ascunselea cu doritorii de nebunii.

Dintr-o lipsă de comunicare, Ion şi Mari au fost nevoiţi să renunţe la a mai descoperi subteranele din Cetăţile Ponorului.


Mircea, fratele lui, Doina şi Maya au reuşit în cele din urmă să dea de urma uşiţeiPeşterii.

Asta a fost tot, oameni buni!



E infinit mai uşoară, pe udul despre care tot vorbeam mai sus, urcarea spre Glăvoi de jos, de la baza Peşterii Cetăţile Ponorului.
Pe la 12:30 eram înapoi în Glăvoi. Ia’te şi rima!
O tură (cam prea) scurtă după standardele noastre.

☺ Noi am împărţit Circuitul Cetăţile Ponoruluiîn două – în Circuitul Galbenei am vizitat Balcoanele, iar azi am coborât la Peşteră. Cei mai mulţi aleg să lege cele două obiective... pentru a-şi face o părere obiectivă.
Găsiţi AICIo descriere a Circuitului completCetăţile Ponorului.

Pe traseele Galbena şi Cetăţile Ponorului tot mă gândeam la Mircea de Braşov - ce i-ar mai fi plăcut pe aici!

!!! ATENŢIE !!!Parcurgeţi Circuitul Cetăţile Ponorului NUMAI dacă aveţi experienţă montană şi condiţie fizică bună.


SURSE de APĂ
În subteran, în Peştera Cetăţile Ponorului.


Platoul Lumea Pierdută

Am fi vrut să urcăm acolo, dar a dat ploaia în Padiş şi am renunţat.
Circuitul Lumii Pierdute (traseu uşor):marcaj cruce galbenă: 2 oreşi 30 de minute(7,5 kilometri) circuit Cabana Padiş – Poiana Rotunda – Avenul Negru – Cabana Padiş.
☺ Sunt nu mai puţin de patru avene pe acest traseu!
Avenul este o „prăpastie circulară formată în roci calcaroase, în care se scurg adesea apele de suprafață.” (sursa: dexonline.ro)


Şi nu uitaţi să aveţi grijă la vipere!



Aventurierii Mircea şi Doina

Să revenim la ploaie. De pe la prânz şansele de a da cu picături dese (şi preconizat deloc răcoritoare) se anunţau 90% şi creşteau exponenţial spre 99%. Până a dat cu ploaie în toată regula.

Iniţial, planul de grup consta în Cetăţile Ponorului dimineaţa şi (Peştera) Cetăţile Rădesei şi Cheile Someşului Cald după-amiaza.


Sincer, niciunul dintre noi nu mai avea chef de aventuri. Cu excepţia lui Mircea şi a Doinei, care s-au avântat, direct în zidul cu ploaie. Nu conta pentru ei.
Pentru Mircea, era revederea cu locuri dragi şi cu palpitantul, pentru Doina era noutatea absolută şi ideea de a nu rata obiective în concediul maramureşean şi apusean. „Nu ne sperie pe noi o (ditai) ploicica!” pare să fi fost motto-ul lor.
Dani, fratele lui Mircea i-a însoţit, dar a preferat adăpostul maşinii. Cinci ore în cap.

Pe Doina şi Mircea i-a udat în Chei de mama focului; Cheile Someşului Cald se parcurg târâş, prin apă, deoarece pietrele sunt atât de alunecoase, că împiedică statul în picioare.
Să înoţi pare o cerinţă necesară...
Aha, şi Mircea zice că e grohotiş nebun în urcare şi coborâre. Bun, să fie cu de toate!

☺ Traseul în Cetăţile Rădesei şi Cheile Someşului Cald este recomandat pe vreme uscată şi cu haine de schimb în rucsac, ambalateermetic. De la lenjerie pân’ la tricou/polar.

Între timp, după abundenţa de apă din cer, cei rămaşi în Glăvoi îi cunoaştem mai bine pe părinţii lui Mircea – oameni de munte – uite de unde pasiunea lui!!!
Tatăl lui Mircea prepară de zor un gulaş, reţetă proprie.

Până se coace, ne aşezăm la o şezătoare cu familia Miclea şi prietenii lor.




Hai să vă încânt cu un apus marca Padiş:


Cine are nevoie de o cazare de 5 stele plus?



Grindină şi curcubeu

Cu stomacurile pline, revenim la cabană. Să ne strângem lucrurile pentru a doua zi, să mai stăm la taclale.
Pe la 7 seara s-a stârnit – aproape din senin – o grindină... cu soare.
Şi cu un curcubeu ☺




Epilog la povestea Doinei şi a lui Mircea din Cetăţile Rădesei şi Cheile Someşului Cald

Cum credeţi voi că s-au întors oamenii la cabana noastră, în afară de muraţi?
Cu cel mai larg zâmbet şi cu marea dorinţă/promisiune de întoarcere la locul udării.
„Voi sunteţi nebuni???”
„Doar ne plaaaaaceeee!”

Entuziasmul celor doi era molipsitor. Şi brodat la mine cu îndoieli de genul „dacă zici tu...”.
A urmat un mâncat de pepene roşu, între pozele cu tricolorul – pe care le puteţi admira AICI.




INDICATOARE. Altitudini, durată

Punct albastru: Camping Glăvoi (La Grajduri, 1120 m altitudine)Cetăţile Ponorului (fără Balcoane), la Peşteră 1 oră şi 30 de minute

Punct albastru: Peştera Cetăţile Ponorului (950 m) – Camping Glăvoi 1 oră şi 45 de minute

TOTAL: 3 ore şi 45 de minute (inclusiv pauzele mici-mari şi „popasul” la poarta Peşterii Cetăţile Ponorului)
Distanţa străbătută: 5 kilometri


Din CONCEDIUL 2015 aţi mai putut citi:




NOTĂ: Fotografiile sunt realizate de „Poveştile mele” şi Mari.
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Patch Adams (1998, cu Robin Williams) – Medicina cu umor si compasiune

$
0
0



În anii ‘70, Hunter „Patch” Adams (Robin Williams, nominalizat la Globul de Aur) a încercat să se sinucidă. Omul se internează de bunăvoie la Nebuni, unde îl ajută să supravieţuiască simţul nebun al umorului.
Şi de la care Nebuni iese cu un scop în viaţă clar: „Vreau să ajut oameni!”.

Aşa că se înscrie la Medicină.


Cum nu are voie să interacţioneze cu pacienţii până în anul III, Patch se strecoară, ilegal, în spital şi încearcă să îi facă bine pe bolnavi cu mult umor. De la copii la bătrâni.
Filmul Patch Adams (tradus în România „Patch Adams, un doctor trăsnit") pune accent pe latura umană a tratării pacienţilor.


Însă Patch Adams îşi atrage antipatia comunităţii medicale, în ciuda faptului că cei pe care îi ajută şi asistentele din spital îi apreciază enorm munca.
Patch Adams ajunge să fie acuzat de... „fericire exagerată”.

„Acum, mă întrebaţi dacă am practicat medicina. Dacă asta înseamnă deschiderea uşii pentru cei nevoiaşi, celor în dureri, să îţi pese de ei, să îi asculţi, să le pui o batistă rece ca să le scadă febra – dacă asta înseamnă medicină, dacă asta înseamnă tratament, atunci sunt vinovat, domnule.
(...)
Ce e greşit în moarte, domnule? De ce ne este atât de frică de ea ? De ce n-o putem trata cu umanitate, demnitate şi decenţă şi, Dumnezeu să mă ierte, poate chiar şi umor?
Nu moartea este inamicul, domiulor. Dacă vom lupta cu boala, să luptăm cu cea mai teribilă dintre toate, indiferenţa.
Am stat în şcolile dumneavoastră şi am auzit oamenii vorbind de «transfer» şi distanţă profesională. Transferul este invitabil. Orice fiinţă umană are un impact asupra alteia.
Misiunea unui doctor nu ar trebui să fie numai prevenirea morţii, ci şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.

(adresându-se studenţilor la Medicină):
Nu-i lăsaţi să vă amorţească, să uitaţi miracolul vieţii. Trăiţi mereu venerând mecanismul glorios al corpului omenesc. Asta să fie ţinta studiilor, nu o întrecere pentru note.
Nu aştepta să ajungi pe secţie ca să-ţi recapeţi umanitatea.
Aveţi de învăţat de la asistente. Stau cu oamenii în fiecare zi. Au multe cunoştinţe, la fel ca profesorii pe care-i respectaţi, cei care nu sunt morţi de la inimă în sus.”

Colegul de cameră al lui Patch este interpretat de Philip Seymour Hoffman.
Atât Robin Williams, cât şi Philip Seymour Hoffman au decedat în 2014, la şase luni diferenţă. Unul avea 63 de ani, celălalt 46...


Unul dintre producătorii Patch Adams 1998 este Mike Farrell, interpretul lui B.J. Hunnicut în serialul-fenomenM*A*S*H. Adevăratul Patch Adams a fost consultant al serialului menţionat.

☺ Filmul Patch Adams are o nominalizare la Oscar, pentru muzică.


PATCH ADAMS, ÎN REALITATE


Adevăratul doctorHunter Doherty „Patch” Adams s-a născut în 1945. În 1971, a fondat Gesundheit! Institute– în limba germană, „gesundheit” înseamnă “sănătate”.
La Gesundheit! Institute medicina este practicată pe principiul generozităţii şi al compasiunii (fără bani, asigurare şi formulare).

În viaţa reală, personajul Carin (Monica Potter, din Parenthoodnu a existat – însă ceea ce păţeşte ea în finalul filmului este o întâmplare adevărată.
☺ Patch Adams 1998 are mici accente de dramă/comedie romantică.



Adevăratul Patch Adams a apărut într-o scenă din film, la proces, atunci când protagonistul îşi aşteaptă sentinţa – este cel care se aşează lângă Robin Williams.

Adevăratul Patch Adamsa adus numeroase critici reprezentării cinematografice a activităţii şi a convingerilor sale profesionale, spunând că filmul s-a bazat prea mult pe „comercial”.
De asemenea, Patch Adams s-a supărat că actorul Robin Williams nu a donat bani cauzei sale medicale: „El a făcut 21 de milioane de dolari pentru cele patru luni în care a pretins că sunt eu – într-o versiune simplistă – şi nu a dat 10 milioane pentru spitalul meu. Dacă aş fi avut banii lui Robin, aş fi donat toate cele 21 de milioane de dolari unui spital care îşi oferă serviciile pe gratis, într-o ţară în care 80 de milioane de oameni nu îşi pot permite să primească îngrijiri”.


ECRANIZARE


Filmul Patch Adams reprezintă ecranizarea cărţii semnate de adevăratul doctor Patch Adamsşi de Maureen Mylander „Gesundheit!: Bringing Good Health to You, the Medical System, and Society through Physician Service, Complementary Therapies, Humor, and Joy”.
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Filme pe paine – C-asa-i in viata! (despre oameni si defectele lor)

$
0
0



EX MACHINA (2015)

Porneşte în genul SF.
Continuă cu un joc psihologic de nivel înalt, cu manipulare maximă – totul între doar trei personaje (plus o contribuţie a celui de-al patrulea). Şi totul foarte bine construit. Atât ca scenariu, cât şi ca interpretare. Cireaşa de pe tort:Ex Machina e un film britanic! Independent, pe deasupra!
Spre final, întorsăturile de situaţie se strecoară cu duiumul.


Caleb (Domhnall Geeson, cel din About Time 2013) este un tânăr programator căruia i se oferă şansa de a petrece o săptămână în compania celui care deţine firma unde lucrează.
Şeful, Nathan (cameleonicul Oscar Isaac), locuieşte pe un domeniu izolat, în mijlocul munţilor – să te ţii peisaje!

 
Aici, Caleb participă la un experiment ce implică un robot-inteligenţă artificială, cea mai cea din lume. Cum nici nu zici că Ava (Alicia Vikander) e maşinărie, Caleb este realmente fascinat de fermecătoarea creatură. Se lasă sedus, treptat, de ea.

Ex Machina este subtil şi se joacă mai mult cu psihicul spectatorului decât cu ochii acestuia.
Însă nici esteticul nu este neglijat, cu toate că nu suntem bombardaţi cu efecte speciale pe bandă rulantă. Eu una am tot privit costumul Avei, fascinată la rându-mi, poate-poate descopeream vreun mic defect. De unde...?!
Personajele vorbesc de multe ori prin gesturi, prin mimică, prin mişcări special încetinite. De la inocenţă se ajunge la război psihologic în toată regula.
Imaginile şi sunetul vorbesc la fel de mult şi de elocvent.
Totul surprinde EMOŢIA.


...Şi, până la urmă, care este diferenţa dintre om şi robot? Asta o să vă întrebaţi la final. Chiar dacă sfârşitul a părut un pic trântit. Sau, mai curând, ceva de genul: „Gata?”.

Titlul filmului vine de la expresia latină Deus ex machina– într-o traducere aproximativă „un zeu dintr-o maşină(rie)”.
În antichitate, în Grecia, se credea că oamenii nu puteau şi nici nu aveau voie să se pună cu probleme complicate de viaţă, de destin; această misiune le revenea numai zeilor. În teatrul antic, când intriga piesei devenea mai încurcată şi deznodământul mai dificil, era coborâtă, cu ajutorul unei maşinării, o zeitate care rezolva lucrurile – de obicei în mod fericit.
Mai târziu, în Roma, expresia Deus ex machinași-a lărgit sensul, desemnând orice rezolvare bruscă a unui conflict, prin intervenția Divinităţii.


ELVIS AND ANABELLE (2007)

Primele 20 de minute aduc a Six Feet Underşi Albă ca Zăpada.
Per total, Elvis and Anabelle are şi ceva din Beyond The Lights, în ceea ce priveşte (re)descoperirea propriei persoane.



Anabelle (Blake Lively) a fost crescută de o mamă care şi-a pus în ea toate ambiţiile (Mary Steenburgen). În timpul unui concurs de frumuseţe, fata leşină şi moare.
Sau nu... Fiindcă se trezeşte pe masa de îmbălsămare a lui Elvis (Max Minghella, fiul memorabilului regizor Anthony Minghella, câştigător de Oscar).
Elvis nu e deloc cel mai fericit om de pe Pământ – ba e chiar depresiv: este nevoit să renunţe la visurile sale, să trăiască izolat, să aibă grijă de persoanele decedate, chiar dacă nu deţine autorizaţie pentru asta. Totul pentru tatăl său (Joe Mantegna), aflat în incapacitate fizică (şi mentală) de mai lucra. Legătura dintre cei doi este foarte strânsă şi încărcată de dragoste.
Candoarea se împleteşte cu emoţia, în timp ce Elvis şi Anabelle se descoperă reciproc şi învaţă fiecare cine este cu adevărat, într-o lume care le zâmbeşte cu libertate şi fericire. E-hei, de-ar fi totul roz...! Dar sigur că nu e, fiindcă fiecare vine cu un bagaj psihic uneori imposibil de despachetat.
Elvis and Anabelle e o mică poezie la final... bună pentru Valentine’s Day (pentru cine crede în d-astea).

  
Keith Carradine este în Elvis and Anabelle tatăl eroinei.


POSTHUMOUS (2014)

„Nu dau doi bani pe ce le place tuturor.
Nu e vorba de a fi plăcut. E vorba de a SIMŢI ceva. Orice.
O lume întreagă a devenit atât de deconectată de orice sentiment real, încât abia dacă mai comunicăm.
Suntem o grămadă de mincinoşi. Ne minţim unii pe alţii, ne minţim pe noi înşine. Nu spunem ce simţim cu adevărat, Doamne fereşte! să spunem cine suntem, pentru că suntem prea speriaţi.
În schimb, încercăm să ne facem plăcuţi. E groaznic.”

„Cele mai convingătoare minciuni sunt cele pe care ni le spunem nouă înşine.”

Cam ăsta-i esenţialul din Posthumous.
În rest, acţiunea e destul de previzibilă. Dar asta nu înseamnă că îi lipseşte emoţia, sensibilitateaşi trăirea.

Liam (Jack Huston) este un tânăr artist a cărui muncă nu se (mai) regăseşte în preferinţele celor care deţin frâiele galeriilor de artă. Dintr-o greşeală/coincidenţă, autorităţile anunţă decesul lui Liam.
În acest moment, reprezentanţii galeriei care l-au reprezentat profită şi îi expun lucrările, care se bucură de succes.
Liam se dă drept fratele lui, în timp ce reportera McKenzie (Brit Marling) vrea să scrie povestea defunctului artist.

Din distribuţie mai fac parte, printre alţii, Lambert Wilsonşi Nikolai Kinski– fratele mai mic al Nastassjei Kinski.



AMIRA & SAM (2015)

Sam Seneca (Martin Starr) se întoarce în America după ce şi-a servit ţara pe frontul din Afganistan şi pe cel din Irak. Bărbatul duce o viaţă singuratică şi încearcă să-şi (re)găsească locul în societate – atât în viaţa privată, cât şi în cea profesională.
Prin intermediul unei mai vechi cunoştinţe, Sam o cunoaşte pe Amira (Dina Shihabi, născută în Arabia Saudită şi aflată la primul ei mare rol). Femeia este o imigrantă (ilegal) din Irak.
Nu lipsesc părţile de comedie (romantică), mai mult sau mai puţin convingătoare. Sincer, mie Amira & Sam mi s-a părut mai mult dramă.

 
Finalul este poate prea deschis pentru problemele pe care le-a abordat: reintegrarea veteranilor de război în societate, relaţia americano-arabă, societatea capitalistă, imigrare, aparenţe şi esenţe.

Dacă îl îndrăgiţi pe Paul Wesley, îl veţi recunoaşte în Amira & Samîn rolul prietenului lui Sam.


TROUBLE WITH THE CURVE (2012)

Gus (Clint Eastwood) este un căutător de talente („scout” e termenul original) în baseball. Din cauza problemelor cu vederea, i se pune în vedere retragerea din activitate. Însă Gus are nevoie de încă o misiune pentru a dovedi că încă nu e de stat pe bară. 
Prietenul lui Gus, Pete (John Goodman) o roagă pe fiica acestuia, de care nu mai deloc apropiat, să îl însoţească. Pe fiică o cheamă Mickey (!) şi este adusă pe ecran de super-nominalizata la Oscar Amy Adams, într-un rol oferit iniţial Sandrei Bullock.
În scenă intră şi un adversar al lui Gus, Johnny (Justin Timberlake) – iar aici intervine mica parte romantică din Trouble with the Curve.

 
De fapt, filmul e mai mult despre valorile familiale decât despre sport exclusiv.

Trouble with the Curve este regizat de cel care a lucrat 20 de ani ca asistent al regizorului şi producătorului Clint Eastwood, Robert Lorenz.
Trouble with the Curve este ultimul film în calitate de actor al lui Clint Eastwood. De la Grand Torino 2008 acesta nu mai activase în faţa camerelor; Clint (85 de ani) îşi continuă actualmente activitatea în calitate de regizor.
De altfel, Trouble with the Curve a reprezentat pentru Clint Eastwood primul rol importantîntr-un film pe care nu l-a regizat el însuşi, după In the Line of Fire (1993).
Trouble with the Curve este al patrulea film în care Clint joacă împreună cu fiul lui, Scott Eastwood.




SPARE PARTS (2015)

Spare Parts2015este bazat pe o poveste reală şi realizat în acelaşi an cu McFarland- cele două au multe alte puncte în comun. Iar primul e simplu: REUŞITA.

*Avem tot băieţi săraci, de origine hispanică, cu deosebirea că în Spare Parts 2015 băieţii sunt imigranţi ilegal.
*Spare Parts 2015 pune mai mult accentul pe vieţile personale şi pe latura socială.
*Scena primei întâlniri cu oceanul este la fel de emoţionantă ca în McFarland.
*În timp ce unul dintre filme are în prim-plan capacităţile fizice, altul le aduce pe cele psihice – inteligenţa.

Aşadar, în 2004, patru elevi de liceu - fără pic de experienţă în domeniu şi nu prea devotaţi învăţăturii - au format un club de robotică la şcoală şi au decis să participe la o competiţie de prestigiu, unde au concurat cu marile universităţi, inclusiv cu cea mai cea, MIT.
Băieţii, conduşi de inimosul Fredi (George Lopez) nu au avut la dispoziţie decât 800 de dolari pentru a-şi construi robotul subacvativ, utilizând în acest scop piese de maşină.



Deşi cam bănuieşti ce se întâmplă (că de-aia au făcut film!), te trezeşti că le ţii pumnii strânşi celor patru temerari şi că simţi emoţia fiecăruia dintre ei.

Directoarea şcolii este în Spare Parts 2015 Jamie Lee Curtis, în timp ce Marisa Tomei este una dintre profesoarele de la liceu.

Spare Parts 2015 reprezintă „ecranizarea” unui articol apărut în „Wired Magazine.


DE ROUILLE ET D’OS - RUST AND BONE (2012)

Film profund emoţional, dar care are calitatea de a nu cădea în melodramatic şi lălăială romanţioasă pentru fete.
Rust and Bone are o duritate... dulce. Scenele în care Stephanie luptă pentru şi în fiecare clipă sunt remarcabile. Stephanie reînvaţă nu numai să meargă, ci şi să retrăiască.



Rust and Bone e despre speranţă, dragostea de viaţă şi înlănţuirea a două suflete greu încercate.
Titlul Rust and Bone („rugină şi os”) se referă la gustul sângelui în gură atunci când, la o lovitură aplicată în faţă, buzele sunt strivite de dinţi – personajul principal masculin practică luptele/arte marţiale.

Alain „Ali” (belgianul Matthias Schoenaerts) se confruntă cu mari probleme financiare, aşa că părăseşte Belgia în favoarea Franţei, unde se instalează (împreună cu băieţelul lui) în casa surorii lui, care nu stă nici ea prea bine cu banii.

Într-o noapte, într-un club, Ali o salvează pe Stephanie (Marion Cotillard, nominalizată la Globul de Aur) dintr-o situaţie stânjenitoare. La puţin timp, ea (o dresoare de balene ucigaşe – orca) suferă un accident.

Cei doi petrec mult timp împreună, fac „sex de ocazie”, dar totul e mai mult decât atât...

În orice caz, finalul l-am perceput ca destul de brusc.

Rust and Bone este cel mai nominalizat film din acest grupaj; în plus, aplauzele în picioare, timp de 10 minute, pe care le-a obţinut din partea publicului şi criticilor prezenţi la Festivalul de la Cannes 2012 spun mai mult decât nişte nominalizări seci: la Globul de Aur pentru Cotillard şi pentru cel mai bun film străin, la BAFTA pentru aceeaşi Cotillard şi film în altă limbă decât engleza.

De rouille et d’os(titlul original) a pornit de la două povestiri semnate de canadianul Craig Davidson şi incluse într-un volum denumit „Rust and Bone”. Spre deosebire de producţia cinematografică, în carte personajul masculin suferă teribilul accident. Regizorul Jacques Audiardşi-a justificat alegerea schimbării prin faptul că a... avut destui bărbaţi în filmul său de referinţă, Un prophète (2009).

Marion Cotillard declara că urăşte scenele de sex, însă în Rust and Bone nu a fost deranjată deloc de ele, fiindcă „au fost diferite. Am fost atât de implicată în personajul meu, încât am fost foarte fericită că, în situaţia ei, a putut savura aşa ceva. Este un film despre iubire, despre carne, despre rugină şi oase, despre inimă şi sex; iar, fără sex, i-ar lipsi ceva”.

Timp de două luni, Matthias Schoenaerts a ţinut un regim special ca să poată intra în rol – a boxat şi a mâncat tot felul de prostii, de la burgeri la îngheţată şi pizza.



*Din categoria „filme pe pâine”

Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Hai la Brasov!

$
0
0



Mai sunt fotografii... daţi foaia ☺


Noaptea...







...şi ziua








Înconjurul Bisericii Negre








Ideea „Miercurea fără cuvinte” îi aparţine lui CARMEN.


Alte fotografii din Braşov găsiţi AICI.
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Prima tura (pe zapada) in Baiului

$
0
0


Traseu:
*Azuga – Culmea Sorica – Vârful Băiuţu (Vârful Zamora) – Vârful Baiul Mic – Culmea Zamora – Buşteni

Data: 12 decembrie 2015


Până acum, doar mângâiasem Munţii Baiului (Munţii Gârbova), la Clăbucet pe sus, la Cabana Gârbova şi la Susai.

Am tot admirat Baiul din Bucegi, de vizavi.
Acum facem invers, iar tabloul Coştilei şi Crucii de pe Caraimanşi a Văii Albe dintre ele e deplin.

 


Să vă spun întâi cum am ajuns aici.

Se făcea că Mircea ne povesteşte cu drag de Seara Munţomanuluide la Braşov. Se făcea că nouă ne e tare dor de prietenii care locuiesc acolo şi pe care ni i-am făcut anul acesta pe munte. Se făcea că ne e tare dor şi de oraş.
Aşa că vineri 11 decembrie, eu şi Mădălina ne-am suit într-un personal plin de navetişti, cu locuri pe apucate. Ce-i drept, până spre munte trenul s-a eliberat bine de tot.
Gică ne aşteaptă în gară, Bogdan şi Mircea undeva pe parcurs, cu Fane şi Mariana ne întâlnim scurt pe doi în apropiere de Piaţa Sfatului.

Dacă pe Viorel l-am luat prin surprindere cu prezenţa noastră, Fane Marinaru’ auzise de cu seară că ne vom avânta pe aste plaiuri.
În Bucureşti, în acea săptămână am cam stat în compania unor oameni răciţi – nu am răcit atunci când am umblat prin apa mării ca gheaţa vreo două ore, când m-a mai bătut vâjul prin munţi sau când m-a cuprins transpiraţie rece, pe creste sau în alergare... de ce să nu răcesc în Bucureşti, practicând sportul cu cea mai mare răspândire – munca de birou?

Cum am urlat ca să mă înţeleg cu oamenii printre cântecele de la Seara Munţomanului, cum am dormit puţin (de pe la ora 2.00) şi cu întreruperi (Mircea, eşti un drăguţ că ai sunat... de verificare la 3 noaptea! ☺), eram cam varză a doua zi, la ora 6, când am dat deşteptarea pentru tura pe munte.
Să vezi ce marş am băgat eu şi Mădălina până-n gară, ca să nu ratăm trenul! 20 de minute ca antrenament pentru cărările ce ne aşteaptă!

În compania oamenilor de la Amicii Salvamont Braşov, punctul de pornire în prima drumeţie adevărată în Munţii Baiului este Azuga (am citit că odată se chema Între Prahove), la limita dintre judeţele Prahova şi Braşov, aparţinând de primul.

Aici ni se alătură Alex, sosit cu noaptea-n cap din Bucureşti. Ţineţi minteValea Albă, de fapt întoarcerea pe Jepii Mari?. El e!

La aproximativ o oră de mers, numai zăpadă îngheţată, fără petice de... uscat. Nu bocnă, însă destul de tare.



 Bucegii, învăluiţi în mister...


Nu am mai străbătut cărări de munte astfel – în tura de la Babeleşi în cea de la Padina zăpada avea o cu totul altă consistenţă, se afunda destul piciorul. Acum e şi destul de proaspăt aşternută (n-a avut timp să crească) şi e şi mai frig.


Pe drum, mi-am scos canadiana (din cauza/datorită încălzirii de la urcuşul consistent), apoi am pus-o la loc, cu ocazia ieşirii în golul alpinşi a vântului turbat de-a dreptul.


Am mai staţionat prin pădure pentru îndesarea undei căciuli pe scăfârlie, pentru mănuşi – la fel, pus/scos – ca să nu mai pomenesc de manipularea aparatului de fotografiat.



Aşa ceva...!!!












Pe creasta Baiului – vânt năprasnic. Şi pelicule uşoare de gheaţă. Şi iar vânt. Şi soare. Cu dinţi.
Dar peisaje de milioane!




Ne îndreptăm către Pârtia Sorica şi Pârtia Cazacu.








Natura fermecată



 
 


Oameni, cărări şi zăpadă




Nu-i aşa că îţi vine să muşti zdravăn din munţii ăştia de zahăr?!










Nu ne întoarcem direct în Buşteni de pe Vârful Băiuţu (1826 m altitudine), înaintăm încă 20 de minute spre un alt vârf de Bai, Baiul Mic (1834 m altitudine).
seacădenumirile astea şi diminutivate, şi cu „mic” în componenţă. Lipsă de imaginaţie, domn’le!

☺ Cele două vârfuri fac parte din sectorul central al Munţilor Baiului.

Nu ne-am mai lungit până pe Vârful Baiul Mare (1908 m altitudine).

Nu, n-a venit noaptea

 Munţi sau nori?




 
Valuri de nori



Înainte să ne dăm drumul la vale, întindem masa la o stână (folosită de ciobani vara). Slana, ceapa şi brânza sunt de bază!


Şi să mai privim un pic... că nu ne-am săturat...




Crucea şi Coştila ne păzesc


Vâââântuuuleeeeee!!!

Am îndurat trei ore de şuierat nebun.
Vââââââââââjjjjjj!!!!

Ne-a „plouat” cu zăpadă spulberată în obraji şi, câteodată, în ochi.
„Te ia vântul pe sus” e o expresie foarte potrivită şi în sensul cel mai propriu. Beţele de trekking zburau prin aer, stăteau efectiv numai la (aproape) 90 de grade.
Eu una m-am oprit două minute undeva pe traseul alb, că nu mai puteam să înaintez. Parcă mă şi vedeam titirez, luată de curenţi, la multele mele kile. M-am folosit şi de braţul stâng al lui Alex, ca anti-alunecare şi ca anti-cădere.
☺ La cum bâzâie vântul în Baiului, Ciucaşul e bebeluş – cel mai tare în „tărâmul moţurilor” l-am simţit în 2014.

Colegii noştri de drumeţie, care cunosc Munţii Baiului destul de bine, ne pun la curent că aici vântul e ceva obişnuit, da’ că aşa tare, aşa rafale, n-au mai întâlnit până acum.
Deci, nu numai că am fost în prima tură în Baiului, nu numai că am fost pe zăpadă (cu numeroase cruste de gheaţă), ne-am ales şi cu vântul cel mai cel! De ce să nu fie toate grămadă deodată?
Nu-i Bai, o făcurăm şi p-asta!


Zamora cu urşi!

Zamora e zona cu urşi grămadă, ne povestea învăţătoarea prin tabere. Probabil că se referea în principal la munte (Culmea Zamora), dar şi la cartierul Zamora din Buşteni.
Adică, pe scurt, bau-bau-baaaaau pentru noi. „Ursu’!!”– aşa mi-a rămas întipărită Zamora, fireşte. Şi uite că acum cobor taman deluşorul ăsta înspăimântător, cu gândul că urşii sunt, teoretic, la culcuş bine mersi, în hibernare.

La final. Buşteniul şi a sa Cruce


***

Acum puţine săptămâni, Mădălina visa cu ochii deschişi o mulţime de ture pe timp de iarnă. Eu şi Dana o ţineam una şi bună că „vara nu-i ca iarna” ☺ şi n-o să mai ieşim atât de des.
„M-am răzgândit, nu mai vreau ture în fiecare săptămână” a fost concluzia lui Mădă după experienţa din Baiului. OK...


!!! ATENŢIE !!!

Turele de iarnă sunt diferite de vară – trebuie să vii pregătit atât din punct de vedere al echipamentului, cât şi fizic şi psihic.
Citiţi AICIun articol complet pe această temă.


Extra tură

După un intermezzoacasă la Bogdan, ne-am revăzut în Piaţa Sfatului cu Mircea (care a muncit şi nu ne-a însoţit în expediţia polară) şi cu Gică.

AveţiAICI acces la fotografii cu bradul de Crăciunşi cu Piaţa Sfatului gătiă de sărbătoare, la ceas de noapte şi în plină zi.

P.S. Mulţumim, Bogdan, pentru găzduire! Şi pentru ceaiul de la stână!


INDICATOARE. Altitudini, durată
 Triunghi albastru: Azuga (930 m) – Vârful Băiuţu (Vârful Zamora) 1826 m), pe Culmea Sorica – Vârful Baiul Mic (1834 m) – Vârful Băiuţu 4 ore şi jumătate

Cruce roşie: Vârful Băiuţu – Buşteni (875 m), pe Culmea Zamora aproximativ 2 ore



TOTAL: 7 ore (inclusiv pauza de masă)


NOTĂ: Fotografiile sunt realizate de „Poveştile mele” şi Mădălina.


De prin Baiului adunate:


Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Filme de vacanta

$
0
0

 

OK, acesta este doar un (alt) grupaj.
Nu se doreşte a fi atotştiutor, nu include toate filmele potrivite pentru vacanţă din lumea asta – e doar ceea ce mi-a picat sub ochi în ultimele muuulte săptămâni.


SLEEPING WITH OTHER PEOPLE / SEXUL, BATĂ-L VINA! (2015)


Ar fi bine, pentru început, să ai mintea un pic deschisă – gen Masters of Sex sau The Affair.
Lainey (Alison Brie din serialul Community) şi Jake (Jason Sudeikis) şi-au pierdut împreună  virginitatea în timpul studenţiei.
Cei doi se reîntâlnesc după 12 ani – ea îl iubeşte încă pe total neatractivul medic Matthew (Adam Scott), dar se implică şi în relaţii pasagere. În acest timp, el a devenit un Don Juan, care înşală în stânga şi-n dreapta. Lainey şi Jake cad de acord să menţină actuala lor relaţie la nivel de prietenie.

„Niciodată nu m-am culcat cu o persoană pe care nu eram dispus s-o pierd.”

 
Sleeping with Other People nu m-a dat pe spate ☺, dar a fost relaxant – are marea calitate că a încercat să fie realist. Atât din partea scenariului, cât mai ales a jocului actoricesc.
Abordează, mai de la distanţă, şi oareşce probleme sexuale, mai mult ţinând de psihic; mie mi se pare că titlul e comercial de-a binelea.
Am remarcat şi în timpul vizionării, apoi am citit asta în nişte comentarii – Sleeping with Other People are ceva din When Harry Met Sally..., dar mai e mult până departe, cum se spune.

Sleeping with Other Peopleeste un film independent, prezentat la Sundance.

☺ În alte roluri apar Amanda Peet şi Natasha Lyonne (din Orange Is the New Black).
Kirsten Dunst a renunţat la rolul principal Sleeping with Other People din cauza unor încălecăride program.


THE FAMILY STONE (2005)

La fel ca în serialul Parenthood, Craig T. Nelson este „patriarhul” unei familii numeroase, de data aceasta Stone.
Everett (Dermont Mulroney), unul dintre copiii maturi ai lui Kelly (Nelson) şi Sybil (Diane Keaton), o aduce de Crăciun acasă pe iubita lui, Meredith (Sarah Jessica Parker, nominalizată la Globul de Aur pentru rol).

 
Iar Meredith şi familia Stone se scot reciproc din minţi. Noroc că există fratele Ben (Luke Wilson), respectiv sora Julie (Claire Danes).
☺ Rachel McAdams (aici brunetă şi foarte drăgălaşă) este o altă soră, Amy, iar Paul Schneider – un pompier... special.

The Family Stone oferă comedie, dramă şi romantism deopotrivă, pentru o bună dispoziţie... în familie.


THE ANSWER MAN / ARLEN FABER (2009)

Am mai spus-o şi cu altă ocazie, este preferatul meu din filmografia lui Lauren Graham.
Cu un zâmbet uşor şi tare luminos, cu naturaleţea-i caracteristică, cu rochia verde care o face şi mai încântătoare... da, să o tot priveşti. Acum, că Lauren Graham e „doar” partenera de ecran a lui Jeff Daniels... mmm, contează?

 
Cu mulţi ani în urmă, Arlen Faber (Daniels) a scris o carte, „Me and God” („Eu şi Dumnezeu”), despre cum a conversat el cu Dumnezeu, carte care nu numai că a devenit un bestseller, dar a avut o influenţă covârşitoare în viaţa multora şi a influenţat zeci de alte scrieri.
Arlen preferă să se izoleze de lume în apartamentul său („Hell is other people”). Până îl apucă o durere extremă de spate şi e nevoit să se târască, la propriu, până la cabinetul unui chiropractician (Lauren Graham).

☺ În alt rol, Lou Taylor Pucci – Spring 2014.



THE HOLIDAY (2006)

Fix acum 9 ani eram în cinematograf pentru bijuteria asta de film al lui Nancy Meyers. Sunt fix 9 ani pentru că atunci, la final de decembrie 2006, se năştea nepoţelul meu.

Acţiunea e cam aşa: Iris (Kate Winslet) din Anglia şi Amanda (Cameron Diaz) din SUA au fiecare probleme în dragoste. Fără să se cunoască fizic, cele două fac schimb de locuinţe în perioada Sărbătorilor de iarnă. Cum nu putea lipsi romantismul, cele două au parte în ţara de adopţiede câte o poveste de dragoste.
Încântătoarele peisaje rurale ale Angliei se întrepătrund cu somptuozitatea din America.

The Holiday 2006 a fost scris de Nancy Meyers cu actorii Kate Winslet, Cameron Diaz, Jude Law şi Jack Black în minte.
☺ În alte roluri îi puteţi vedea pe Eli Wallach (scenaristul vechiului Hollywood), Rufus Sewell (cel după care suspină Iris), Kathryn Hahn şi John Krasinski.
Kate Winslet şi Rufus Sewell au avut o relaţie sentimentală în viaţa reală.


THE INTERN (2015)

...sau când generaţiile se completează şi se susţin reciproc; se influenţează.
...sau despre cum se umple golul dintre generaţii.
The Intern 2015 este o altă creaţie a lui Nancy Meyers.
Luând în considerare că e un film, trecem peste scenele (uşor) nerealiste şi ne bucurăm de comedie! Zic.

 
Ben (Robert De Niro; un rol destinat iniţial lui Jack Nicholson) este un văduv de 70 de ani care se angajează ca intern la firma fondată de Jules (Anne Hathaway – Reese Witherspoon a fost prima alegere pentru acest rol).
Probleme familiale, probleme personale, şarmul protagoniştilor şi o acţiune care nu pune cine ştie ce probleme – cam ăsta e The Intern 2015.

Rene Russo este maseuza care-i pică cu tronc lui Ben. Şi reciproca.


HIS GIRL FRIDAY (1940)
Filmul se desfăşoară într-o viteză nemaipomenită – de zici că Gilmore Girls e mic copil. ☺ Sau Parenthood, când personajele se întâmplă să mai vorbească unele peste altele.
Nu numai dialogul alert (şi inteligent) face deliciul His Girl Friday, ci şi chimia dintre protagonişti – Cary Grantşi Rosalind Russell.

Walter (Grant) este redactor-şef al unui ziar de succes. Fosta lui soţie, Hildy (Russell), fostă reporteră de top, îl anunţă că vrea să se mărite cu un agent de asigurări (Ralph Bellamy). Şi ce face Walter? Îi pune lui Hildy cât de multe beţe în roate poate. Şi îi încredinţează o ultimă misiune de jurnalist.


His Girl Friday a fost lansat în acelaşi an cu The Philadelphia Story, în care Cary Grant se bate, de asemenea, cu un alt bărbat (ba chiar cu doi) pentru inima unei femei. Unde mai pui că Katharine Hepburn, protagonista din The Philadelphia Story, a refuzat rolul principal din His Girl Friday... Ar fi fost un duel Grant-Hepburn la dublu în 1940!
☺ Archie Leach, numele real al lui Cary Grant, este pomenit din nou în His Girl Friday, la fel ca în Arsenic and Old Lace.
☺ Filmul pe care personajul Iris îl urmăreşte în The Holiday 2006 (vezi mai sus) este chiar His Girl Friday!
☺ Piesa de teatru „The Front Page” a lui Ben Hecht şi Charles Mac Arthur a stat la baza scenariului His Girl Friday (scris tot de cei doi). Au intervenit schimbări esenţiale faţă de textul original.

His Girl Friday este unul dintre filmele favorite ale lui Quentin Tarantino.


YOU CAN’T TAKE IT WITH YOU (1938)

Omenie versus bani. Cu cât eşti mai bogat, cu atât ţi se... diminuează sentimentele?
... dar banii aduc într-adevăr fericirea? Sau te îngroapă în snobism şi aere? Cât de artificial devii?
Poftiţi în universul mirific al lui Frank Capra! You Can’t Take It With You are acelaşi protagonist (James Stewart) ca nemuritorul It’s a Wonderful Life (1946) al aceluiaşi Capra.

Tony (Stewart) îşi anunţă familia înstărită că se va mărita cu stenografa Alice (Jean Arthur), care provine dintr-o familie modestă şi... trăsnită.
Lionel Barrymore este bunicul lui Alice.

 
You Can’t Take It With You are în palmares cele mai importante premii ale cinematografiei – Oscar pentru cel mai bun film şi pentru cel mai bun regizor – al treilea Oscar pentru Frank Capra în 5 ani! Filmul mai are 5 nominalizări la statueta aurită.
You Can’t Take It With You reprezintă adaptarea pentru marele ecran a piesei de teatru semnate de George S. Kaufman şi Moss Hart, câştigătoare a Premiului Pulitzer.


HOW TO MAKE LOVE LIKE AN ENGLISHMAN / SOME KIND OF BEAUTIFUL (2014)

Comedie romantică (şi ceva dramă), Pierce Brosnan... vă mai trebuie ceva? Da, mă adresez aici şi bărbaţilor, cărora le sunt adresate două frumuseţi, Jessica Alba şi Salma Hayek.


Richard (Brosnan) este un reputat profesor de literatură engleză în Marea Britanie. Atunci când iubita lui (Alba) îl anunţă că e însărcinată, se mărită cu ea şi se stabileşte în Statele Unite. Dar nu totul bate în rozaliu.
☺ Alţi doi actori pentru care merită să vedeţi Some Kind of Beautifulsunt Malcolm McDowell (tatăl lui Richard), Marlee Matlin şi Ivan Sergei.


20 ANS D'ÉCART / IT BOY (2013)



În serialul Parenthood a fost ridicată aceeaşi problemă: diferenţa de vârstă într-o relaţie – ea mai mare (personajele erau interpretate de Lauren Graham şi Jason Ritter). Însă în Parenthood„ştacheta” era ridicată atât de sus... la aproape 20 de ani.
Alice (Virginie Efira) are 38 de ani şi este dedicată muncii la o revistă de modă. În avionul de întoarcere din Brazilia la Paris, ea îl cunoaşte pe Balthazar (Pierre Niney), student la Arhitectură.


LIFE PARTNERS (2014)


Ne întâlnim cu o altă actriţă din serialul Community, Gillian Jacobs.
Life Partners face o analiză a prieteniei între două femei, prietenie pusă la încercare atunci când una dintre ele se implică în prima ei relaţie serioasă.
În afară de Gillian Jacobs, rolurile principale sunt acaparate de Leighton Meester şi Adam Brody.
Citiţi mai multe despre cei doi în recenzia filmului The Oranges 2011.
☺ În alte roluri, Gabourey Sidibe (nominalizată la Oscar pentru tulburătorul Precious), Mark Feuerstein (Royal Pains/Pacienţi de lux) şi Julie White (Go On).


FAR FROM THE MADDING CROWD / DEPARTE DE LUMEA DEZLĂNŢUITĂ (2015)

Cea mai nouă adaptare a romanului lui Thomas Hardy (1840-1928) este singura dramă veritabilă din acest grupaj.
☺ Prima ecranizare a romanului englezului Thomas Hardy s-a produs în 1915, în timpul vieţii autorului – a fost un film mut.

Cum scenariul îi aparţine lui David Nicholls (autorul One Day/O zi), iar actorii sunt unul şi unul, pare mai mult decât OK.
Mmmm... nu ştiam că se scriau telenovele în vremea lui Hardy ☺ sinceră să fiu, nu am citit cartea şi am văzut doar această versiune cinematografică. Exagerez cu telenovela, desigur, în Far from the Madding Crowd scenele dramatice ocupă un loc esenţial... dar sunt şi un pic-pic romanţate. Acuma, na, eu cu ale mele, însă filmul a fost foarte bine primit de criticii de specialitate.
Suntem în Anglia Reginei Victoria, unde ambiţioasa Bathsheba (Carey Mulligan) trăieşte o viaţă independentă, la o fermă – cu toate greutăţile aferente. Pentru inima ei se duelează (trielează, mai exact ☺) fermierul Gabriel (Matthias Schoenaerts), sergentul Francis Troy (Tom Sturridge) şi înstăritul William (Michael Sheen).


Lui Carey Mulligan i-a plăcut atât de mult prestaţia lui Matthias Schoenaerts din Rust and Bone/De rouille et d’os,încât le-a sugerat producătorilor să îl includă în distribuţia Far from the Madding Crowd.
☺ Dacă punem la socoteală şi că două treimi din cadrele Far from the Madding Crowd au fost filmate în natură... hai cu vizionarea!


UN PLAN PARFAIT / A PERFECT PLAN (2012)

O comedie romantică de acţiune, cu o Diane Kruger senzuală în prim-plan.


Şi ce dacă Un plain parfait e destul de previzibil? Şi Titanic-ul e, şi tot e unul dintre cele mai urmărite filme ever. ☺ Bine, că pe mine m-a lăsat... rece mega-hiper-producţia lui Cameron, asta e treaba mea.

Premisa Un plain parfait e originală: în familia lui Isabelle, toate primele căsnicii s-au încheiat cu un divorţ. Aşa că, înainte de a se mărita pe bune, cu alesul inimii (întodeauna m-a enervat expresia asta, dar... în fine), Isabelle vrea cu tot dinadinsul... să divorţeze. Aşa că porneşte la vânătoare de victimă.

☺ Regizorul Pascal Chaumeil (1961-2015) are în filmografie, printre altele, L’arnacoeur/Heartbreaker(2010), A Long Way Down (2014) sau excepţionalul Léon (1994)

☺ Din aceeaşi categorie cu Un plain parfait vă recomand Simon & Malou (2009) – o comedie daneză.


THE DUFF (2015)


DUFF este acronimul de la Designated Ugly Fat Friend – prietena urâtă şi grasă dintr-un grup de (în general) fete populare/atrăgătoare. 
O astfel de DUFF este liceana în an terminal Bianca (Mae Whitman – Parenthooddin nou!). Fata a copilărit împreună cu Wesley (Robbie Amell, verişorul lui Stephen Amell din Arrow), pe care acum îl urăşte. ☺ Dar de la ură la dragoste... În orice caz, The DUFF 2015 este o comedie frumuşică, în care mai apar Ken Jeong (serialul Communityşi seria Hungover) şi Allison Janney.


LOVE, ROSIE (2014)

L-am văzut de curiozitate, pentru că am citit mai demult cartea Cecilei Ahern (tradusă la noi, siropos şi comercial, „Suflete-pereche”). Cecilia Ahern a scris şi „P.S. I Love You” – mult mai profundă, cu toate că a fost compusăcând autoarea avea 21 de ani!

Cert e că cei care au făcut Love, Rosie au schimbat mult din carte –cel mai important, au tăiat vreo 20 de ani. Romanul este alcătuit din scrisori, e-mail-uri, mesaje şi orice altă formă de comunicare asemănătoare, mai puţin dialogul faţă în faţă.
În principiu, Love, Rosie este despre prietenie. Şi viaţă în general. Apoi despre orice altceva (romantism bolnav, dacă vă gândiţi la asta).

Rosie (Lily Collins) şi Alex (Sam Claflin) sunt cei mai buni prieteni încă de când aveau 5 ani. Împreună trec prin schimbările specifice adolescenţei, până  când intervine... neprevăzutul.
Acţiunea oscilează între America şi Anglia, unde cei doi îşi trăiesc vieţile, iubirile şi dezamăgirile.


Foto deschidere: Protagoniştii din „The Family Sone.


Alte câteva filme de vacanţă:




*Din categoria „filme pe pâine”

Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Anul călător 2015

$
0
0
 


Au fost multe călătorii în 2015, a fost mult munte, mai mult ca în oricare alt an.
Sunt trasee la care, unele, nici n-aş fi îndrăznit să visez. Unele în condiţii vitrege de vreme. Experienţe memorabile.
Cât de dragi îmi sunt toate... ahhh... ! opriţi-mă din nostalgii!
Anul 2015 a fost special – am întâlnit oameni speciali, care respiră munte la propriu, mulţi chiar în fiecare săptămână. Împreună am tăiat cărări de munte, împreună ne-am distrat pe la cabane (Mircea, Fane, să ne trăiţi!).


2015 este anul în care am învăţat că pot să supravieţuiesc şi fără colegul de apartament, cel puţin în turele de munte.
Am reînvăţatsă merg cu trenul.
Mi-am învăţat corpul cu trasee lungi şi nemarcate.
Am fluturat drapelul României mai des ca oricând.

În apropiere de Padina
 
În faţa Cabanei Ciucaş
 
Între satele Măgura şi Peştera

Balcoanele Ponorului

Lacul Iezer, Munţii Rodnei

Înainte de coborârea de la Omu în Bran


N-am ajuns nici anul ăsta pe Moldoveanu – m-am apropiat cu Negoiu, al doilea vârf din ţară (2535 m).


Cronologic, a fost aşa.

IANUARIE

În prima ieşire pe 2015 în afara Bucureştiului mi-am spart faţa la munte.




La final de lună, am organizat un scurt concediu. În program: Castelul Iulia Hasdeu şi Hotelul de gheaţă de la Bâlea Lac.





FEBRUARIE

Pe 1 februarie, în finalul scurtei vacanţe de iarnă, am fost din nou în Măgura şi am revăzut Şirnea (în ninsoare), după un car de ani.




Eram ferm convinsă că mă voi întoarce pe munte, într-un „traseu adevărat”, abia în iunie-iulie, după eşecul cu Mălăieştiul din toamna 2014. Uite că muntele mi-a oferit o surpriză mult mai devreme, datorită unui răspuns ferm la „vreau şi eu!”, aruncat într-o doară pe Facebook.
La cât mă ardea dorul de munte, n-a mai contat că de 10 ani n-am mai înotat prin zăpadă.


Dar a fost ceva ieşit din comun faptul că am ieşit cu oameni necunoscuţi. Cunoscuţi doar în mediul virtual. Cu Fane şi Gabi mai conversasem on line, tot legat de munte.
Cel mai interesant a fost cum l-am cunoscut pe Mircea (şi asta n-am inserat-o în povestea de atunci): după 15-20 de minute de aşteptat la telecabină, vine un munte de om cătrănit. Cu vocea-i gravă, de bariton, ne povesteşte cum a încercat el să ajungă la Babele direct pe Jepii Mari: zăpadă, căzături zdravene, inclusiv a săpunierei (în traducere, aparatul de fotografiat).
„Puteam să ajung...”, zice aşa, mai mult ca să-şi aline... neîmplinirea şi întoarcerea la traseul clasic al telecabinei. Bine că a scăpat el întreg!
Cum aveam să mă conving ulterior, Mircea e un mare om de munte (nu numai la statură ☺), cu un super-simţ al umorului şi al ironiei.



Portiţa Caraimanului, Piatra Craiului, Valea Gaura le-am cunoscut datorită lui.

 Victorieeee!!!




MARTIE

Doar 1 martie a fost „ocupat”, cu tura de la Babele de mai sus – coborârea şi „la revedere, pe curând, gaşcă!”.



APRILIE

La Padina au venit oameni din toate colţurile ţării – din Mediaş, Târgu Mureş, Arad, Satu Mare, Braşov, Zărneşti, Lăculeţe (judeţul Dâmboviţa), Târgovişte, Constanţa şi Bucureşti.
Aici am dat nas în nas prima oară cu Dana şi Mădălina, cu Mari şi Mihai, cu Arpi şi Alex, cu Mircea de Satu Mare, cu Zorina şi Gabi. Ce-am mai colindat şi acum, şi după, cărare după cărare...!
Vremea de afară ne-a ajutat atunci, la Padina, să ne cunoaştem mai bine, ghemuiţi lângă foc.
Colegul în cameră a rămas, eu am rămas la poveşti cu Mircea de Satu Mare, am intrat mai bine în vorbă cu Alex, am privit show-ul lui Arpi şi Fane.



☺ Mircea a mai trăit un episod din „Aventura săpunierei” – la întoarcerea din Şaua Strunga, pe întuneric, şi-a rătăcit preţiosul aparat. Ploaie, umezeală maximă şi... cine ştie pe unde a scăpat.
Şi săpuniera a supravieţuit din nou! Au ambiţie, atât Mircea... cât şi săpuniera lui norocoasă!




MAI

O lună super-plină, cu zăpadă, ceaţă, un soare usturător la propriu şi căţărări cu adrenalină.

Am început cu Vânturişul. Cascada năvalnică Vânturiş. Un nou moment special: revederea cu Mircea şi întâlnirea cu Amicii Salvamont Braşov.
În special cu Gică, Bogdan şi Deni.





La mijloc de mai, Gabi a pus la cale o tură de o zi la Omu, după cele două încercări nereuşite de a fi cel mai sus în Bucegi – la Babele şi la Padina.
A fost cu rătăciri, cu vânt (rece), ceaţă, zăpadă şi ploaie.
„Dacă nu eraţi voi, eu nu mă încumetam de unul singur până aici”, ne mărturisea Gabi.




În Ciucaş, n-o să uit cât m-au emoţionat cadourile de ziua mea – deşi trecuseră trei săptămâni de la eveniment!
Tura rămâne de referinţă – am socializat şi ne-am relaxat pe dealurile Ciucaşului. Atâtea pauze (lungi şi dese) n-am făcut în viaţa mea! ☺ A fost cea mai mare trupă... poate şi cea mai frumoasă!

Ca fapt divers, după numai cinci zile de la aventura de la Omu, ne-am copt printre moţurile din Ciucaş.
Şi, cireaşa de pe tort – aici i-am cunoscut live pe Viorel şi Ovidiu.





Pentru primul contact cu Măria Sa, Craiul, am mers prima oară cu trenul după o groază de ani. Era weekend-ul de Rusalii.
Sâmbătă, timp de aproape 8 ore, ne-am plimbat pe dealurile din satele Peştera şi Măgura (judeţul Braşov) – peisaje de vis e insuficient pentru a descrie ce se întâmplă pe acolo.



A doua zi, ne aşteptau primele căţărări adevărate pe munte. Şi grindină! Am atins Vârful La Om (Piscul Baciului, foto), cel mai înalt din Piatra Craiului – 2238 m.


☺ Mircea (de Satu Mare) a rezistat eroic, în aceste condiţii, 16 ore fără să mănânce nimic – din proprie iniţiativă. A înghiţit, în schimb, 6 litri pe apă plus ce a mai furat de la izvorul de la ieşirea din pădure, la vreo oră de destinaţia finală, satul Peştera.



IUNIE

Da, românii sunt inventivi când vine vorba de denumiri – dacă e să te dai pe licenţe, asocierea dintre „arta naturii” şi „gaură” sună groaznic.
Dar Valea Gaura este unul dintre cele mai pline de farmec locuri prin care am trecut în ţărişoara noastră!
Valea Gaura a însemnat pentru mine întărirea prieteniei cu Gabi.



Nu mă mai ridic de aici...!


Jepii Mici, Brâna Portiţei cea sălbatică, Portiţa Caraimanului, Cascada Caraiman, Cabana Caraiman, platoul Bucegilor cu Coştila cea falnică şi – în final – Sinaia. Cu aventurile de rigoare... că nu se poate fără!
☺ Săpuniera lui Mircea are ecranul negru când o porneşti – da’ nu se lasă, face poze îngol, „pe neve”. Şi instantaneele sunt chiar reuşite!







IULIE

Fane a mai pus un an în traistă şi, cu ajutorul soţiei lui Mariana, ne-a propus o întâlnire cu şi de suflet. Să sărbătorească în mijlocul celor ca el, munţomani, la Cabana Curmătura... mai ales că abia se întorsese de pe mare!




Am cunoscut şi creasta nordică a Craiului, la o lună şi un pic după cea sudică.



Valea Crăpăturii a fost o splendoare (dovadă că am revenit spre finalul lui 2015; dovadă că am făcut-o„recomandarea lunii august”). În schimb, la poalele Pietrei Mici mi s-au răsucit creierii şi am trăit acel moment de cum o poţi lua razna pe munte... fără motiv! Nu vă doresc, nu mi-l mai doresc!



Iulie a fost luna în care am petrecut concediul în compania oamenilor cunoscuţi anul acesta pe munte. Opt zile de colindat prin ţărişoara noastră, în Maramureş şi Apuseni – cu munte din plin.


Obiectivele noastre de poveste:









Singuri, eu şi colegul am luat la pas şi cu maşina Ungaria şi Croaţia, apoi, la întoarcere, din nou România.





Ar mai fi câte ceva... voi reveni!


AUGUST

Pe atunci, nepoţelul meu Andrei avea opt ani şi jumătate şi se afla pentru prima dată pe un traseu montan. A mers inclusiv pe Brâna Caraimanului! Mândrie, ce să mai...!




De la sfârşitul lui august şi cam toată toamna am ţinut-o în ture de anduranţă. De fapt, nu cred că greşesc spunând că au fost şi cele mai spectaculoase de anul acesta – bine, nepunând la socoteală creasta sudică de Crai (vezi luna mai) şi Valea Gaura (vezi luna iunie).

Prima piatră... de încercare a fost Valea Albă, traseul nemarcat cel mai „bătut” din Munţii Bucegi. Aici l-am cunoscut pe Alex, pe Jepii Mari – reîntâlnirea a fost în Baiului, în decembrie.




SEPTEMBRIE

Îl cunosc, vag, pe Marius de ceva vreme, însă abia dacă am schimbat două vorbe până acum.
Prin ceaţa, ploaia, burniţa, bolovanii şi grohotişul din jurul Vârfului Negoiu(2535 m), am schimbat trei vorbe. ☺
E impresionant cum se uită omul ăsta la natura, cum o absoarbe şi se se lasă absorbit de ea; şi astea nu sunt metafore.
Şi nu, nu sunt mulţi care se pot contopi la propriu cu naturaşi pot rămâne împietriţi secunde bune la miracolele ei, orice ai spune tu. Mă scuzaţi, vorbeam cu Marius. ☺






OCTOMBRIE

O altă lună încărcată de poveşti.

„Gică taie bilete pe Brâna Aeriană”, glumesc prietenii şi partenerii de drumeţie.
Şi, culmea!, nu exagerează. Nu cred că îşi aminteşte nici el de câte ori a pus piciorul acolo şi câţi oameni a condus în lumea aceea aproape ireală.
În primul weekend de octombrie 2015, 10 persoane un pic plecate de-acasă s-au avântat pe trei dintre cele mai spectaculoase (şi periculoase) brâne ale Bucegilor. Plus o creastă de Bucegi. Plus o reîntâlnire scurtă cu Valea Albă (vezi luna august). Plus o vreme extra-super-excelentă!






Ce poţi face la mare în octombrie? Pe vânt şi ploaie pe deasupra?
Te reîntâlneşti cu Fane şi cu Mariana şi împreună gustaţi dintr-o hoinăreală în liniştea cea mai adâncă.
Aaaa... şi îţi bagi picioarele. O oră şi mai bine în apa rece ca gheaţa. Şi te răsfeţi cu valurile care nu se mai satură de atâta joacă...





Plimbărica noastră de duminică s-a petrecut în lumea unor văi din Bucegi – Valea Căldărilor şi Valea Priponului, văi de abrupt ale Coştilei. Plus Valea Cerbului. Fără porţiuni expuse, fără grohotiş şi cu porţiuni bune de căţărare – uraaa!!!




La final de octombrie mi-am îndeplinit visul de a reveni acolo unde mintea mea a dat-o rău în bară în mijlocul verii (vedeţi, pot da vina şi pe căldură pentru momentul meu de glorie!☺).
În Valea Crăpăturii şi pe Piatra Mică ne-am strâns cinci personaje, dintre care niciunul nu şi-a asumat rolul de lider – aşa cum eram obişnuite eu şi Dana din turele anterioare. Biiiine, a fost prima dată când Io Măria Mea mi-am asumat responsabilitatea de a aduna un grup, de a încerca să împac pe toată lumea... ca să nu mă trezesc eu singură cu colegul şi să ne luăm la harţă din prima. Dar altceva nu am făcut.







Atunci, în tren, m-am apucat să pomenesc de tura mea solitară din 2003. Marius o ţinea cu „nu te cred”, întărit la o întâlnire ulterioară, în Bucureşti.
Şi uite-aşa, stârnită de el, m-am apucat să depăn amintirile unei lumi de mult apuse. Nu-mi vine nici acum să cred câte am mai dezgropat din memorie – câte amănunte, pe care le credeam de mult îngropate.




NOIEMBRIE

Ce dacă a fost ceaţă şi vânt în Ciucaş?! Muntele îmi dă forţa să ridic toate vălurile şi să dezvălui claritatea celor mai frumoase imagini. Şi la propriu, şi la figurat.
Am simţit un pic absenţa lui Marius. Doar un pic; să nu i se urce la cap. ☺




DECEMBRIE

Seara Munţomanului de la Braşov a consemnat reîntâlnirea cu Mircea, Viorel, Gică, Bogdan. Cu Fane şi Mariana.
Am fotografiat de mama focului Piaţa Sfatului.



Pe munte, am urcat în Baiului (pe un vâââââânt!) şi pe Tâmpa.





PARCUL TINERETULUI... şi alte parcuri bucureştene

Nu am ignorat dragul meu Parc Tineretului în 2015 (mai ales în alergare) – pur şi simplu nu i-am mai surprins pulsul în prea multe fotografii.
Materialul de mai jos este realizat la început de ianuarie.




Tot în ianuarie Herăstrăul ne-a provocat cu unul dintre cele mai emoţionante imagini ale apusului. Nu ştiu, tre’ să mă gândesc unde mi-a plăcut mai mult ever apusul – aici sau în apropiere de Vârful Păpuşa (2135 m) şi Transalpina.




Ediţia de vară e aici:




Am realizat un material despre Parcul Mogoşoaia, cu poveşti surprinse de-a lungul anotimpurilor. Cu ISTORIE şi multe fotografii.




Urmează o colecţie de fotografii cu explozia primăverii în Parcul Circului (cu ţestoase!) şi Parcul Tineretului.




Am redescoperit în 2015 Grădina Botanică din Bucureşti– vizitele au fost în iunie şi în noiembrie acela cald şi taaare ofertant pentru fotografie.





Al doilea popas din călătoria prin strălucirile toamnei: Parcul Carol (Libertăţii).




Vă mai reţin atenţia cu două articole dedicate Mănăstirii Sâmbăta. Primul conţine câteva file de istorie, al doilea - numeroase fotografii tematice.





P.S.

Asta-i călătoria altcuiva, cu multe lecţii de viaţă – cartea e citită de mine în 2015.


Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Am mai trecut...

$
0
0




Iar a nins peste noi
Fulgi mari şi albi,
Fulgi năstruşnici şi nevinovaţi
Au străbătut pragul sufletului,
Până-n adâncuri şi întuneric;
Fulgi mari şi reci
Ne-au umplut din nou inima;


Am mai trecut un an,
Am mai îmbătrânit o clipă,
Am mai parcurs o dată traiectoria lumii,
Am mai visat şi-am mai sperat,
Am mai cântat o dată cântecul nemuririi
- Cântecul înfiorător al privighetorii stinghere
- Am mai trecut un an...


Tot ce-a fost, ce-a mai rămas;
          Am mai trecut un an,
Cu greutăţi şi neajunsuri,
Cu glasuri veşnic ne’ascultate,
Cu ecouri adormite
                   Din greutatea vremilor
-  Trecerea ireversibilă...


Iar a nins peste noi,
          Peste morminte,
          Peste cei vii;
A nins cu fulgii mari,
Cu fulgii mari şi reci,
          Fulgii năstruşnici, nevinovaţi,
                   Fulgii din inima noastră,
Din privirea aţintită întrebătoare
                             Către un viitor mai bun;
          - Am mai trecut un an...
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...
Viewing all 228 articles
Browse latest View live