Quantcast
Channel: Poveştile mele
Viewing all 228 articles
Browse latest View live

In sfarsit, la Malaiesti! Iarna. De Revelion

$
0
0

  
Traseu:
*Râşnov-Glăjerie – Cabana Mălăieşti şi retur


Asta ar fi trebuit să intre la Anul călător 2015.
Dar, mă rog, fiindcă vacanţa de faţă a început în 2015 şi s-a încheiat în 2016 – merită o excepţie.

Perioada: 31 decembrie 2015 - 2 ianuarie 2016
Cazare: la Cabana Mălăieşti din Munţii Bucegi (1720 m altitudine)


Mălăieşti!!!! În sfârşit!
Nu oricum. Iarna. Şi la trecerea dintre ani.

Cu Mălăieştiul (Căldarea/Valea Mălăieşti şi ale sale hornuri) am făcut cunoştinţă relativ recent, de la depărtare, la ieşirea din Valea Gaura, în apropiere de Vârful Scara.

Vali râdea de mine (las’, că râd şi eu) că m-am executat pe Brâna Aeriană şi pe BMCşi încă pe multe altele, gen Valea Albă, şi nu am ajuns la Mălăieşti până acum. Ha-ha!


Mint, când aveam vreo 10 ani cred că am păşit pe aici, în vremea când era cabana roşu cu negru. ☺ Şi tin minte doar ceva şters... ceva cu mulţi copii de tabără, în orice caz.

Am devorat în anii ăştia, dimineaţa, la prânz şi seara, un miliard de fotografii ale celei mai iubite cabane din Bucegi, care nu lipseşte din niciun cântec de munte dedicat acestor munţi.
Mi-era dor de ceva ce nu atinsesem cu privirea încă, dar trăia de mult în interior şi proiecta lumini de diamant. Şi abia aştepta să-şi reverse forţa.



Zăpada are străluciri de stele...

Senzaţia zăpezii scârţâind sub picioare, liniştea, stelele noaptea pe cerul de cărbune... nici n-am mai simţit cele minus 15 – minus 20 de grade constante de afară!



În noaptea de 31 decembrie 2015 spre 1 ianuarie 2016 am bătut recordul la admirat stele. Ieşeam afară din 5 în 5 minute (ok, să fie 20 ☺), mă depărtam de colţul fumătorilor... aveam traseul meu.
Şi-mi trecea prin minte, din când în când, o discuţie cu Marius, apropo de sclipirile astrelor în zăpada imaculată, în aerul tare şi rece, în gerul cel mai ger, în liniştea aspră a seninului. Şi a seninului din interior, pe care nu ţi-l poate răvăşi nimeni în acele momente.
Bucuria de a te bucura în tihnă de farmecul naturii.
Şi, da... au fost un milion de stele şi mai multe în toată Valea!
Şi nu, nu m-am plictisit o clipă de întors capul spre cer de nebună. Dovadă că am revenit, poate nu cu aceeaşi periodicitate, în noaptea următoare. Pe acelaşi traseu. Probabil la aceleaşi stele îndesate una în alta.
Asemenea imagini nu prea au legătură cu cuvintele... ştiu că tot spun asta, dar trebuie să simţi tu secunda TA de fericire, nu s-o zbieriîntr-o mie de cuvinte.

Mi s-au aburit şi au îngheţat constant ochelarii – aşteptam de fiecare dată 5 minute să îşi revină, a devenit amuzant imediat să-i pun deoparte.
Dar nimic nu mi-a putut smulge plăcerea de a petrece chiar şi numai cinci minute „eu cu mine însămi” – deşi, dacă era cineva lângă mine în clipele alea, zău dacă mă supăram.

Materialul ăsta e ca un puzzle – al întoarcerii şi reîntoarcerii în timp.

Pe 30/31 decembrie, la ora unu şi aproape două în creierii nopţii, îmi făceam 7000 de draci că nu-mi intra tot ce voiam în rucsac. Am îndesat la milimetru haine+bocanci, am renunţat la unele şi la o parte din mâncare (doar mergem la o cabană aprovizionată).

Mda... şi sunt din nou singurică.


Povestea bocancilor

Încă de la Braşov, de pe Tâmpa, de pe 13 decembrie, resimt aceeaşi durere acută, mai sus de gleznă, ca acum un an şi jumătate, pe Jepii Mari
M-am târât la propriu prin oraş la final de 2015; chestia e că atunci când m-am schimbat în încălţăminte joasă n-am mai avut nicio jenă – numai când atingeam locul cu pricina scârţâia şi mă ardea nişte minute.

Tre’ia io să mă duc la doctor, da’ n-am crezut că e aşa grav. Că nu mă deranja la mişcări normale.
Acasă, cu două seri înainte şi în seara dinaintea plecării, am tot probat bocancii. DOAREEE!
OK, îi iau cu mine, poate-poate...

Dau cu soluţie pentru impermeabilitate pe ghetele de vară şi-i dau cu speranţă într-o minune (că pot folosi, într-un final fericit de basm, bocancii de iarnă).
Prima probă oficială: în tren. Trei paşi şi o înţepătură care mă face să mă trântesc pe scaun şi să mă lepăd repede de bocancii buclucaşi.
Fie, încerc mai târziu. Cine a zis că speranţa moare ultima? Mădă îi dă cu pesimismul (realist) – nu am nicio şansă să merg cu bocancii în tura asta. „Ba da!” mă încăpăţânez. În gând, ce-i drept. Dar, atâta timp cât s-a inventat speranţa... Şi miracolele... Bine, batîn aparenţe, să mă vadă lumea că sunt vitează pe dinafară, da’ nu e deloc voie bună pe dinăuntru.
Asta e... ghetele de vară mă aşteaptă! Bine că nu-s tone de zăpadă, ca în februarie 2015, pe platoul Bucegilor!

Tot de aparenţă, să mă dau tare şi puternică, revin la masochism, la încălţarea din nou a bocancilor. O iau pe scări (e personal/regio, deci trenul e cu etaj) şi îmi îngădui mai mulţi paşi. Dacă merge, totuşi? Nu pare aşa rău. Lasă bucăţile alea de lacrimi din ochi... suportă!
Colegii se uită la mine mai chiorâş ca prima oară.
La Braşov, ies din tren cu bocancii. Ia de-aici şi suferă... poate trece! ☺
Pe asfalt, 5 minute şchiopătez şi îmi muşc buzele cât pentru 30 deBrâne ale Coştilei. Focul îmi macină tendonul piciorului stâng. Cred, cel puţin, că tendonul.

☺ Ei, aflaţi că în astea trei zile de Mălăieşti ghetele de vară nu s-au udat deloc, în colaborare cu parazăpezile.
Spre deosebire de cucerirea pe burniţă a Negoiului, de unde m-am întors cu încălţările bune de stors şi cântărind fiecare bucată 3 tone şi ceva.

Da, nu-s de vină bocancii pentru ce simt eu la picior când îi trag pe mine – mi s-au postat perfect picioarele în ei şi la Babele, şi la Padina, şi la Omu varianta mai, şi în Baiului. Iar Mădă i-a purtat pe 1 ianuarie şi n-a păţit nimic-nimic.


DIN RÂŞNOV LA MĂLĂIEŞTI

Din maşină ni se arată semeţe crestele Craiului şi Piatra Mică.

Traseul spre Cabana Mălăieşti e destul de uşor, prin pădure.

...ca-ntr-o poveste



Cu entuziasm, înainte!





Când soarele-ţi deschide calea



Magie!


La jumătate de oră de mers, traseul din Râşnov se intersectează cu drumul care vine de la Cabana Diham.



În prima parte, circa o oră, se urcă în majoritate abrupt. Până la Râpa lui Dae.





Urmează trei poieniţe şi un urcuş când şi când. Acum e momentul să savuraţi din plin peisajele!!!



















 
☺ Picioarele şi mâinile mi-au cântat după acelaşi refren: îngheţare - dezgheţare - îngheţare. Măcar au dat dovadă de politeţe şi au acţionat pe rând. Sau pe-aproape.


Fericire la maxim(um)!
 

 
La puţin după umplerea burţilor, cei 5 parteneri de drumeţie au intrat la somn – eu nu risc, deşi nu am dormit toată noaptea anterioară. Ştiu că îmi ia cel puţin juma’ de oră să adorm bine şi încă altă jumătate să am idee pe ce lume mă aflu. Şi nu rămâne timp de somn efectiv. Decât să mă amăgesc...

Citesc la frontală şi o deranjez pe colega de dedesubt, pentru că patul de sus se clătină bine, iar eu îmi tot caut o poziţie în aşa fel încât să nu dau cu capul – am locuit două zile la mansardă, cu tavanul la câţiva centimetri de patul superior.
Am uitat să vă spun că am luat un singur bărbat cu noi?! ☺ Rău i-o fi fost între cinci femei...!



Adio, 2015!

 
Pe la ora 19, unde ne luaseră discuţiile, am fost rugaţi să părăsim sala de mese, ca să se pregătească masa de sărbătoare de la ora 21.


Revelion la Mălăieşti!

Mesele au fost unite în formă de „U”, cu spaţiu la mijloc de dănţuială şi orice altă mişcare.
Mâncare bună-bună şi servire impecabilă. Ca la restaurant. Numai că în bocanci (care are!) şi în ţinută casual. În libertate... de mişcare.
La un local de fiţe nu prea poţi să-ţi trânteşti oricând canadiana pe tine, să-ţi tresalte zăpada sub picioare şi să-ţi înalţi ochii spre sclipirile aurii de deasupra...
☺ Ce n-am consumat în noaptea de Revelion s-a reportat a doua zi, la masa de prânz. Ce bine au mers sarmalele, friptura şi prăjiturile!!!

☺ Cu totul, PREŢUL meniului de Revelion pentru o persoană a fost 170 de lei.


Artificii!!!




Mă oftic acum că m-am întors din drumul spre Padina Cruciiîn prima zi de 2016 – întâi a fost gheaţa de dedesubt (ce fac eu la coborâre?!), apoi înlemnirea mâinilor. Soarele a apărut mult mai târziu, după ora 12. Aia oră de plecare!
M-am plictisit răăăău în cabană cât Mădă, Vali şi Alina au zburdat prin gerul şi pantele până şi de la Padina Crucii.

 
Am găsit eu leacul până la urmă – am ieşit să trag un cadru-două-nouă din minunăţia asta! Sau pur şi simplu am făcut băi de soare... la -15 grade.

Autoportret





Seara a început să bată bine vântul şi să zboare zăpada de pe acoperiş şi de pe cărare, pe alocuri. Dacă-i aşa şi mâine la coborâre, ne-au luat nişte drăcuşori!
Dimineaţă vâjul parcă s-a mai potolit – ce-i drept, nu ne-a stresat în coborâre.
A fulguit uşor prin înnorarea ce ne-a însoţit revenirea în... civilizaţie.

☺ Dacă nu ningea zilele trecute (adică puţin înainte de 31 decembrie), nu se putea coborî fără colţari.

Drumul prin pădure, Râpa şi revenirea soarelui (cu dinţi)






Şi finalul...







Şi încă ceva... cu sforăituri, beţe şi cărţi

Cu sforăiturile lui Vali eram familiarizată de la somnul nu de la Cabana Omu, din iunie. La Curmătura, la ziua lui Fane, l-am fentatpe domnul, cu tot riscul degerăturilor.
Dar acu’, la Mălăieşti 2015-2016, n-am scăpat! Cum n-au scăpat nici celelalte cinci colege, dintre care trei am simţit că... mă rog... ne cam vine să îl luăm la bătaie. ☺
Ştiţi ceva? Şi ăsta a fost motiv de amuzament... până la urmă!
Vio l-a stresatîn prima noapte cu mici împunsături. A doua seară ne-am băgat sub păturică înainte de ora 12; da, eu!, care acasă mă prind şi zorile de a doua zi. Vio s-a înarmat la propriu, cu un băţ de trekking, pentru a contracara preconizatele zgomote. Spre norocul lui Vali, nu a mai apucat să pună în aplicare loviturile nimicitoare: nici noi nu i-am mai auzit trilurile de la un moment dat, nici el nu mai dat show-ul de Revelion. Sau a funcţionat pe silent.
☺ Cât despre cărţile de mai sus, despre ce cărţi credeaţi că vorbesc?! De joc! De whist. Aşa îşi petrece omul prima zi a anului la cabană... Şi am şi câştigat o dată – că mi-s inteligentă, zău!


MĂLĂIEŞTI, SCURTĂ PREZENTARE

Suntem din nou în partea transilvăneană a Munţilor Bucegi – la fel ca în tura de la Omu din iunie.
Cabana Mălăieşti (1720 m altitudine) este adăpostită de Valea Mălăieşti, pe versantul nordic al Munţilor Bucegi.


Cabana Mălăieşti este prima inaugurată în Bucegi. Se întâmpla în 1882, pe 29 iulie, la 1570 m altitudine.
Adăpostul a fost distrus de două ori, din cauza unui incendiu şi a unei avalanşe.
În 1924, a fost schimbat locul amplasării, fiind ridicată „Casa Mălăiești”, la 1720 m altitudine. În decusul anilor, au fost aduse diverse îmbunătăţiri.
Cabana a ars în 1998, iar turiştii aflaţi în drum spre Bucşoiu şi Omu puteau să tragă la Refugiul Salvamont.



Spre Brâna Caprelor şi Bucşoiu



Refugiul Salvamont


Actuala Cabană Mălăieşti datează din 2006-2007. În martie 2007, una dintre cele mai mari avalanşe din zonă a distrus acoperişul.



CONDIŢIILE de la CABANA MĂLĂIEŞTI

☺ Nu există apă curentă, WC-ul e afară, iar electricitatea (lumina) se opreşte în jurul orei 23.00 – nu uitaţi lanternele/frontalele acasă!
Vara, funcţionează un izvor – când nu e secat.

☺ Noaptea, în cabană a fost cald doar în noaptea de Revelion.
Am tremurat în 1 spre 2 ianuarie 2016, fiindcă s-a oprit centrala şi nu a mai pornit până dimineaţă. Fiindcă, citez: „E destul de cald”.
Cald – decât 11 grade în cameră în timpul somnului. Pe măsuratelea! La -25 în exterior!

Ne-am descurcat aşa cum am putut: care cu două pături, care cu sac de dormit (şi pătură), care cu 4+2 rânduri de îmbrăcăminte (aşa, ca mine), care cu îmbrăţişări de la iubit ☺.
Mică-mare lămurire: Camera noastră de 6 locuri era situată fix despura bucătăriei – teoretic, cea mai călduroasă din cabană; măsurătorile de mai sus au fost realizate de altcineva, din altă cameră; dar nu bag mâna-n foc că la noi s-au depăşit, totuşi, cele 11 grade regulamentare.

☺ Cabana Mălăieşti este deschisă tot timpul anului, pentru 100 de nebuni frumoşi ai muntelui – camerele au 3, 4, 6, 9 şi 14 paturi.
Este interzis accesul cu orice mijloc de transport motorizat. Şi un mare NU la manele!

☺ Aprovizionarea se realizează cu cai.

Semnalul la telefon e când are el chef să fie. Şi slab. Şi tre’ să alergi după el. Şi când l-ai prins (o liniuţă, cel mult două) şi te bucuri, fuge mâncând pământul (sau zăpada, după caz). Şi o iei de la capăt... te mai plimbi îngheţat. Eu una nu am nici acum un smartphone – n-aveţi decât să vă hliziţi până mâine seară! – şi din astă cauză abia am reuşit, după 20 de minute de încercări, să vorbesc cu mama pe rapideşi să trimit un SMS.
...dar e mai bine aşa, cu semnalul ăsta... măcar nu mai suntem legaţi atâta de tehnologie, că prea ne-a făcut dependenţi lumea asta de ea, chiar şi în natură!


Să vezi ce senzaţii trăieşti dimineaţa, la minus 20 de grade Celsius, când nu mai poţi suporta şi ieşi afară să îţi arunci apă pe faţă şi pe dinţi. Din sticlă (PET)... repede, să nu îngheţe. Că destul ai degerat tu!

„De ce te chinui aşa?” mă întreabă sor’mea, în gară.
„Fiindcă îmi place!!!”Şi, dacă îmi place, nu mai e chin.

Chin a fost când am intrat sâmbătă 2 ianuarie în casă, iar termometrului nici nu-i trecea prin gând să se ridice mai sus de 15 grade. Până dimineaţă se făcu de 18 grade. Deja fac plajă!
Oricum, un progres – de la 11 la 15 grade! ☺


PREŢtren Bucureşti – Braşov (Braşov – Bucureşti): 25 de lei / persoană;

PREŢtransport microbuz Braşov-Râşnov-traseu spre Mălăieşti: 25 de lei / persoană;

PREŢcazare Cabana Mălăieşti: 30 de lei/noapte de persoană.


INDICATOARE. Altitudini, durată

Bandă albastră: Râşnov-Glăjerie – Cabana Mălăieşti (1720 m altitudine) 2 ore şi jumătate
☺ Traseul integral pe jos, de la Uzina Electrică din Râşnov, durează 4 ore. Noi am scutit o porţiune cu maşina – am pornit din locul unde este plasat indicatorul, în partea dreaptă a drumului, la intrarea în pădure.

Bandă albastră:Cabana Mălăieşti – Râşnov-Glăjerie –  2 ore (cu pauze)

☺ În timpul iernii, o altă cale de acces la Cabana Mălăieşti este Cabana Diham (cruce albastră – 5 ore).

Toate căile de acces la Mălăieşti (din Râşnov, Buşteni şi Predeal) le găsiţi pe site-ul cabanei. Vă puteţi documenta, de asemenea, în legătură cu traseele pe care le puteţi face de acolo sau până acolo.


Dacă vă face plăcere, citiţi şi peripeţiile aferente unui plan spre Mălăieşti, înghiţitîntre timp de condiţiile meteo:



NOTĂ: Fotografiile sunt realizate de „Poveştile mele”, Mădălina şi domnul Nedelcu.

Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Roată pe Tâmpa. Şi câteva legende

$
0
0



 
Traseu:
*Braşov – Vârful Tâmpa (pe Treptele lui Gabony) – Braşov (pe Drumul serpentinelor)


După tura din Baiului, ne-am fi dorit să ne căţărăm până în Vârf de Postăvarul.
Ar fi însemnat alergare, mai ales că voiam să prindem şi trenul spre Bucureşti, la o oră decentă.

Data: 13 decembrie 2015

Suntem tot în Munţii (Masivul) Postăvarul, mai la poale însă. Pe Tâmpa, pe care n-am mai escaladat-o ☺ de-o veşnicie.
Pe Tâmpa, unul dintre cele mai importante repere ale oraşului Braşov.


☺ Muntele Tâmpa este arie protejată (rezervaţie naturală).
Despre etimologia cuvântului „Tâmpa” vă invit să citiţi mai multe AICI.


Alex ne înştiinţează că preferă unele cumpărături în loc să meargă cu noi pe Tâmpa – doar a coborât acum două luni de acolo, în training-ul pe care l-a avut în oraş.
Eu insist să vină, punând accentul pe faptul că e mai importantă bucuria sufletească.

Ne revedem cu Gică chiar în „buza” traseului, Treptele lui Gabony.
Acesta alternează scările - mai mult sau mai puţin strâmte, mai mult sau mai puţin regulate - cu poteca.




Treptele lui Gabony au fost construite în perioada 1930-1931 de saşii din Braşov. Au fost refăcute (pentru prima oară de la darea în folosinţă) în 2008.

☺ În total, sunt 167 de scări.





Pe „Treptele lui Gabony” sunt amenajate 6 locuri de popas, cu mese şi bănci din lemn.

O băncuţă. No comment


Ne mai plimbăm un pic?







„Scăunelul” Postăvarului
 
Ultima bucăţică de traseu


☺ Sub releu funcționează un restaurant. 

În 2004, pe Tâmpa a fost amenajat locul de belvedere- o terasă, de unde se poate viziona live panorama Braşovului.
Aici sunt amplasate literele uriaşe ale cuvântului „BRAŞOV”, care pot fi admirate la fix din Piaţa Sfatului.



De la terasă am păşit un pic mai departe, spre ruinele Cetăţii Braşovia. Ca să le descoperi, ai nevoie de vreo 20 de minute de plimbare.
Noi ne-am oprit cam pe unde se termină gardul de protecţie şi am înaintat un pic mai departe, spre gol.
E o senzaţie mi-nu-na-tă, doar tu şi hăul ce ţi se cască la picioare... cam ca pe la Balcoanele Ponorului.


 
Ştiu că, deşi nu a arătat-o, Alex s-a bucurat de tot ce a văzut şi nu i-a părut o clipă rău că a amânat cumpărăturile din oraş.


 
☺ Se presupune că Cetatea Braşovia (Cetatea Brassovia) a fost ridicată de cavalerii teutoniîntre anii 1212 şi 1218. A fost atestată documentar prima dată în 1434.
Cetatea Braşovia era, în Evul mediu, cel mai important punct de apărare al Brașovuui. Nu a fost niciodată cucerită.

☺ Din Braşov, se poate ajunge pe Tâmpa şi pe lângă zidurile Cetăţii Braşovului – pe Drumul Cavalerilor.


Povestea bocancilor - prequel

Două zile întregi m-am plimbat nestingherită în bocancii de iarnă, fără pic de jenă, inclusiv cele 10 ore cu tot cu transport în Baiului.
În coborârea de pe Vârful Tâmpa, când asfaltul s-a apropiat la 50 de metri, ne-am aşezat pe trunchiul unui copac să îi aşteptăm pe cei rămaşi mai în spate. Mdaaa, am reuşit performanţa să o iau repede la vale de pe Tâmpa, că doară nu eram pe Jepii Mici! ☺
Când m-am ridicat, un déjà vusălbatic mi-a dat fiori: Iulie 2014, Jepii Mari.
Aici, pe Tâmpa, la finalul celor 25 de serpentine, a început durerea groaznică un pic mai sus de gleznă despre care v-am povestit pe larg în povestea de la Mălăieşti – Revelion 2016. De fapt, despre consecinţele ei.


POVEŞTI (LEGENDE) CU TÂMPA

☺ O să încep cu ceva real şi verificat: tunelurile săpate în Muntele Tâmpa (trei sau patru, conform diferitelor surse), folosite de braşoveni în timpul invaziilor străine.
Din ce am citit eu, numai unul dintre tuneluri/catacombe este practicabil astăzi – cel care leagă Casa Sfatului de unul dintre turnurile vechii cetăţi. Celelalte sunt închise/astupate, pentru a se evita accidentele ce ar putea interveni din cauza surpării.

Romantism. Printre băncile de lemn de pe aleea de sub Tâmpa iese în evidenţă o băncuţă  de piatră. Legenda începe cu doi amanţi care se plimbau pe această (atunci) cărare. O stâncă s-a năpustit taman din vârf şi i-a ucis pe îndrăgostiţii îmbrăţişaţi. Din stânca respectivă s-a construit banca, în 1817, în memoria lor.

Lacul. Existenţa unui lac uriaş (rămăşiţă a unei mări) sub Muntele Tâmpa nu a fost dovedită niciodată, dar... oamenilor le plac legendele. ...şi ideea că Braşovul ar putea fi inundat de apele acestuia.

Poveşti cu balauri. Nişte creaturi de gen ar fi terorizat Braşovul. Un balaur, care locuia într-o grotă pe munte, i-ar fi ucis pe copiii conducătorilor Braşovului. Singurul care a reuşit să îi vină de hac a fost un măcelar, care l-a ademenit cu o piele de viţel, umplută cu var. După masă, burta balaurului i s-a umflat, a plesnit, iar el a crăpat. The end.
Epilog: Muntele Tâmpa seamănă cu un dragon adormit; dacă îl priveşti atent, de la depărtare. Aşa zic unii.

Al doilea balaur şi-a mâncat salvatoarea. O călugăriţă, care trăia la rându-i într-o peşteră, a găsit un pui de balaur rănit. Când a crescut, domnul, probabil flămând, a păpat-o. Locul unde ar fi locuit femeia ar fi numit Peştera Călugăriţei.


INDICATOARE. Altitudini, durată

Triunghi galben: Braşov, din spatele magazinului Star (580 m) – Vârful Tâmpa (960 m), pe Treptele lui Gabony 1 oră şi jumătate, fără pic de grabă şi cu destule pauze

Triunghi roşu: Vârful Tâmpa – Braşov, pe Drumul serpentinelor aproximativ 1 oră, mai... lălăită

Ambele trasee sunt de DIFICULTATE UŞOARĂ... de vacanţă.

*Dacă doriţi să încercaţi: Bandă albastră: Vârful Tâmpa – Vârful Postăvarul (1799 m), prin Şaua Tâmpa 4 ore – 4 ore şi jumătate

Telecabina

Pentru cei care nu vor să îşi pună picioarele la încercare ori au anumite dificultăţi de deplasare există varianta telecabină.
Traseul pe cablu are 573 de metri lungime.
Telecabina a fost dată în folosinţă în 1969.



Weekendul braşovean:

Hai la Brasov!– fotografii de sărbătoare din Piaţa Saftului

Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Apus pe Lacul Balaton. Cu vaporul din Siofok

$
0
0



Duminică dimineaţa ne-am luat cu greu „la revedere” de la oamenii alături de care am petrecut zece zile de vacanţă în Maramureş şi Apuseni - „patru” a rămas de atunci semnul (secret al) meu şi al lui Mircea.

E ceaţă urâtă la plecare... şi n-are nicio legătură cu minunăţiile pe care le-am văzut şi trăit pe plaiurile aistea. O să-mi cam fie dor!


Data: 26 iulie 2015
Cazare: în Siófok, Ungaria

Dacă n-ar fi drumurile astea vraişte din Bihor şi lucrările de pe ele, am face fix o secundă până la graniţa cu Ungaria. Keep calm! Ajungem noi azi... sau mâine.


Nu’ş ce-i cu emoţiile astea... vreau să văd graniţa!
E prima dată când o săr în maşină.

Mă aşteptam să petrecem mai mult timp la vamă (Vama Borş). Au fost mai puţin de două minute.

Începem să numărăm maşinile cu număr de România. Parcă n-am fi ieşit din ţară...

Ungurii au, la trei paşi de România, şosea specială pentru biciclete, un pic lângă drumul naţional – la început, credeam că omul de pe bicicletă pe care îl vedeam pe drum a luat-o de nebun prin câmp, până să observ că în locul respectiv e de fapt asfalt.

Se însenineazăde-a binelea.
Brusc şi dintr-o dată îmi amintesc de faptul că trebuie să dăm ceasurile înapoi cu o oră, ca să fim în rând cu ora Ungariei.
Ura, câştigăm o oră! Deocamdată.

Centura Budapestei se întinde pe 3 benzi de circulaţie. A Bucureştiului e vai de ea...! Şi o ţine tot aşa!

Fiindcă mă încearcă rău vezica oprim la o benzinărie - Agip. Unde ni se cer (de fapt, e un automat) de plată 100 de forinţi/50 de cenţi.
Să-i dea cine vrea... eu sunt masochistă, după cum mă ştiţi, şi mai rezist.
La câţiva kilometri mai încolo, la OMV, e gratis. ☺
Am verificat dacă e în regulă cardul meu pentru plata afară prin achiziţionarea unei îngheţate. Este!


SIÓFOK, Ungaria

Destinaţia noastră e Siofok, cea mai mare localitate de pe malul Lacului Balaton (pe malul sudic al acestuia) şi cea mai importantă staţiune turistică din zonă.


☺ Din Vama Borş la Siofok sunt 350 de kilometri;
☺ Din Budapesta la Siofok sunt 100 de kilometri.

Siofok este „capitala Lacului Balaton”, „capitala de vară a Ungariei” şi „capitala petrecerilor din Ungaria”. Siofok a devenit unul dintre cele mai bogate oraşe maghiare datorită turismului.
Prin Siofok trece Canalul Sió, care leagă Dunărea de Balaton.

Siofok atrage mulţi tineri, mai ales pentru viaţa de noapte din diferite cluburi.

 
Lacul Balaton, „Marea Ungariei”

Balatonul este numit (mai în glumă, mai în serios) „marea” ungurilor – în lipsă de altceva. ☺
Lacul Balaton este cel mai mare lac din Europa Centrală. Are o suprafaţă de 592 de kilometri pătraţi, 77 de kilometri lungime şi este situat la 105 m altitudine.

În vremea romanilor, se numea „Lacus Pelsodis” sau „Lacus Pelso”.

☺ În afară de Siofok, alte staţiuni importante de pe malul Lacului Balaton sunt Keszthely, Balatonfüred şi Zamárdi – unde se organizează, începând din 2007, un festival de succes dedicat muzicii electronice.


Toate ca toate, dar... ce căutăm noi la mare???? Combinaţia aglomeraţie plus mare/apă mă dă gata, în sensul ăla rău. Fie, rezist o zi!

La hotel, nici nu mă aşez bine şi iau în primire pliantele. Aha... apus! Pe malul lacului, cu vaporul (şi şampanie)! Vreau şi eu!!!
Mai e puţin şi se pleacă! Şi mâine, luni, e zi de pauză la plimbarea asta pentru apus...! Şi marţi dimineaţă o tulim spre Croaţia.
Mi-e foame de crăp, aproape leşin... da’ nu ratez eu aşa ceva! Mai sunt două ore şi ceva până la eveniment.
Cei din localitate ne ghidează către port mai prin semne, mai prin două vorbe, mai prin (alte) zece semne.

La 18:15 ne aşezăm la masă, la un restaurant din super-apropiere. În prealabil, ne-am asigurat de biletele pentru cursa de 19:30.


Dacă lui Ion i-au adus pizza în timp onorabil, mie la ora 19:00 abia mi-a sosit salata. Am înghiţit repede, am renunţat la desert (Găluşcă Şomloi, pe care o ştiam din Apuseni) şi am alergat la vapor. Nu era aglomeraţie, spre norocul nostru.

☺ În afara plimbării romantice de la apus, se organizează, din portul Siofok, şi alte curse. Pentru tematica acestora, program şi preţuri accesaţi site-ul oficial.

Gata îmbarcarea, motoarele vuiesc, iar eu pornesc aparatul de fotografiat, să nu cumva să ratez vreo picătură din momentul meu preferat al oricărei zile, APUSUL. Momentul preferat mai ales al acestei zile, pe ditamai lacul...
Gata, mi-a trecut şi dorul de Apuseni!


Fiecare adiere, fiecare bucăţică de val, fiecare culoare, fiecare sunet în linişte... fiecare visare... cum să nu fii una cu natura?!







În amintirea vremurilor de demult...



Bateriile alea proaste – cumpărate la „+ nu-ştiu-câte gratis” – nu m-au scos din ritm. Că le-am schimbat de trei ori, într-o oră, m-a sâcâit doar atât cât... să îmi treacă repede. Iar magia culorilor să mi se prindă bine de retină.









 
Să visăm împreună...






Ungaria, Siofok-ul în particular, era programată ca tranzit, în calea spre Croaţia-Plitvice. Însă ne-am trezit că la vecini am stat aproape dublu faţă de Croaţia.
Dar Croaţia a însemnat Parcul Plitvice – concentrat-concentrat, dar super-spectaculos.



PREŢURI, TAXE, ATM-uri

☺ Asigurare medicală călătorie – 100 de lei / 2 persoane

☺ Vinietă Ungaria valabilă perioada minimă, 10 zile – 93,42 lei (maşină utilitară)
*Pentru turism se plăteşte jumătate din această sumă.

☺ Cazare hotel Siofok – 29.600 de forinţi (aproximativ 440 de lei) / 2 nopţi / 2 persoane, cu mic dejun inclus

☺ Vapor, plimbare la apus, 1 oră: 2000 de forinţi / persoană (aproximativ 30 de lei). În preţ este inclusă o băutură – la alegere dintre şampanie şi suc (soft drink).
*Pentru un copil se plătesc 1100 de forinţi.

Roata din Siofok


Atenţie! Comisionul pentru FIECARE retragere de numerar este maaare – şi în Ungaria, şi în Croaţia: 10 lei şi nişte bani spre un leu; eu am folosit un card ING.
Din păcate, nu am venit cu banii schimbaţi de acasă. Sau mă rog, în cazul kunelor croate, schimbam forinţi în Ungaria.
Bine, pe de altă parte nu mi-am propus un buget fix - dar nu vă închipuiţi că am fost mână spartă. Abia dacă mi-am cumpărat un tricou şi trei magneţi pentru sor’mea, mama şi bunica.

M-a cam derutat trecerea din Ungaria în Croaţia.
Pe de o parte, vecinii noştri au nişte bani astronomici – înmulţeşti cu 1,5 şi împarţi la 100; pe altă parte, la croaţi moneda este mult mai mică – dar acolo trebuia să împarţi totul cam la jumătate şi să adaugi ceva. Calculele, vorba scheciului cu Mălăele!


După hârşâiala de o săptămână prin Maramureş şi Apuseni, în Ungaria şi Croaţia sunt şosele de lux!
☺ Drumuri bune înseamnă şi consum redis de combustibil.

A, şi încă ceva: În Ungaria şi în Croaţia mâncarea costă aproximativ ca la noi – preţurile mi-au părut chiar un pic mai mici în Ungaria.


Din CONCEDIUL 2015 aţi mai putut citi:



Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Filme pe paine – C-asa-i in viata! (II)

$
0
0




A WALK IN THE WOODS (2015)

Cum să începi să prezinţi un film cu şi despre Oameni şi Natură? Şi Munţi? Un film care nu numai că te-a binedispus, dar ţi-a făcut un dor nebun de pădure, de verde şi de drumeţit?
Iaca, taman aşa.


Dacă Wild 2014 (Sălbăticie) e o poveste adevărată dramatică prin munţi, A Walk in the Woods este şi el inspirat din realitate, însă pigmentat cu dialoguri spumoase, desprinse din viaţă – deşi nici protagoniştilor de aici nu le-a fost uşor cu potecile şi înălţimile.


 
Dacă Pacific Crest Trail din Wild este unul dintre cele mai dificile trasee de drumeţie din lume, Appalachian Trail din A Walk in the Woods este unul dintre cele mai lungitrasee de drumeţie din lume – aproximativ 3500 de kilometri.
☺ Oficial Appalachian National Scenic Trail, traseul traversează Munţii Apalaşi începând din statul american Georgia până în Maine. În total, sunt 14 state din SUA străbătute de călătorii care ajung la final.
Cel mai înalt punct de pe parcurs este Muntele Mitchell (Mount Mitchell), la 2037 m altitudine, în Carolina de Nord.

Cu o condiţie fizică mai nu, scriitorul Bill Bryson (Robert Redford) şi prietenul lui, Stephen Katz (Nick Nolte), care nu s-au mai văzut şi auzit de ani, pleacă la drum prin păduri – cărând ditai rucsacurile în spate.

Ochiul liber poate vedea doar 2.000 de stele.
Atunci, cred că am ochii foarte buni, pentru că eu mă uit la un milion de stele.”

Mai ştiu eu pe cineva pe care l-au înnebunit cele „un milion stele şi mai multe” de la Mălăieşti...

Emma Thompson este înA Walk in the Woods soţia lui Bryson.

Deşi personajul Bill Bryson repetă de miliarde de ori de-a lungul filmului că nu intenţionează să scrie o carte (şi) despre experienţa trăită pe Appalachian Trail,A Walk in the Woodsreprezintă ecranizarea cărţii publicate de acesta în 1998 –A Walk in the Woods: Rediscovering America on the Appalachian Trail”.
În carte, Bryson şi Katz au ambii 44 de ani, în timp ce în film sunt de 70 şi mai bine.
„A Walk in the Woods" cartea a fost tradusă şi în limba română, la Editura Polirom.


Robert Redford – care este şi producătorul A Walk in the Woods–declara, în 2007, că şi l-ar dori ca partener de ecran pe Paul Newman (1925-2008). Din păcate, acesta primit diagnosticul necruţător de cancer.
Proiectul a staţionat de atunci, văzând „lumina” abia la începutul lui 2015, odată cu premiera de la Sundance – festivalul filmelor independente, fondat de Robert Redford.

Richard Linklater (seria „Before Sunrise/Sunset/Midnight” şi „Boyhood”) a fost luat în considerare, la un moment dat, pentru a regiza A Walk in the Woods.


BROOKLYN (2015)

Am încheiat ultima repriză de Brooklyn 2015 exact în seara dinaintea anunţării nominalizărilor la Oscar – filmul are trei nominalizări (cel mai bun film, cea mai bună actriţă în rol principal – Saoirse Ronan, cel mai bun scenariu)plus o nominalizare la Globul de Aur (Saoirse Ronan).

Saoirse Ronanîşi construieşte rolul cu multă sensibilitate, pe un scenariu semnat de Nick Hornby, la fel ca la Wild 2014.


În anii ’50, Eilis (Ronan) părăseşte Irlanda pentru a locui şi pentru a munci în America, în cartierul newyorkez Brooklyn. Dorul de casă o macină neîncetat, iar întâlnirea cu Tony (Emroy Cohen) o face să simtă din nou viaţa.
Nevoită să se întoarcă în Irlanda pentru o perioadă, Eilis se confruntă cu ironiile sorţii.
Unde e cu adevărat ACASĂ? În America sau în Irlanda natală?


☺ Saoirse Ronan s-a născut în New York, în cartierul Bronx, din părinţi irlandezi, dar a fost crescută în Irlanda. Pentru prima oară, actriţa de 21 de ani, nominalizată întâia oară la Oscar în 2008 (Atonement, 2007), şi-a folosit accentul irlandez, însă cu un alt dialect decât cel nativ.

Asemenea A Walk in the Woods, şi proiectul Brooklyn 2015 a fost amânat câţiva ani.

Romanul omonim („Brooklyn”) al scriitorului irlandez Colm Tóibín a fost publicat în 2009, fiind proiectat iniţial ca o nuvelă (în anul 2000) – sursa de inspiraţie au fost amintirile unei femei din localitatea lui natală, Enniscorthy, unde şi este plasată acţiunea din carte şi din film.
„Brooklyn” s-a transformat într-o scriere estinsă după ce autorul s-a mutat în Statele Unite ale Americii.

☺ În alte roluri apar Domhnall Gleeson, Jim Broadbentşi Julie Walters.


I'LL SEE YOU IN MY DREAMS (2015)

Duios, emoţionant, impresionant.
I’ll See You in My Dreamsîl simţi ca o adiere sub soarele călduţ, printre melancolii. E ceva care rămâne acolo undeva, în colţul cu mici(le) minuni din suflet.
Blythe Danner se contopeşte în amănunt cu personajul ei. I’ll See You in My Dreams nu e nici dramă 100%, nici comedie romantică. E un amestec al vieţii. Dulce-amărui. Amărui-dulce. Atinge mai multe corzi sensibile. Şi e pentru orice vârstă.

Carol (Blythe Danner), o fostă cântăreaţă, este de mulţi ani văduvă şi trăieşte singură. Ea se împrieteneşte cu cel care îi îngrijeşte piscina (Martin Starr din Amira & Sam) şi începe o relaţie sentimentală cu Bill (Sam Elliott).
Descrierea de mai sus nu spune nimic interesant – dar, credeţi-mă, punerea în paginăface totul! Şi, aşa cum „spune” imdb-ul, „viaţa poate reîncepe la orice vârstă”!

 
Blythe Danner are la activ numeroase roluri excepţionale în teatru şi este mama lui Gwyneth Paltrow, pentru cine nu ştie.
În alte roluri în I’ll See You in My Dreamsapar June Squibb, Rhea Perlman, Mary Kay Place, Reid Scott (comedia politicăVeep) şi Malin Akerman.


WELCOME TO ME (2014)

Pe Kristen Wiig, actriţa principală din Welcome to Me, am cunoscut-oîntâi ca scenaristă – Bridesmaids, 2011, pentru care a şi fost nominalizată la Oscar (scenariu original). Wiig a avut şi unul dintre rolurile importante în acea producţie.
Din 2005, Kristen Wiig face parte din echipa prestigioasei emisiuni „Saturday Night Live”.

Welcome to Me e, în aparenţă, un film la care s-ar râde. Dar deschide şi cutiuţa cu amărăciune, dacă stai să îl pătrunzi bine. Îi zicem comedie neagră.
Alice (Kristen Wiig) locuieşte singură şi este cea mai fericită persoană în compania înregistrărilor cu emisiunea lui Oprah Winfrey.  Însă femeia suferă de tulburări de personalitate şi merge constant la un psihiatru (Tim Robbins).
Atunci când câştigă o sumă enormă la Loto, Alice îşi achiziţionează propriul talk (reality) show, pe care l-ar vrea pe picior de egalitate cu „Oprah”. De asemenea, femeia începe o relaţie bazată pe sex cu unul dintre deţinători postului (James Marsden).


Mie îmi tot răsună refrenul obsedant „Welcome to Me, Welcome to Me, Welcome to Me...” – acesta este titlul emisiunii lui Alice şi salutul pe care ea îl adresează telespectatorilor în fiecare zi.


HATESHIP LOVESHIP (2013)

Faceţi cunoştinţă cu un alt personaj (tristuleţ) interpretat de Kristen Wiig, într-o ecranizare după Nobel-izata Alice Munro.
Sinceră să fiu, încă nu m-au atras cărţile canadienei.
Johanna (Kristen Wiig) are grijă de oamenii aflaţi în nevoie – tocmai a fost infirmieră pentru o femeie care a decedat.
Noul ei loc de muncă este în casa domnului McCauley (Nick Nolte) şi a nepoatei lui, Sabitha (Hailee Steinfeld). Împreună cu prietena ei, fata îi... înscenează inocentei Johanna o relaţie via e-mail cu tatăl ei, Ken (Guy Pearce).

 
☺ În film mai joacă, printre alţii, Jennifer Jason Leighşi Christine Lahti.

☺ Motelul unde s-au desfăşurat filmările pentru Hateship Loveship este acelaşi folosit pentru Dallas Buyers Club.


MY NAME IS KHAN (2010)

Nu vă speriaţi, că n-am înnebunit când vă recomand un film indian!
Mărturisire: A trecut ceva timp din momentul în care am primit recomandarea spre vizionare şi vizionarea propriu-zisă. Prejudecăţi? Mda!
M-am hotărât brusc la My Name Is Khan datorită subiectului: Asperger plus nebunia autorităţilor americane împotriva musulmanilor, ce a fost declanşată după evenimentele de la 11 septembrie 2001.

Rizwan Khan (Shah Rukh Khan) este un musulman din Mumbai care suferă de sindromul Asperger (am rămas fascinată de subiect de la serialul Parenthood). Asperger înseamnă, în primul rând, mari probleme de socializare.
În San Francisco, imediat după 11 septembrie 2001, Khan este arestat, pentru un aşa-zis comportament suspect.Odată eliberat, bărbatul începe o călătorie prin America, intenţionând să ajungă la preşedintele Bush, pentru a-şi reabilita numele, la propriu.
În rolul soţiei lui Rizwan Khan, o altă vedetă indiană, Kajol.

My Name Is Khan n-are nimic de-a face cu umorul ori cu siropeala atât de prezentă în filmele indiene „clasice”. Este o dramă excepţională, interpretată desăvârşit. Şi nu degeaba are are pe rottentomatoes.com 80% de la critici!
Iar Shah Rukh Khan a petrecut mult timp în compania unor persoane cu Asperger, urmărind diverse înregistrări şi citind cărţi despre această boală, despre cum se comportă suferinzii, despre cum merg şi despre cum vorbesc.



☺ Dacă vă interesează subiectul Asperger, citiţi şi despre o carte scrisă chiar de un om care trăieşte cu aşa ceva:


SIMON PEGG E MESERIAŞ!

Nu aşa se cheamă filmele. ☺
Simon Pegg (născut Simon John Beckingham) e un actor britanic cu şarm, scenarist deopotrivă. Pe ecran, perechea pe care o formează cu Nick Frost e... hai că merge genială! Cum cei doi sunt prieteni de când se ştiu, cum să iasă altceva?!
Cele două filme de mai jos fac parte din trilogia Cornetto, întregită de The World’s End (2013) / Sfârşitul lumii, comedie SF de astă dată. Cornetto nu e nicio denumire metaforică, vine de la îngheţata cu diferite arome - că tot suntem la capitolul „satiră”.
Toate filmele Cornettosunt regizate şi co-scrise de Edgar Wright.


Shaun of the Dead (2004) / Lupta cu zombi

Un film-cult, o satiră inteligentă la adresa horror-urilor (cu zombi). Shaun of the Dead a primit laude peste laude atât de la criticii de film, cât şi de la spectatori.
Shaun (Simon Pegg) locuieşte împreună cu Ed (Nick Frost), prietenul lui de-o viaţă, un pierde-vară... meseriaş. Are o zi nasoală rău la muncă şi iubita tocmai îi dă papucii. Iar el ar vrea să o recucerească. Şi mai trebuie să facă şi vizita bilunară la mama lui!
Toate ca toate, dar Londra e invadată de zombi! – bine, că la început Shaun şi Ed sunt mahmuri şi nu prea înţeleg ei de ce oamenii se mişcă în reluare. ☺
Acum, Shaun are şansa să le demonstreze tuturor cât de folositor e (a se citi „că nu e inutil”) şi să îi salveze pe toţi.
Iar faza din final... aşteptaţi să ajungeţi acolo şi (mai) vorbim.

 
Într-un rol mic îl puteţi vedea pe Martin Freeman („Hobbitul”).
Bill Nighy este tatăl vitreg al lui Shaun, iar Penelope Wilton (Downton Abbey) - mama lui.

Shaun of the Dead are trei nominalizări la BAFTA, dintre care una pentru cel mai bun film britanic.

☺ Mulţi dintre figuranţi sunt aleşi dintre fanii serialului„Spaced” (1999-2001), cu Simon Pegg şi Nick Frost ca protagonişti, în regia lui Edgar Wright. Un trio de nedespărţit!


Hot Fuzz (2007) / Poliţist meseriaş

De data asta sunt luate peste picior, la mare artă, filmele de acţiune cu poliţai extra-super-excepţionali de super-eroi ce sunt.
În Hot Fuzz e invers ca în mod normal: omul legii e prea bun (excepţional), iar pentru asta... e trimis „la munca de jos”, din marea Londră într-un orăşel liniştit, Sandford. Şi... nu devine peste noapte salvatorul omenirii.

Nicholas Angel (Simon Pegg) începe prin a face ordine în oraş. Mă rog, cel puţin încearcă. Şi află că trebuie să lucreze împreună cu Danny (Nick Frost), fiul deloc excepţional al inspectorului-şef local.
Când mai mulţi oameni din Sandford mor în aşa-zise accidente, Nick şi Danny intră în acţiune!


În Hot Fuzz sunt prezenţi aceiaşi Martin Freemanşi Bill Nighy ca în Shaun of the Dead. Şi Timothy Dalton.
Plus câştigătorul de Oscar Jim Broadbent, care s-a declarat mare fan Shaun of the Dead– astfel că Simon Pegg şi Edgar Wright au scris un rol special pentru el! – cel al inspectorului-şef.
Au scurte-scurte apariţii Cate Blanchett, Steve Coogan, Stephen Merchant (Hello Ladies)şi regizorul Peter Jackson.


Alte filme cu Simon Pegg despre care am scris:


Nu sunt din aceeaşi categorie cu „Shaun of the Dead” şi „Hot Fuzz”, dar vă recomand din filmografia lui Simon Pegg Run Fatboy Run (2007) şi Paul (2011) - cu Kristen Wiig de mai sus şi Seth Rogen.



*Din categoria „filme pe pâine”

Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Ce sa faci (pe ploaie) in Siofok, pe malul Lacului Balaton

$
0
0



Plouă...
Dar nu stăm în casă. Adică hotel.
A doua zi trebuia să plecăm către Croaţia – la mult-lăudatul Parc Naţional Lacurile Plitvice. Şi nu era timp de leneveală între patru pereţi. Cine ştie când, mai ales dacă mai ajungem aici?
Hai să cunoaştem staţiunea! Hai să tragem un pic de (ex-)colegul...!


Data: 27 iulie 2015
Cazare: în Siófok, Ungaria

SIOFOK este cel mai mare oraş de pe malul sudic al Lacului Balatonşi cea mai renumită atracţie turistică a „litoralului unguresc”.
Cea mai de seamă personalitate de aici este Imre Kálmán (Emmerich Kálmán). Compozitorul de operete, de origine evreiască, s-a născut în Siofok în 1882 şi a murit la Paris, în 1953 – în acest timp, a fost persecutat de nazişti şi a emigrat, pentru o perioadă, în SUA.
A fost pianist, dar a fost nevoit să renunţe la interpretarea diverselor lucrări din cauza artritei.
În memoria lui, trenul de noapte Trenul de noapte München-Viena-Budapesta poartă numele „Kálmán Imre” – maghiarii pun înainte numele, apoi prenumele. De asemenea, un asteroid a fost botezat „Kálmán”.

O scurtă prezentare a oraşului Siofok şi a Lacului Balaton găsiţi şi în materialul de mai jos:


Începem excursia noastră prin Siofok cu ce avem la îndemână: bazarul. E destul de plin de kitsch-urile clasice, haine turceşti şi chinezeşti, magneţi la greu. Suvenirurile şi toate cele aduc aMamaia, Sovata, Băile Herculane etc.
Nimerim în gară, unde staţionăm, la adăpost de ploaia care cade năvalnic – Gara din Siofok seamănă cu cea din Sinaia şi cu cea Buşteni. Faceţi o medie. ☺
Clădirea Gării din Siofok a fost construită în 1920.
☺ Taxa pentru toaletă în Gara Siofok este de 150 de forinţi. Ca să ştiţi.

Ne aşezăm la masă la acelaşi local de ieri – Cafe Roxy, o construcţie din cărămidă şi lemn, ce dă senzaţia (doar senzaţia!) de vechi.
Fiecare scaun e dotat cu o pătură, pentru acoperit frigul şi udătura de la ploaia asta ţăcănită.

Lacul Balaton are o culoare verde-gri. Apa e super-limpede. Iniţial, am crezut că e murdar, când am plecat ieri cu vaporul la apus.







Farul din Siofok



 
Plimbarea în parcul de pe malul lacului e împărţită între incursiunilepe faleză.
Oraşul-staţiune Siofok impresionează prin multitudinea statuilor.












 
Tobogane pe apă






La roata mare– aţi văzut-o în fotografiile cu apusul pe Balaton– costă, pentru aproximativ 10 minute de bâţâială, cât croaziera la apus, de o oră.
Adică 2000 de forinţi / persoană (aproximativ 30 de lei), fără nimic inclus.

Dacă de pe margine părea o minune, pe mine roata m-a cam dezamăgit.
Cabinele închise, ca la telegondole, nu-ţi permit să simţi aerul.
Cursa durează 10 minute, timp în care mecanismul se tot opreşte, pentru urcarea şi coborârea turiştilor la şi de la bord. Astfel, ture cu roata faci... cât ţi-e norocul – depinde cât de aglomerat e în ziua şi la ora respectivă.

Câteva imagini din roată






☺ Roata din Siofok, de pe malul Lacului Balaton, are 69 de metri înălţime– cu 7 centimetri mai jos decât Turnul de apă din centrul oraşului.

Când am coborât, doi angajaţi de la roată vorbeau în româneşte chiar lângă noi. Ne-au auzit cum trăncăneam în limba maternă şi nu ne-au băgat în seamă. Nici noi pe ei!

Bineînţeles că, dacă e frumos afară, nu aveţi de ce să nu faceţi un popas... mai lung la ştrandul de pe malul lacului (unde se găseşte şi roata sus-pomenită).

Aşa, ca fapt divers: Am poftit la fructe îngheţate amestecate cu iaurt. Bun, da’ cam friguleţ pentru ele!

Ba plouă, ba nu plouă...
Intermitenţele ploii m-au zăpăcit – pune canadiana, scoate canadiana, pune-o iarăşi. Ba se uda, ba se usca, ba o lua de la capăt. Bun polarul de munte şi la mare! ☺

Chiar de dă cu stropi, te poţi înhăma la o plimbare cu unul dintre vaporaşe.

Am trecut şi prin Parcul Jókai, cel mai mare şi mai vechi din Siofok, întins pe 4,6 hectare.








 
Statuia scriitorului Krúdy Gyula, născut la Budapesta (1878-1933). O găsiţi în faţa Parcului Jókai


 
Definitiv, ploaia a încetat la ora 19 trecute fix. Cât să ne dea voie să ne minunăm de un apusde la înălţime, din Turnul de apă. Dar despre asta mai vorbim noi...

A, să nu uit: dacă vreţi să mergeţi în club(uri) noaptea, de la mine aveţi liber. ☺ Siofok-ul este recunoscut pentru numeroasele distracţii nocturne.

☺ Deşi eram prin apropiere, am ratat Millennium Park – să zicem că din cauza ploii...
Dacă vă aflaţi prin apropierea gării, în centru, Millennium Park (fostul Baross Park) vă aşteaptă, în cei 16.000 de metri pătraţi ai săi, cu relaxare, cu concertele nocturne susţinute aici şi... cu mult VERDE, desigur.

☺ N-am fost nici la Beszédes József Museum– unde puteţi afla istoria Lacului Balaton şi a oraşului Siofok şi puteţi face o incursiune în cultura locală. Hidroenergeticianul Beszédes József (1787-1852)a fost principalul „pion” în construcţia Canalului Sió, care leagă Dunărea de Lacul Balaton.

Dacă aveţi mai mult timp la dispoziţie ca noi, nu ocoliţi nici Mineral Museum(Muzeul mineralelor)!

☺ Am tot trecut pe lângă Marea Biserică Evanghelică (Evangelic Great Church) din Siofok. A fost construită din lemn finlandez şi proiectată de un arhitect maghiar legendar, Imre Makovecz.

 

A fost frumos la Siófok...
Sper să mai vin!


!! ATENŢIE !!
Orice parcare se plăteşte în Ungaria. Chiar şi la hotelul unde ai cazare asigurată! Noi am mai scos din buzunar echivalentul a 7 euro pentru două nopţi de cazare.


Din CONCEDIUL 2015 aţi mai putut citi:

Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Recomandarea lunii – Mozart in the Jungle

$
0
0



...sau jungla muzicii clasice. Acordată într-un stil original de comedie.

Dacă în 2015 am reuşit performanţa de a sări peste „mâncătoarele de timp” (doar în ianuarie am terminat ceva început în 2014, The Affair sezonul 1) şi nu am mai început nimic nou, acuş a venit Mozart in the Junglepeste mine şi zău dacă am putut să îl las să mă lase în pace!

Îmi notasem deja Mozart in the Jungle pe lista cu „de văzut/citit”, luuuungă cât zece vieţi, chiar cu puţin timp înainte de anunţarea câştigătorilor Globurilor de Aur 2016 (10 ianuarie).
Nici nu mai ştiu dacă îmi aruncasem în viteză un ochi pe lista cu nominalizaţi şi mi-a atras atenţia sau am urmărit pe undeva un clip de prezentare. Ori ambele.
Cert e că Mozart in the Jungle a fost votat de Asociaţia Presei Străine de la Hollywood comedia momentului.



Aşadar.
Îţi place muzica clasică?
Nu? Nici eu nu mă dau în vânt. Da’ nu-i bai, că nu vă pun să ascultaţi zece simfonii şi şapte concerte pentru pian în maraton!
Vă pun doar să vă imaginaţi cum îşi găseşte locul muzica clasică în vremurile moderne. Apoi să daţi go!


Mozart in the Jungle îmbină excelent, într-un stil alert, pasiunea pentru muzică, ambiţia cu vieţile personale ale membrilor (şi conducerii) Orchestrei Simfonice din New York. Cu tot cu intrigile, prieteniile şi rivalităţile dintre ei. Bineînţeles, varianta ficţionalizată.
Iar dacă e cu PASIUNE, m-aţi găsit. Şi cu lupta de a ajunge cât mai sus. Cum spuneam mai sus, nu pot refuza oferta, că e... palpitantă!

☺ Serialul Mozart in the Jungleeste inspirat din memoriile unei oboiste, Blair Tindall, Mozart in the Jungle: Sex, Drugs, and Classical Music”, o carte publicată în 2005.

Sunt luate la rând instrumentele muzicale – oboi, vioară, violoncel, flaut – şi asociate unei persoane:
*Sensibila Hailey (Lola Kirke), care încearcă să îşi atingă visul de a ajunge o muziciană de renume – oboi


*Cynthia (Saffron Burrows), amica lui Hailey, înfiptă bine cu picioarele pe/în pământ; a ştiut mereu să se strecoare în lumea bună a muzicii... inclusiv în aşternuturile cui trebuie – violoncel


*Warren (Joel Bernstein) – un violonist nostim
*Betty (Debra Monk) – oboista numărul unu a orchestrei, care n-o înghite deloc pe Hailey
*Gloria (Bernadette Peters) – asigură conducerea administrativă a Orchestrei din New York
...şi ceilalţi.

Liantul dintre toţi este maestrul/dirijorul Rodrigo (Gael García Bernal), copilul-minunecrescut în Mexic, care nu ştie să joace după carte. Un artist deplin, ce mai!


Lui Gael García Bernal îi stă bine în rol de nebunatic, nebun şi toate derivatele. Nonconformist, ca să schimbăm registrul. Deşi nonconformist e muuuult prea puţin spus. ☺
Îl ştiam pe mexican din roluri(le) dramatice. E ceva să îl urmăresc într-un rol mai degajat. Dar în care pune acelaşi suflet ca în lungmetrajele care i-au adus consacrarea: Amores Perros (2000), Y Tu Mamá También (2001), The Motorcycle Diaries (2004).



☺ Prietenia cu câţiva dirijori, discuţiile cu aceştia l-au ajutat pe Bernal în pregătirea rolului din Mozart in the Jungle. De asemenea, a primit sfaturi de la Gustavo Dudamel, unul dintre cei mai valoroşi dirijori (tineri) ai lumii la ora actuală.
De altfel, personajul Rodrigo din Mozart in the Jungleeste bazat pe frânturi biografice ale venezueleanului Dudamel – care are şi un rol micuţ, în debutul sezonului 2.



Alţi artişti invitaţiîn serial sunt Lang Lang, Emanuel Ax, Joshua Bell, Andrew Andrew – nu rataţi pentru asta episodul 4 al sezonului 2!

☺ Colegii spun despre Gael García Bernal că este un bun improvizator. Şi că e o fire veselă şi „mereu surprinzător”. Deci, mai vrem comedie de la domnul Bernal!



Ce-mi place mie la Mozart in the Jungleeste că nu se râde continuu, ca nebunu’, că replicile abundă înumor inteligent. Aşa... Mozart in the Junglee un serial ghiduş. Se strecoară cu virtuozitate printre năzdrăvănii, ca să alunece uşurel (şi) către dramă.
Rezultatul: 20 de episoade (a câte 25 de minute) REALISTE.
☺ La finele lui 2015 s-a încheiat la americani sezonul secund, iar despre soarta sezonului 3 nu se cunoaşte încă nimic.

Mozart in the Jungleeste interpretatîn engleză şi ceva spaniolă originală de la domnul Bernal.
Deci, se amestecă printre americani un mexican plus doi englezi – Saffron Burrows şi Malcolm Mc Dowell– fostul dirijor al orchestrei, acum „retrogradat” ca director artistic... sau aşa ceva.



Apropo de actori cu nume: Dermot Mulroney face parte din distribuţia a două episoade din Mozart in the Jungle. Şi nu oricum, ci cântând la violoncelul său drag – sexy-actorul a studiat acest instrument la nivel profesionist. Şi chiar apare pe coloana sonoră a câtorva producţii cinematografice.
În această perioadă, Dermot Mulroney poate fi urmărit full timeîn sezonul 6 dinserialul Shameless.



Episoadele din Mozart in the Jungleau continuitate.
Cele mai... drăguţe mi s-au părut 5 şi 6 din sezonul 2, când „Maestro” Rodrigo merge în turneu în lumea lui, în Mexic. Aaaahhhh, că mi-am amintit: cum pronunţă Rodrigo/Gael García Bernal „Hailey”, cu accentul ăla spaniol...!

Acuma să trecem şi la partea serioasă ☺: Mozart in the Jungleconţine şi mici scene de sex, însă fără să... dea pe spate.
Iar graficadin sezonul 2 este senzaţională, foarte reuşită – muzica şi imaginea sunt asociate la milimetru.

Serialul este scris de Roman Coppola (fiul lui Francis Ford Coppola şi autorul superbului Moonrise Kingdom, 2012), de Jason Schwartzman (care este, printre multe altele, verişorul lui Roman Coppola) şi de Alex Timbers.
Regia este semnată, în mare parte, de Paul Weitz. Sunt de ajuns About a Boy (2002)şi In Good Company (2004) pentru a vă convinge?


GLOBURILE DE AUR 2016

Mozart in the Junglea surprins prin câştigarea Globului de Aur 2016 pentru cel mai bun serial de comedie. S-a bătut cu Veep. Eu le-aş fi ales la egalitate. ☺
Pentru Gael García Bernal, Globul de Aur pentru cel mai bun actor într-un serial de comediereprezintă cel mai important premiu din carieră.
Ca o consideraţie: În 2015, The Affair(sezonul 1) a obţinut aceleaşi Globuri de Aur (serial + actor/actriţă în rolul principal), dar la categoria Dramă.
Deocamdată, Mozart in the Junglenu are nicio nominalizare la Premiile Emmy – poate în 2016!



Cele mai recente recomandări lunare pe blog:

Serialul şi viitoarele filme Gilmore Girls (2016)
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Turnul de apă din Siofok (pe malul Lacului Balaton) – o minune!

$
0
0




Am lăsat special pentru finalul poveştilor de pe Lacul Balaton şi de pe malul său Perla Coroanei din Siofok, Ungaria – simbolul acestei localităţi.

La cei 45 de metri (înălţime) ai săi, veghează oraşul şi pe locuitorii lui din 1912.

Mă refer la Turnul de apă din Siofok, pe care l-am fotografiat chiar de la primul pas în staţiunea numărul unu de pe malul Lacului Balaton.







Fântâna de lângă Turn

Are în mijloc statuia lui István Széchenyi, conte de Szécheny (1791-1860). Acesta a fost un politician de seamă, scriitor şi economist – fiind creatorul Ungariei moderne, prin reformarea economiei, a transportului, a politicii externe și a sportului din această ţară.
István Széchenyi a fondat Academia Maghiară de Științe.

De asemenea, István Széchenyi a contribuit financiar la construcția Podului cu Lanțuri din Budapesta, ce leaga Buda de Pesta, peste Dunăre. Oficial, Podul cu lanţuri este numit Podul Széchenyi.



Mai multe despre oraşul Siofok şi despre Lacul Balaton găsiţi în materialele de mai jos:



Soarele a stat ascuns toată ziua de 27 iulie, a plouat de am zis că o să înec la propriu pe străzi şi în parcuri şi pe faleză – povestea e în al doilea articol de mai sus.
Într-un fel, ar fi fost chiar o zi banală dacă am fi încheiat-o cu nori şi o vizită de curtoazie până-n Turn şi-napoi. Apusul putea fi pus bine în cutiuţa cu „altă dată”.
Şi ce spuneam... soarele a stat ascuns toată ziua NUMAI ca să ne ofere spectacolul de acum!
Ia să vedeţi! Brusc şi dintr-o dată se înseninează şi avem în faţă fix imaginea asta (se aprinseseră deja „luminile de noapte” în Turn):


Trecem şi noi pragul, cu marile speranţe ale unui apus pe cinste– că doar de-aia am aşteptat atât să intru în Turn, când puteam să o fac bine-mersi de ieri, la primii paşi în Siofok.

Sunt amenajate scări, dar se merge NUMAI cu liftul.
Las’, că sunt recompensată cu cele câteva trepte până la intrarea propriu-zisă pe platforma ce oferă o panoramă completă, de 360 de grade.
Iar liftul e panoramic!


CUTREMUR?

„De ce ne mişcăm?”
Colegul are senzaţia că e cutremur.
E doar platforma care te învârte uşor (iar la primul pas chiar ai senzaţia că se clatină ceva) şi care are aspect de navă spaţială.
Sunt mese cu scaune faţă în faţă, unde, dacă ai poftă, poţi servi (contra cost) o băuturică, ceva! La cafea mă refer. ☺ Sau, mă rog... fiecare după gusturi.

„Nava spaţială” este dotată şi cu panouri pe care sunt plasate imagini din diverse oraşe ale lumii, mai apropiate sau mai îndepărtate, precum şi distanţa ce separă Siofok de acestea; cam ca pe terasa Turnului cu Ceas din Sighişoara. Până la Bucureşti sunt 660 de kilometri– o nimica toată!



WOW! WOW! WOW!

Nu-ţi pune nimeni restricţie la turele cu platforma. Te dai cât vrei, pân’ te plictiseşti (dacă te plictiseşti vreodată!) ori până te dau ăştia afară cu măturiciul!
E totul pe tavă – de la Lacul Balaton la roată, de la labrintul clădirilor la fântâna de lângă Turn.

O cafea... ceva?! Nu mă-ntrerupeţi, servesc peisajul!
 
Ca un tablou








Din dreptul liftului cobori încă nişte trepte până la un balcon, pentru „panorama secundară”.



Ah, cerul!!!


Eu una, care sunt înnebunită după apusuri, vă recomand vizita la Turnul de apă în acest moment al zilei. E ceva mai... altceva.
☺ Pentru 200 de forinţi puteţi folosi binoclul instalat la balcon.






TARIFE şi program de vizitare Turnul de apă din Siofok

Taxa vizitare: 850 de forinţi (aproximativ 13 lei)/adult

Programul de vizitare a Turnului de apă din Siofok este:
*ora 9-24 (1 iunie – 30 septembrie), ZILNIC
*ora 10-17 marţi, miercuri, joi şi duminică; ora 10-21 vineri; ora 10-22 sâmbătă; lunea este ÎNCHIS – valabil de 1 octombrie până pe 21 mai.


 Baby-turnul


A venit noaptea...




☺ Alte imagini şi poveşti cu şi despre Turnul de apă din Siofok găsiţi pe site-ul oficial.


Din CONCEDIUL 2015 aţi mai putut citi:




Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Ungaria: Cu barca prin Peştera din Tapolca

$
0
0




Ne îndreptăm spre Parcul Naţional Lacurile Plitvice din Croaţia. Dar nu putem lăsa în urmă Ungaria până nu gustăm dintr-o plimbare cu barca ieşită din comun– într-o peşteră!

Destinaţia: oraşul Tapolca.
La 1.000 de kilometri de Bucureşti.
Dar sunt mai puţin de 100 de kilometri (95 km) din Siofok, unde ne-am petrecut ultimele două zile.


Pe drumurile naţionale (naţionale!) sunt instalate semafoare, pentru a uşura traficul şi a nu a sta la un „dă şi mie voie!” veşnic.

Oraşul Tapolca se află în regiunea Veszprém, în apropierea Lacului Balaton. Acesta nu se înconjoară pe mal, cum e la Lacul Bicaz (Izvorul Muntelui). Pe parcurs, conturul Lacului Balaton din Ungaria se pierde bine de tot.


Data: 28 iulie 2015
Cazare: în Grabovac, Croaţia

După o oră şi ceva de la părăsirea Siofok-ului (la... mare), intrăm într-o zonă de deal şiverde. Gata, e clar că intrăm în linie dreaptă pentru Plitvice!


Coadă şi poveşti. Hai cu peştera! ☺

Iaca şi centrul oraşului Tapolca (aici e peştera!), iaca şi coada la casa de bilete! Să nu zicem c-am venit degeaba... să nu ne plictisim.


Două ore şi jumătate – şi azi e marţi, nu weekend!
Nici după ce plătim nu avem voie înăuntru: sistemul este conceput în aşa fel încât să nu fie cu buluc în interior. E bine, da’ deja se fac trei ore de răbdare pentru noi!

Preţ acces Peştera din Tapolca: 2.000 de forinţi (aproximativ 30 de lei) / adult.

Ni se recităpoveşti în maghiară vreo 45 de minute. Nici gând de engleză, deşi nu-s numai de-ai lor, unguri, în grupul măricel în care ne-am infiltrat.
Ghidul se trezeşte cam târziu şi îi trânteşte olecuţă de vorbe englezeşti, ca să înţeleagă şi ţăranul din România, Germania, Asia sau de unde-o mai fi.

Până acum, ne-au plimbat prin săli de muzeu şi ni s-a adus la cunoştinţă „cum se formează o peşteră”, am privit machete, fotografii (3D), filmuleţe. Informaţiile îi ajută, într-o oarecare măsură, pe neiniţiaţi, cei care n-au păşit în viaţa lor în subterane.
Că oamenii ăştia (maghiarii, adică) ştiu să îşi valorice orice stâncuţă, răsărită sau nu, ne e deja clar.
Ni se dezvăluie şi istoria omenirii şi a diverselor fenomene ce au marcat istoria naturii, începând cu milioane de ani în urmă. Doar se vieţuia în peşteri...




Asistăm şi la o proiecţie, tot 3D, într-o mini-sală de cinema. Şi, din câte ţin minte, era (şi) engleză pentru toţi. Imaginile sunt superbe, într-adevăr.

Daaaaar...
Există oare şi vreo peşteră pe aici? Măcar o stalagmită rătăcită? Sau ne amăgesc ăştia cu trei vorbe şi, eventual, ne arată un amărât de perete, colorat în gri/bej, pe post de grotă?
Şi mai intrăm odată în aşa-zisa peşteră? Chiar vreau să mă plimb cu barca!
Doar n-am visat când am scotocit după informaţii. E realitate?!

Se pare că da... câţiva metri şi câteva cavităţi.






Altă coadă, la bărci.

 
☺ Sub pământ vă aşteaptă, în România, pentru o tură cu barca, Salina Turda! Cândva, se trecea cu barca şi prinPeştera Cetăţile Ponorului.



!!! ATENŢIE !!!
Bărcile se iau de la debarcader fără ghidaj şi pe propria răspundere. Există, totuşi, cineva care vă ajută să vă urcaţi în cutiile astea de tablă. Chiar sunt din tablă, nu vreau să fiu răutăcioasă – tablă de-aia bună, uşoară şi neruginită.

 
Închirierea bărcilor este GRATUITĂ odată ce ai intrat în peşteră. Nu că n-ai fi plătit destul la intrare...

Se parcurge un fel de circuit (10-15 minute), majoritar „cu capul la cutie”, fiindcă înălţimea peşterii este destul de mică.
De multe ori, tre’ să împingi cu mâna barca să înainteze prin îngustimile astea.







Nu ai vreme de stat la poze – din spate vine mereu o altă ambarcaţiune, plecată din portla un interval determinat.



 
Ce-mi pare rău că nu vă pot aduce în faţa calculatorului ecoul care se „simţea” prin peşteră – al vâslelor, al apei clipocind, al atingerii uşoare sau nu a pereţilor, al oricărui sunet abia perceptibil altfel!
Dar apa limpede-limpede aţi văzut-o, da? Vă spun eu, e rece!



 

CÂTEVA DATE DESPRE PEŞTERA DIN TAPOLCA

☺ Apele subterane se întind pe o lungime de 3300 de metri.
☺ Peştera din Tapolca este situată la numai 15-20 de metri sub oraş. În total, are 5000 de metri lungime şi s-a format în calcare datând din perioada miocen.

☺ A fost descoperită în anul 1903, în timpul lucrărilor de săpăre a unor fântâni. Peştera a fost deschisă publicului în 1912 – un singur pasaj era luminat electric. Un rol important în includerea în circuitul turistic l-a jucat Berger Károly (născut în Tapolca şi decedat la Auschwitz, 1878-1945). Berger a fost şi ghid aici.
Începând din 1937, locuitorii din Tapolca şi eventualii turişti se puteau plimba cu bărcile în peşteră.
Peştera din Tapolca are regim de protecţie specialăîncepând din 1982.

☺ O mare parte din peşteră se află sub apă. Primele scufundăriau avut loc aici în 1957. Chiar şi astăzi, sunt descoperite noi coridoare.

☺ În oraş există două lacurialimentate de apele peşterii, care au volum controlat.

Temperatura constantă: 20 de grade Celsius, în timp ce umiditatea se apropie de 100%. Peştera din Tapolca este folosită, în cadrul spitalului local, pentru tratarea afecţiunilor respiratorii, instituţia medicală fiind „legată” de grotă.

☺ Peştera din Tapolca nu trebuie confundată cu Băile termale dinMiskolctapolca (Miskolc-Tapolca), în suburbiile oraşului Miskolc, tot în Ungaria, la 770 de kilometri de Bucureşti.
În peştera termală de acolo temperaturile ajung la 28-34C. Apele termale uşor radioactive ajută la afecţiuni ale inimii şi ale sistemului nervos, la hipertensiune şi la dereglările de digestie.


Alte atracţii turistice în oraşul Tapolca, Ungaria, găsiţi AICI.


Din CONCEDIUL 2015 aţi mai putut citi:




Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Prin Europa, la Hotelul de gheata de la Balea

$
0
0



Tema Hotelului de gheaţă de la Bâlea Lac din (2015-)2016 este „Europa”.

Puneţi-vă bine ghetuţele în picioare, luaţi-vă mănuşile, înhăţaţi gecile cele mai groase şi... gata pentru spectacolul de la înălţime? La propriu şi la figurat.

Urmaţi-mă în fascinanta Europă, prin istorie şi cultură!
Călătorim de la Polul Nord până în Spania, din Irlanda şi Marea Britanie până în Austria şi Ungaria, din Suedia (cu Elsa, Anna şi omul de zăpadă Olaf) până-n Elveţia (cu Heidi, fetiţa munţilor).
Nu ocolim România... fiţi pe fază!


Data: 30 ianuarie 2016

După ce am servit o porţie bună de zăpadă prin împrejurimile Telecabinei Bâlea Cascadă, ne-am aşezat la coadă spre Bâlea Lac. Problemele din urmă cu nici două săptămâni s-au rezolvat – avem motor nou!
Cam o oră a durat aşteptarea – însă timpul s-a scurs greu, fiindcă era friguleţ, chiar dacă nu am aşteptat afară. Ieşeau aburi din noi la fiecare respiraţie mai tare. Şi îngheţasem ceva şi în mica excursie anterioară pe afară.

Poate sunt subiectivă, dar Hotelul de anul acesta mi s-a părut cel mai reuşit din câte am vizitat eu – cu cele mai multe detalii pe... milimetru pătrat.


Mă scuzaţi, nu promovez pornografia ☺ dar asta e fix la intrare. Lângă un violoncel.


Varianta masculină, lângă acelaşivioloncel... dar muuuult mai decentă ☺



Concert din muzică de...


Santa’s Ice Office (adică la Moş Crăciun acasă, în Laponia)




Intrăm... oficial în Hotelul de gheaţă (mai devreme eram la prolog)







CAMERELE DIN HOTEL


La maison parisienne – Franţa

Turnul Eiffel, varianta din gheaţă

☺ A fost construit în perioada 1887-1889. Are 324 de metri în înălţime.
Turnul Eiffel face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO începând din 1991.



Vizavi de Turn


Celălalt simbol francez de la Hotelul de gheaţă este Napoleon Bonaparte (Napoleon I) – 1769-1821; perioade de domnie: 1804-1814 şi 20 martie 1815 - 22 iunie 1815.



Bella Italia – „piesa de rezistenţă”: Iulius Cezar



High Lisbon – Portugalia

Statuia lui Hristos Regele (Cristo Rei) – monument catolic şi altar dedicat Preasfintei Inimi a lui Isus Hristos, cu vedere spre oraşul Lisabona.
Inspirat de Statuia Mântuitorului din Rio de Janeiro, monumentul gigantic din ciment a fost inaugurat în 1959.
Statuia a fost ridicată pentru a exprima recunoştinţa pentru faptul că portughezii au fost feriţi de efectele celui de-al Doilea Război Mondial.



Deutsche Haus – Casa germană, dedicată echipei naţionale de fotbal



English Home – În Anglia, cu simbolurile Shakespeare şi Big Ben





Irish Room – Irlanda şi cimpoiul

Instrument naţional în Scoţia, se spune că cimpoiul provine, de fapt, din Iranda.
Prima menţiune a acestui instrument datează din 1619.



Casa maghiară – Ungaria, cu Împăratul Franz Joseph I (1830-1916), printre altele Mare Duce al Bucovinei şi Mare Principe de Transilvania



Odaia de sus România este reprezentată de Constantin Brâncuşi (1876-1957), cu a sa Coloană a Infinitului, şi de Badea Cârţan (1849-1911).

Coloana Infinitului, o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României,are 29,35 metri înălţime.
2016 este declarat Anul Brâncuşi de Consiliul Judeţean Gorj, la 140 de ani de la naşterea sculptorului, la Hobiţa (Gorj) – 25 de kilometri de Târgu Jiu; la Hobiţa se află Casa Memorială Brâncuşi.


Badea Cârţan (Gheorghe Cârţan) s-a născut la Cârţişoara, localitate din apropierea căreia se intră pe Transfăgărăşan. Ţăranul a mers pe jos până la Roma pentru a vedea pe viu Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului român.



Dutch Room – Olanda, cu morile de vânt şi lalelele

Morile de vânt de la Kinderdijk (în Olanda de Sud) se află la 15 kilometri de Rotterdam.
Pentru drenarea polderului pe care este situat Kinderdijk s-a construit un sistem de 19 mori de vânt, în jurul anului 1740. Este cea mai mare concentrare de mori de vânt vechi din Olanda.
Morile de vânt de la Kinderdijk fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO începând din 1997.
☺ Polderul este un teren inundabil în regim natural - pe acesta se realizează lucrări de îndiguiri şi desecare.




Salonul vienez – Austria şi Wolfgang Amadeus Mozart




Spanish Kingdom – Spania şi corida, lupta cu tauri



Greek Studio – Grecia, cu zeii antici şi Acropola din Atena

Ultima este cea mai renumită acropolă, fiind situată în centrul actualei capitale greceşti, Atena (acropola este o „citadelă în orașele din vechea Grecie, așezată pe o înălțime și adăpostind principalele edificii publice”, conform dexonline.ro).
Cele mai importante monumente de pe Acropola din Atena sunt templele Partenon și Erehteion – ambele sunt dedicate zeiței Atena.




Barul de gheaţă




Gheaţă... cleştar... totuna


Trandafiri îngheţaţi




Biserica de gheaţă de la Bâlea Lac








IGLUURILE

Luxemburg – cu „Monument of Remembrance”, „Gëlle Fra” (Golden Lady) în Luxemburg

Este un memorial de război, dedicat luxemburghezilor care s-au oferit voluntari în Primul Război Mondial.
O găsiţi în centrul capitalei, oraşul Luxemburg. Piesa centrală este un obelisc de granit de 21 de metri înălţime, desupra căruia se află o statuie de bronz aurit– reprezentând-o pe Nike, Zeiţa Victoriei sau „Regina libertăţii”. Aceasta ţine în mâini o cunună cu lauri,ca şi cum ar aşeza-o pe capul întregii naţiuni.



Heididorf – zona Heidiland din Elveţia, unde a trăit Heidi, fetiţa munţilor

Cartea „Heidi, fetiţa munţilor” a fost scrisă de scriitoarea elveţiană de limbă germană Johanna Spyri(1827-1901).



Cabinet de Bruxelles – Belgia

Bruxelles-ul este unul dintre cele trei sedii oficiale ale Parlamentului European – celelalte două sunt oraşele Luxemburg și Strasbourg (Franța).


Sper să se distingă drapeul şi stelele aferente


... şi scaunul sub formă de stea


Frozen Sweden – Suedia

Ghiciţi de unde vine? ☺
Mda... de la desenul animat Disney! Şi de la personajele sale îngheţate, Anna, Elsa, Kristoff, renul Sven şi omul de zăpadă Olaf.




Tronurile




La telecabină am intrat la 17:30 – am fost fix ultimele persoane! Norocoşi...!
Ne-am mai căţărat pe deluşoare, am mai pipăit zăpada, ne-a mai zăpăcit un pic priveliştea – de aceea am întârziat.
După vreo 15 minute a sosit sania pe cablu. Nici nu vreau să mă gândesc ce coadă or fi îndurat mai puţin norocoşii mai devreme!


PREŢURI telecabină Bâlea

*ADULŢI: 30 de lei urcare Bâlea Cascadă-Bâlea Lac + 30 de lei/persoană coborâre (copiii au reducere)

☺ Telecabina este singura cale de acces la Bâlea Lac (2034 m altitudine) până se topeşte zăpada de pe Transfăgărăşan! Asta dacă nu eşti temerar şi o iei la sănătoasa pe jos sau... pe scurtături. Sau alpinist!
Hotelul de gheaţă de la Bâlea Lac nu este o construcţie permanentă – îl puteţi vizita din decembrie până când se topeşte zăpada la înălţime (martie, aprilie, uneori începutul lui mai). Cel mai indicat este să urcaţi la el prin ianuarie-februarie, atunci când detaliilesculpturilor din gheaţă sunt cel mai vizibile – fiindcă e, teoretic, cel mai frig din sezon.
Hotelul de gheaţă de la Bâlea Lac este realizat din blocuri/bucăţi de gheaţă extrase din Lacul Bâlea.

Hotelul de gheaţă se află în imediata apropiere a staţiei Telecabinei Bâlea. Nu-i nevoie de drumeţii montane... alea au rămas în seama noastră.
Voi reveni, cu o parte din traseele spre Şaua Caprei şi spre Cascada Bâlea. Şi cu peisaje... dar, gata, nu vă spun mai mult!



Primul hotel de gheaţă a fost construit la Bâlea Lac în sezonul
2005/2006, iar prima biserică de gheaţă– în 2006/2007.
Cele dintâi igluuri au fost amenajate în 2012/2013.

DISTANŢE până la Balea Cascadă (1.234 m altitudine):
*De la Cârţişoara – 23 km
*De la Bucureşti – 245 km
*De la Sibiu – 70 km
*De la Braşov – 125 km.


Biletul de acces în Hotelul de Gheaţă 2016 costă 15 lei/persoană (cu reducere pentru copii) - în preţ este inclusă vizita la Biserica de Gheaţă şi la igluuri.
Accesul în Hotelul şi în anexe se face până la ora 17.00 – când este ultima plecare a telecabinei spre Bâlea Cascadă.

Cât costă să te cazezi la Hotelul de gheaţă de la Bâlea Lac

☺ Preţ cameră dublă în hotel / noapte: 440 de lei;
☺ Preţ cameră dublă în iglu / noapte: 660 de lei;
Copiii (6-15) plătesc jumătate de preţ, iar cei sub 6 ani au cazare gratuită.


La Hotelul de gheaţă de la Bâlea Lac, în anii trecuţi:


Un rezumat fotografic al celor trei ani în care am ajuns la Hotelul de gheaţă de la Bâlea Lac.
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Pe poteci de Fagaras. Si un pic la Manastirea Sambata si in Brasov

$
0
0



 
Ne-am hotărât să ne petrecem weekendul în afara Bucureştiului pe ultima sută de metri, joi seară!
Era vorba să evadăm de vineri după-amiază, da’ ni s-au stricat nişte calculele.

Am plecat din Bucureşti pe ceaţă.
Perdeaua s-a ridicat pe la Azuga. La întoarcere, tot acolo a căzut o ninsoare ca-n poveşti.


Perioada: 30-31 ianuarie 2016
Cazare: la Academia Sâmbăta (670 m altitudine)

Mi s-a pus pata de Cascada Bâlea, pe care o visez din 2012.
Din parcare, de la Cabana Bâlea Cascadă, e mai puţin de o oră, vara, fără dificultăţi.
Pe verde şi pe senin se vede clar cursul apei.

Pregătiri, lângă Cabana Bâlea Cascadă



Ne era teamă de avalanşă; în schimb, ne-a răsărit nişte gheţuş sub picioare.

Din cauza temperaturilor ridicate de peste zi din ultima perioadă (miercuri a trecut de 15 grade Celsius în Bucureşti!), zădapa s-a topit şi a îngheţat peste noapte, aşa că acum a rămas nici-nici: pe deasupra e peliculă de gheaţă uşoară, despre care habar nu ai cât măsoară. Ţi se poate afunda bine piciorul, mai ales dacă ai o anumită greutate; chiar şi mie, la -50 de kile, mi s-a dus binişor parazăpada şi piciorul aferent în nişte dăţi.

 



 

Momentul de cotitură

Fotografiile nu-s foarte grăitoare, dar vă garantez că era gheaţă la greu pe pietrele alea, la intrarea în pădure.
Vara, de aici sunt numai 15-20 de minute până la cascadă.


 
Am insistat şi m-am căţărat ceva pe bolovanii cu gheaţă.

Am fi putut ajunge într-un final la Cascada Bâlea, poate într-o oră, cu precauţiile-precauţiilor... dar nu avea rost să forţăm pe gheţăraie şi pe zăpada dintre bolovani despre care nu aveai habar cât de adâncă e, din cauza peliculei de gheaţă, mai subţiri, mai groase, mai cum era.
Mai ales la coborâre se anunţa periculoasă calea, căci, în afară de copaci ici şi colea, nu aveai punct de sprijin cât de cât stabil. Şi, dacă nu ştiţi deja, vă informez eu: e ABRUPT!
Se ducea un picior, se duceau două, foloseai eventual mâinile şi, Doamne fereşte!, te alegeai cu fracturi de toată frumuseţea.
Mai bine, lasă! A fost fain până aici, a fost soare – mai avem şi Hotelul de gheaţă, nu mor că nu am văzut firicelul de Cascadă Bâlea în ianuarie.


 
Bine, o ţâră de regret am cărat cu mine până în Bucureşti, da’ să nu mai spuneţi la nimeni, da?! ☺



 









Cascada Bâlea, în stânga (imagine din telecabină)


Traseu (de vară) Cabana Bâlea Cascadă – Cascada Bâlea
Indicator: Punct roşu
Traseu: Cabana Cascada Bâlea (1234 m altitudine) – Cascada Bâlea (~1500 m altitudine)
Timp de parcurs: 1 oră urcare + 45 de minute coborâre

☺ Cascada Bâleaeste situată între cel mai înalte vârfuri ale României, Moldoveanu (2544 m) și Negoiu (2535 m).
Este cea mai mare cascadă în trepte din România, având o cădere de 60 de metri.


LA BÂLEA LAC, SPRE ŞAUA CAPREI!

N-am mai pus ochiul în zona Bâlea Lac din 2015, 31 ianuarie.
2015 a fost primul an după mulţi de tot în care am ratat Lacul Bâlea văzut de sus, Lacul Capra şi împrejurimile, după obişnuita urcare în Şaua Caprei.

Mai e puţin!




Clădirea telecabinei, cu ţurţuri


De cum am ieşit pe poarta telecabinei, am deschis larg ochii – de atâta soare, senin şi zăpadă la un loc n-am avut parte niciodată la Bâlea Lac!


Noooo, întâi dau vreo şapte raite pe afară şi pe urmă intru în Hotelul de gheaţă, că acolo n-am nevoie de soare!


 „Efectul” de peşteră


...şi de nuga!!! Munţii-s încărcaţi de zăpadă de nu se zăreşte bucăţică de stâncă!


Schimbare de decor – zăpada e destul de moale (nu grea), scârţâindă, fără pelicula de îngheţ de jos. Perfectă pentru tăvăleala de toate felurile! Şi desert, pe deasupra...! ☺



Jos, Cabana Bâlea; la mijloc, Şaua Caprei. Iar Făgăraşii scot fum pe nări...!



Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti...

Staţia telecabinei, staţia meteo, iar între ele – Hotelul de gheaţă

 


Ia uite! Mogâldeţe aproape de Şaua Caprei! E panta cea mai înclinată a traseului de la Bâlea Lac.




 
Vreau şi eu!!! N-o să răzbat până sus, să prind imaginea îngheţată a Transfăgărăşanului şi a Lacului Capra... Cât merge, merge!
Offf, şi n-am luat beţele de trekking cu mine – cine se gândea la vreun traseu?!

Fost coleg de apartament, actual prieten de nădejde – aka „să nu lăsăm nebunii prea singuri; că, de... sunt prea nebuni!

În mod normal, când verdele e la putere pe aici, îmi sucesc gâtul să văd ce scrie pe indicatorul ăsta.


Păşim pe urme proaspete, ale celor pe care i-a zărit în depărtare cu câteva minute în urmă. Mulţumesc din suflet, oricine aţi fi şi oriunde sunteţi!!!

La urcare e OK. Sunt toată o fericire!!! N-am leac, azi nu există nimic negativ! Sunt în al 147-lea cer!
La coborâre, în afara tradiţionalelor picioare, mă voi ajuta de mâini şi poate de posterior. Să ajungem noi până acolo...! Mai bine savurăm liniştea!


Trecem pe un fel de brână, o cărăruie îngustă sculptată în zăpadă, cu perete alb într-o parte şi cu hăul în cealaltă – nu chiar la doi paşi, da’ prin vecinătate.

De sus avem imaginea completă a WinterPark-ului din zona Hotelului de gheaţă, unde vă puteţi plimba cu snowmobilul sau puteţi practica alte sporturi de iarnă, inclusiv patinajul, într-un dreptunghi special amenajat.


 

Imagini aproximativ la fel, vara





Cât mai suuus!





 

Nişte gheaţă. La pachet


 

Nimic nu-mi poate dărâma entuziasmul. Nu mi-a mai păsat de Hotel (pentru care am dat banii de telecabină), de nimic!
E zăpadă de jur-împrejur şi sunt pe cărăruia asta IARNA!

 
Sincer, da, mi-aş fi dorit alături pe cineva cu experienţă în trasee de iarnă – să urc mai mult către Şa. Nu pe cineva care să bage frica în mine la fiecare pas: că poate aluneca zăpada, că hăul e alături, că va fi naşpa rău la coborâre (ştiiiiiuuuu, dar nu îmi pasă!, o să reuşesc eu să ajung – întreagă – până jos, oricât mi-ar lua!), că poate gheaţă, că „dacă”, „parcă” şi toate rudele lor adunate grămadă.
Şi, încă o dată, sincer, nu era atât de periculos! Că-s ţăcănită nu zic nu, dar am o doză de cumpătare. Şi de teamă, la rându-mi! Îmi place siguranţa, în orice... domeniu s-ar exercita ea.

Nu sunt curajoasa Pământului – dovadă că nu m-am simţit tocmai în largul meu pe Brâna/Brâul Mare a(l) Coştilei, că sunt varză la coborâre – acum, la Bâlea, spre Şaua Caprei, a intrat în mine adrenalina.
Era ceva pentru care nu venisem pregătită, iar muntele m-a întâmpinat cu o surpriză uriaşă!!! Şi îl iubesc de mor pentru asta!



☺ Unii dintre oamenii pe care îi cunosc s-au încumetat duminică 7 februarie până peVârful Vânătarea lui Buteanu (2507 m), trecând prin Şaua Caprei şi mergând pe creastă. No, bine, oameni echipaţi temeinic, nu aşea... Iar ei chiar merită super-felicitări!

Noi abia am parcurs o treime spre Şaua Caprei...

 
☺ Fotografii şi timpii de parcurgere ai traseului de vară Lacul Bâlea – Şaua Caprei găsiţi AICI.

 

La Hotelul de gheaţă, mai pe fugă

Ne-a rămas puţin peste jumătate de oră la dispoziţie pentru Hotelul de gheaţă, tema Europa,şi anexele (igluurile şi Biserica de gheaţă). La ora 17:00, teoretic, pleca ultima telecabină spre Bâlea Cascadă.



Crucea de pe „acoperişul” Bisericii de gheaţă


Ne-am mai întins, până la 17:30, de ne-am aşezat fix ultimii la coada redusă numeric de la telecabină.





 

Aici e locul meu special: MĂNĂSTIREA SÂMBĂTA











Altarul din pădure



Troiţa închinată lui Arsenie Boca (1910-1989), primul călugăr şi primul stareţ al Mănăstirii Brâncoveanu (1940-1944).

 
Fântâna „Izvorul Tămăduirii" este cel mai vechi obiect aflat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, singurul original păstrat de la prima construcţie a lăcaşului de cult.

 

Iazul din spatele Mănăstirii




Urme misterioase. Să-i chemăm pe Scully şi Mulder să ne lămurească? ☺


 

PE SUPER-FUGĂ, BRAŞOV

Spre Piaţa Sfatului şi Biserica Neagră




În dreapta fântânii era bradul de Crăciun – foto de sărbătoare găsiţi AICI.







Materiale cu Munţii Făgăraş, Braşov şi Mănăstirea Sâmbăta găsiţi (şi) mai jos:



Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Filme pe paine – DRAME ROMANTICE de colectie

$
0
0



Am mai zis-o: Nu cred în suflete-pereche şi nici în iubirea predestinată sau în cea declanşată la comandă, într-o anume zi.
Cred cu tărie în relaţiile care decurg în mod natural, în care nu te dai ceea ce nu eşti nici măcar la prima vorbă adresată celuilalt, la primul gest către eventualul partener.

Să zicem însă că dramele romantice reprezintă categoria mea preferată în cinematografie.

Nici acest grupaj (la fel ca cel dedicat filmelor de vacanţă) nu se doreşte a fi atotştiutor, nu include toate filmele potrivite pentru nebunia cu Valentine’s Day, Ziua Îndrăgostiţilor, Dragobete şi ce-o mai fi comercial în această perioadă.


ETERNAL SUNSHINE OF THE SPOTLESS MIND / STRĂLUCIREA ETERNĂ A MINŢII NEPRIHĂNITE (2004)

Poate cel mai potrivit cadou pentru iubitorii de excepţional în artă, pentru cei care mai cred într-o fărâmă de romantism în lumea asta robotizată şi seacă.
Eternal Sunshine of the Spotless Mind e un manifest pentru frumosul în stare pură. Fără efecte speciale, fără violenţă şi întorsături de situaţie la kilogram.
Ahaaa, şi REALIST în ceea ce priveşte iubirea, love story-ul autentic– cu tot cu micul element SF şi cu secvenţele suprarealiste.

Jim Carrey şi Kate Winslet sunt excepţionali ca Joel, respectiv Clementine. Cei doi au trăit cândva o poveste de dragoste, în care a intervenit o mică-mare ruptură.
Ea e spontană, nebunatică, îndrăgostită. El - mai închis, dar la fel de îndrăgostit. Dintr-un impuls, Clementine apelează la dr. Mierzwiak (Tom Wilkinson), care a inventat o metodă prin care oamenii, cu tot cu amintirile legate de ei, pot fi şterşi din memoria cuiva.

 
Iubirea te găseşte oriunde, nu poţi fugi de ea.
Iubirea e fragilă de multe ori, dar cea care contează cu adevărat supravieţuişte tocmai fiiincă e... puternică.

Scenaristul Charlie Kaufman are la activ şi alte ciudăţenii geniale: Being John Makovich (1999), Adaptation (2002) sau Anomalisa(2015), animaţia pentru adulţi nominalizată anul acesta la Oscar.

☺ Alţi actori din Eternal Sunshine of the Spotless Mind sunt Elijah Wood, Mark Ruffaloşi Kirsten Dunst– asistenţii dr. Mierzwiak.

Eternal Sunshine of the Spotless Mind are un Oscar pentru scenariu original plus nominalizarea lui Kate Winslet, prezentă şi pe „listele” de la Globul de Aur şi BAFTA.
De asemenea, sunt patru nominalizări la Globul de Aur şi niciun trofeu - Jim Carrey, Kate Winslet, scenariu şi cel mai bun film (categoria Comedie/Musical).


THE PIANO (1993)

O altă producţie cinematografică de referinţă – ca o hipnoză precisă.
Două ore nu m-am desprins de pe scaun – şi mi se întâmplă extrem de rar, aşa cum bine ştiţi. Poate şi datorită muzicii.

Până la urmă, personajul principal din The Piano 1993 e PIANUL, căci în jurul lui se învârt toţi ceilalţi, el face legătura între ele.

La mijlocul secolului 19, scoţiana Ada (Holly Hunter, care a interpretat ea însăşi piesele muzicale) este o femeie mută care ajunge în Noua Zeelandă în urma unei căsătorii aranjate, cu Alisdair Stewart (Sam Neill). Femeia vine însoţită de fiica ei (Anna Paquin) şi de pianul personal atât de iubit.
Printr-un concurs de împrejurări, instrumentul muzical ajunge în casa lui George (Harvey Keitel), care îi promite că i-l va înapoia, în schimbul unor lecţii. Lecţia va fi până la urmă pentru amândoi, la pachet cu un erotism încărcat de tensiune.
Pe cât de simplu pare, pe atât de... complex e The Piano– mă duce cu gândul la Brief Encounter, o altă poezie de film.

☺ Anna Paquin avea nouă ani şi debuta în lumea filmului. E a  doua cea mai tânără câştigătoare de Oscar, după Tatum O’Neal. 


The Piano 1993 este pe de-a-ntregul creaţia neozeelandezei Jane Campion (regie şi scenariu). Aceasta a devenit prima femeie care a câştigat Palme d’Or-ul la Cannes.

The Piano a obţinut trei premii Oscar (Holly Hunter, Anna Paquin şi regie) şi are alte cinci nominalizări – pentru cel mai bun film, regie şi categorii tehnice.
Holly Hunter este singura care a câştigat un Glob de Aur, din totalul de şase nominalizări. De asemenea, The Piano se poate lăuda cu trei premii BAFTA – Hunter şi din nou categorii tehnice.

☺ Se spune că The Piano a fost ultimul film pe care l-a văzut Kurt Cobain, liderul formaţiei Nirvana, înainte de a muri.


THE PURPLE ROSE OF CAIRO / TRANDAFIRUL ROŞU DIN CAIRO (1985)

Un Woody Allen romantic, realist şi nebun, cum îl ştim!
În anii ’30, în timpul Marii Depresiuni, Cecilia (Mia Farrow) îşi pierde locul de muncă şi merge la cinematograf să vadă un film, „The Purple Rose of Cairo”, în care eroul este Tom Baxter (Jeff Daniels, într-un rol în care a fost distribuit iniţial Michael Keaton).
Iar Tom părăseşte ecranul şi intră în viaţa Ceciliei. Cât e realitate şi cât e ficţiune? Şi cât de tare se complică lucrurile?

 
The Purple Rose of Cairo este inspirat, printre altele, de piesa de teatru a lui Luigi Pirandello „Şase personaje în căutarea unui autor”.

☺ În alte roluri apar Danny Aiello, Edward Herrmann (Gilmore Girls, printre multe altele) şi Dianne Wiest.

☺ Woody Allen a primit Globul de Aur şi BAFTA pentru scenariu, nu şi Oscarul – măcar a fost nominalizat.
The Purple Rose of Cairo mai are trei nominalizări la Globul de Aur (cel mai bun film Comedie/Muzical, Mia Farrow şi Jeff Daniels) şi încă un BAFTA, pentru cel mai bun film.


THE MIRROR HAS TWO FACES / CELE DOUĂ FEŢE ALE DRAGOSTEI (1996)

„...E ca şi cum ai merge la un film şi ai vedea îndrăgostiţii sărutându-se. Muzica amplifică tot şi noi credem, nu? Deci, când partenerul meu mă sărută şi eu nu aud muzica, îl părăsesc.
Întrebarea e: De ce credem?
Pentru că, mit sau manipulare, toţi vrem să ne îndrăgostim. Experienţa aceasta ne face să ne simţim foarte vii.
Poate dura un minut, o oră, dar asta nu-i diminuează valoarea. Rămânem cu amintiri pe care le vom preţui toată viaţa.
(...) Deci, de ce oamenii vor să se îndrăgostească... când poate dura atât de puţin şi poate fi aşa de dureros?
Cred că e pentru că, atât timp cât durează, te simţi al dracului de bine.”

Regizat de Barbra Streisand, The Mirror Has Two Faces face un (mic) studiu de caz asupra frumuseţii exterioare versus frumuseţe interioară.
Rose (Streisand, nominalizată la Globul de Aur pentru rol) şi Gregory (Jeff Bridges) sunt profesori la Universitatea Columbia. Ea este o fiinţă ştearsă din punct de vedere fizic, însă explozivă când vine vorba de partea interioară. El arată bine şi vrea să(-şi) demonstreze că sexul complică realaţiile dintre oameni şi că se poate ataşa de o persoană numai din punct de vedere intelectual.

 
Bonus:Barbra Streisand cântă şi pe coloana sonoră – o melodie compusă de ea în colaborare cu Bryan Adams şi cu încă două persoane, „I Finally Found Someone”, în duet cu Adams.

☺ În alte roluri apar Pierce Brosnan, George Segal, Mimi Rogers şi Lauren Bacall (mama lui Rose).

The Mirror Has Two Faces are două nominalizări la Oscar – Lauren Bacall (care şi-a adjudecat Globul de Aur pentru rol) şi cântecul menţionat mai sus.



(500) DAYS OF SUMMER (2009)

„This is not a love story”, ţine să ne avertizeze naratorul.

Cele 500 de zile ale poveştii dintre Tom (Joseph Gordon-Levitt) şi Summer (Zooey Deschanel) sunt relatate în mozaic, fără a ţine cont de evoluţia cronologică.
Tom se îndrăgosteşte la prima vedere de Summer, cea care nu crede în „iubirea adevărată” (true love) şi lucrează cu „prietenii cu beneficii”.
Sensibilitate, bucurie, tristeţe şi toate ingredientele unei relaţii care nu iese cu nimic din... tipare. Şi, totuşi, este atât de specială! Pentru că se bazează pe sentimente, nu pe acţiune, pe tot felul de situaţii ieşite din comun.

 
☺ Prin distribuţia (500) Days of Summer i-am remarcat şi pe Chloë Grace Moretz, Minka Kellyşi Yvette Nicole Brown (serialul Community).
☺ În ciuda aclamaţiilor spectatorilor şi criticilor, filmul nu are dectât două nominalizări la Globurile de Aur – cel mai bun film şi Joseph Gordon-Levitt.


CAROL (2015)

Vibrant şi expresiv,Carol 2015 a fost o surpriză pentru mine. Care ţineam de prejudecata unui film aproape plat, despre nişte femei pe care le-ar lega ceva mai mult decât prietenia.
Carol 2015 este construit preponderent din priviri şi gesturi (mărunte).

În anii ’50, America abia îndrăznea să vorbească despre sex (vezi Masters of Sex, cu acţiunea plasată în această perioadă), iar cu relaţiile dintre persoanele de acelaşi sex era de-a dreptul intolerantă.
În apropierea Crăciunului, bogătaşa Carol (Cate Blanchett) o întâlneşte pe Therese (Rooney Mara), care lucrează la un magazin, într-un raion de jucării, şi îşi doreşte să devină fotograf profesionist.


 
În timp ce relaţia lui Terry are o portiţă şi mai multe de... scăpare, Carol este prinsă într-un mariaj de convenienţă cu Harge (Kyle Chandler), care nu numai că nu vrea să o lase să evadeze, ci o şi şantajează cu furtul fetiţei lor.
În rolul celei mai bune prietene a lui Carol, Sarah Paulson.

Atât Cate Blanchett, cât şi Rooney Mara au primit nominalizări la Oscar pentru interpretările lor; la acestea se află alte patru şanse la statueta aurită – scenariu adaptat, imagine, costume şi superba coloană sonoră.

Carol 2015 este ecranizarea unui roman de-al Patriciei Highsmith (1921-1995), „The Price of Salt”. Cărţile aceleiaşi americane au stat la baza hitchcockianului Strangers on a Train (1951) şi The Talented Mr. Ripley (1999).


NEVER LET ME GO / SĂ NU MĂ PĂRĂSEŞTI (2010)

Transpunerea cinematografică a cutremurătorului roman al lui Kazuo Ishiguro (care a scris şi „Rămăşiţele zilei”). Iar, dacă nu ştiţi încă, vă spun eu: titlul vine de la o melodie.
Cum Ishiguro trăieşte de mulţi ani în Anglia, Never Let Me Go nu putea avea pe afiş decât actori britanici de primă mână: Keira Knightley, Carey Mulligan, Charlotte Rampling, Sally Hawkins plus americanul Andrew  Garfield.

Ruth, Kathy şi Tommy au crescut împreună într-o şcoală-internat de vis. Încet-încet, ei îşi dau sema cine/ce sunt cu adevărat. Pentru ce/cine au ajuns la maturitate.
Filmul Never Let Me Go explorează mai mult partea romantică a poveştii decât cartea. Oricum, este extraordinar din punct de vedere vizual.

 
Nu uitaţi să citiţi cartea! De preferat, înainte de film.
Romanul este preferatul lui Carey Mulligan, iar scenaristul Alex Garland l-a contactat pe autorul Ishiguro imediat cum a încheiat de lecturat paginile sale.


BRIGHT STAR (2009)

O altă producţie marca Jane Champion, la 16 ani după The Piano.
De data aceasta este o poveste adevărată, cea a relaţiei dintre poetul englez John Keats (1795-1821), interpretat de Ben Whishaw, şi Fanny Brawne (Abbie Cornish).

☺ Costumele au adus Bright Star 2009 câte o nominalizare la Oscar şi la BAFTA.

Vă las să vă bucuraţi de imagini şi de muzică:



FATHERS AND DAUGHTERS (2015)

Un film nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu o interpretare puternică a lui Russell Crowe.
Acesta este Jake, un scriitor câştigător de Pulitzer, care se luptă să îşi crească singur fiica şi să creeze în continuare. O afecţiune (scenele sunt greu de vizionat, fiindcă te taie fizic) îl macină şi are „darul” de a schimba viaţa tuturor.
Mulţi ani mai târziu, Katie (Amanda Seyfried), fiica, este afectată încă de ceea ce a trăit în copilărie şi nu se poate implica în nicio relaţie. Prietenia cu Cameron (Aaron Paul) îi este de mare ajutor.
Trebuie menţionat că în Fathers and Dauthers planurile temporale alternează.


Alţi actori pe care îi întâlniţi pe parcurs sunt Octavia Spencer, Jane Fonda (agenta literară a lui Jake), Diane Kruger, Janet McTeer, Bruce Greenwood, Quvenzhané Wallis.


ME AND EARL AND THE DYING GIRL (2015)

Bineînţeles, având în vedere subiectul, nu a lipsit comparaţia cu The Fault in Our Stars (2014) – pe care, fie vorba-ntre noi, nu am putut să îl urmăresc până la capăt... decât pe sărite.
Me and Earl and the Dying Girl este tot o ecranizare, tot după o carte a unui bărbat, Jesse Andrews.Însă reuşeşte să nu se scufunde în melodramatic.
Actorii nu-s foarte cunoscuţi, dar îi simţiîn personaj.

Amestecul firesc de emoţie, comic, realism şi replicile spontane au adus Me and Earl and the Dying Girl atât Marele Premiu al Juriului, cât şi pe cel al publicului, la Festivalul Sundance.

 
Greg (Thomas Mann) este elev în ultimul an de liceu şi nu are niciun prieten adevărat, cu excepţia lui Earl (RJ Cyler). Împreună cu acesta parodiază filme celebre.
Mama lui Greg îi spune că Rachel (Olivia Cooke), o amică din copilăria lui, a fost diagnosticată cu leucemie şi că ar fi bine să o viziteze. De fapt, îl bate la cap să treacă pe la ea!
Actorii Nick Offerman şi Connie Britton sunt părinţii lui Greg.


OPEN HEARTS / IUBIRE PENTRU ETERNITATE (2002)

De Iubirea asta am aflat de la Marius. Cine o fi pus titlul în română?! Mie mi se pare siropos la culme, pentru ceea ce este filmul de faţă.
Mai precis, o producţie daneză (să nu îmi spuneţi că nu aţi văzut Copenhagen 2014! ☺), filmat după normele Dogme 95, regizată de Susanne Bier şi scrisă de Andres Thomas Jensen, aceeaşi echipă care a lucrat la In a Better World (2010), câştigător de Oscar şi Glob de Aur pentru cel mai bun film străin.

Open Hearts 2002 te determină să empatizezi cu fiecare personaj în parte.
Cecilie şi Joachim tocmai s-au logodit. Bucuria le este dărâmată de un accident, cu urmări grave.
Soţul femeii care a provocat respectivul accident se întâmplă să lucreze în spitalul unde este adus Joachim, iar între el şi Cecilie se înfiripă ceva mai presus decât prietenia.
Cel mai cunoscut actor din Open Hearts 2002 esteMads Mikkelsen.


WORDS AND PICTURES (2013)

 
Ce stârneşte emoţie mai mare – pictura/desenul sau cuvintele? Veşnicul război este reînviat în Words and Pictures. Bătălia e pe bune, cu public – elevi, profesori. Are de câştigat... arta!
El, Jack (Clive Owen), predă arta scrisului şi are probleme cu alcoolul. Ea, Dina (Juliette Binoche), profesoară de artă, suferă de artrită reumatoidă severă. Iar amândoi sunt firi dificile.

☺ În alte roluri îi puteţi vedea pe Bruce Davison şi Amy Brenneman.


Secţiunea Comedie – Romantism – Dramă mai puţină

FLIPPED (2010)

Trecem la dragostea inocentă, regizată de Rob Reiner, care adaptează cartea americanei Wendelin Van Draanen.

Juli (Madeline Caroll) şi Bryce (Callan McAuliffe) se cunosc din clasa a doua, de când au devenit vecini. Ea îl place, lui i se pare o ciudată. Numai că în clasa a opta se schimbă totul.
O suna copilăros sinopsisul, dar vă recomand din toată inima Flipped 2010, fie că sunteţi adolescenţi, fie că sunteţi adulţi în toată firea. O să vă farmece!

☺ Rebecca De Mornay şiAnthony Edwards sunt părinţii băiatului, iar Penelope Ann Millerşi Aidan Quinn– părinţii fetei.


AND SO IT GOES (2014)

Din nou, Rob Reiner la cârmă (regie).
Nu credeam că o să agreez multe părticele din filmul ăsta – l-am pus pentru relaxare, ca să treacă timpul cât mănânc – n-aveam chef de chestii complexe. Mă gândeam eu că o să îl închid după 10-15 minute, mai ales că citisem unele păreri ale criticii, care a cam dat cu el de pământ.
Da’ m-a captivat, cu toată uşurimea lui! And So It Goes nu creează emoţii puternice, ce-i drept, dar nici nu stăîn glumiţe de doi lei şi/sau pornografice. L-aş compara, ca... stare, cu The Intern(2015). Deşi aici e vorba, mai degrabă, despre puterea FAMILIEI.

Oren Little (Michael Douglas) e un agent imobiliar de succes, văduv. Comportamentul lui faţă de cei pe care îi întâlneşte sau faţă de vecinii lui lasă de dorit.
Leah (Diane Keaton), una dintre locatarele din clădirea lui Oren, e şi ea văduvă – pentru a-şi (mai) alina sufletul, cântă într-un local.
Fiul lui Oren este un fost dependent de droguri şi apare la uşatatălui său cu fetiţa lui de nouă ani, pe care i-o lasă în grijă. Oren i-o „pasează”, la rândul lui, lui Leah.
☺ De ce acceptă o actriţă de talia lui Diane Keaton numai roluri în filme de-astea slăbuţe în ultima vreme? Şi And So It Goes e excelent, pe lângă altele!

☺ Dacă vă era dor de Frances Sternhagen– care a apărut şi înParenthood– e un loc şi pentru ea în And So It Goes.



Voi continua incursiunea printre dramele din poveştile de dragoste puţin mai târziu în această lună.

Mai am o surpriză romantică pentru voi – una călătoare!

Foto deschidere: „Bright Star”, protagoniştii Ben Whishaw şi Abbie Cornish.


*Din categoria „filme pe pâine”



Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...target="_blank"

Recomandarea lunii – Tunelul dragostei din Caras-Severin, romantism pe calea ferata

$
0
0



Sunteţi îndrăgostiţi? Haideţi la Tunelul iubirii, în Caraş-Severin!
Nu neapărat acum, ci atunci când verdele (primă)verii ori auriul toamnei vor cuprinde şi surprinde natura.

Na, că m-am trezit şi eu, în apropiere de Dragobete (24 februarie) – în mitologia românească zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii!
Atâta zic. În rest... avem treabă!
Să povestim despre „unul dintre cele mai romantice locuri din România”!

Aaa... şi puteţi să veniţi şi de capul vostru, fără partener! NATURA vă primeşte oricând şi oricum!
Până la urmă, e cel mai fidel partener pe care îl puteţi găsi. ☺


Data: 31 iulie şi 1 august 2015
Cazare: în Poiana Mărului, Caraş-Severin

Tunelul dragostei/iubirii din Caraş-Severin este, de fapt, un conglomerat de vegetaţie crescută în mod natural.
Acesta se găseşte pe o porţiune din calea ferată Caransebeș - Băuțar.
Numai celor care au trecut testul în faţa Zeiţei Dragostei li se îngăduie să-l privească.
Glumesc. ☺

Nouă ne era teamă că vine trenul peste noi, şi în viteză! Că în dreapta şi în stânga se cam căsca hăul.

În realitate, pe aici trece, când îşi aminteşte, câte mărfar – dovadă că liniile nu sunt ruginite.
Înainte, circula „Rapidul de Băuţar” – renumit pentru că, pe unele porţiuni, aproape puteai să mergi pe jos pe lângă el ☺.
(sursa: petredalea.ro)

Tunelul dragostei din Caraş-Severin figura, în 2014, pe lista Parlamentului European cu 28 de „comori ascunse” ale Uniunii Europene care trebuie vizitate – în engleză i-au zis Tunnel of Love.

Mult timp, nici chiar localnicii nu au știut despre existența acestui loc, deşi se afla la câțiva pași de ei.







Doi fotografi (amatori), de loc din Oţelu Roşu, pe numele lor Florin Avramescu și Mihai Tămășilă, au „descoperit” Tunelul iubirii din întâmplare, pe 4 februarie 2013.
Cei doi ieşiseră să surprindă apusul pe dealurile din împrejurime.
Fotografiile lui Florin şi Mihai au făcut înconjurul României, apoi au apărut pe diverse site-uri internaţionale. Iar turiştii au pus imediat Tunelul pe hartă.

Pentru noi era prima zi după întoarcerea din Ungaria şi Croaţia.
Aveam o listă cu obiective turistice din România întocmită de acasă – pagini şi pagini...
Privirea mi s-a înţepenit pe Banatul (montan).
Tunelul iubirii (Tunelul dragostei), calea ferată Oraviţa-Anina, zona Băile Herculane, cu a sa Cascadă Vânturătoarea – să facem şi un pic de mişcare! ☺

Era după-amiază, între 4 şi 5.







 
Nu ne-am lungit până la apus, când trebuie să fie wow-wow-wow, căci ne grăbeam la cazarea din Poiana Mărului, mai ales că ne informasem că avem de bătut 25 de kilometri lipsiţi de asfalt.
Asta ca să nu o zic p-aia dreaptă: nu am avut deloc soare, iar la final dădea cu picături de ploaie. Că aşa avem noi noroc!

Localizare Tunelul iubirii, Caraş-Severin
Pe DN 68, dinspre Caransebeş spre Haţeg, între localităţile Obreja şi Glimboca, am parcat în apropierea căii ferate.
GPS-ul maşinii a indicat următoarele coordonate:
● 45.48684 longitudine
● 22.30637 latitudine.

Mai exact, Google Maps zice: 45.479392 şi 22.283020 şi sunteţi direct în Tunel!




 
Dacă nu dispuneţi de cutia pe 4 roţi, încercaţi un „ia-mă, nene!”, de unde vreţi voi.
Ori folosiţi înzestrarea din dotare numită „picioare”, din gara cea mai apropiată. E doar o idee, căci din Caransebeş până la Glimboca sunt 14 kilometri.


Unul dintre punctele de reper către Tunelul dragostei



Tunelul iubirii şi dragostei la un loc (mi-a explicat mie odată cineva cât de diferite sunt noţiunile astea două) se întinde pe 150-200 de metri.






1 august 2015 a fost pentru noi ziua trenurilor.
Întâi, de dimineaţă – după-amiază, calea ferată istorică Oraviţa – Anina, apoi, spre seară, un reloaded Tunelul dragostei.

Nu l-am mai nimerit din prima şi ne-am rătăcit.
Agenda în care îmi notasem coordonatele GSP am lăsat-o în cameră.

Soare!








Toamna, Tunelul dragostei e paradisul fotografilor. Cândva... va fi şi toamna pentru mine acolo.


 
Tunelul dragostei, Ucraina

Doar în estul Ucrainei, în apropierea oraşului Kleven, mai există aşa un tunel dedicat celor care suspină dragoste.
„Pasajul îndrăgostiţilor” se întinde pe trei kilometri de cale ferată, acoperită în totalitate de vegetaţie.
Trenul trece de trei ori pe zi pe aici.
Numeroase cupluri vin la Tunelul dragostei pentru a se săruta și pentru a-şi pune o dorință. Dacă dragostea lor este sinceră, dorinţa se va îndeplini. Aşa-i legenda...

 Sursa: publika.md


Din CONCEDIUL 2015 aţi mai putut citi:






Cele mai recente recomandări lunare pe blog:

Serialul şi viitoarele filme Gilmore Girls (2016)
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Duş natural prin perdeaua de la Cascada Vânturătoarea

$
0
0




Traseu:
*Coada Lacului Prisăcina (7 Izvoare), la 11 kilometri de Băile Herculane – Cascada Vânturătoarea


Astăzi vă răcoreşte o cascadă şi vă îmbie valurile Dunării.


Păşim la limita dintre Caraş-Severin şi Mehedinţi, pe Valea Cernei, în Munţii Cernei, pentru una dintre cele mai spectaculoase căderi de apă din România.
(Că tot veni vorba: nu uitaţi să mergeţi la Cascada Cailor, considerată cea mai înaltă de pe teritoriul României!)


Data: 2 august 2015

Întâi şi întâi părăsiţi staţiunea Băile Herculane.
Intraţi pe DN 67D (Băile Herculane – Târgu Jiu), la capătul Lacului Prisăcina (Lacul Prisaca sau Lacul 7 Izvoare).
Venind dinspre Herculane, podul peste râul Cerna este pe stânga, pe partea cu lacul. Pe el trebuie să treceţi ca să porniţi efectiv în drumeţia către Cascada Vânturătoarea.



Marcajul traseului turistic este astăzi vizibil – înţeleg de la Andacă în 2014 şi mai devreme era cam dificil de dibuit.

Se urcă să te saturi de pante rele, circa 20 de minute.

Urcuşul abrupt se „potoleşte”, dar nu de tot ☺. Mici ghionturi, să nu uiţi că există şi el pe-acolo. ☺


Traseul ocoleşte piatra mare

 
Când mai e „o săritură” până la obiectivul final, un punct de belvedere îţi oferă de toate.

 Cascada Vânturătoarea taie stânca în două. Aici e amfiteatrul, peretele Vânturătoarei.




De jos de tot venim

Da, dânsa e o viperă! Care a stat cuminte...

În vacanţa maramureşeano-apuseană nu am mai avut timp şi de Cascada Bulbuci, din zona Padiş. Aceeaşi idee este la Vânturătoarea, la scară mai mare: se poate trece prin spatele perdelei de apă. Iar priveliştea de acolo e o poveste, mai ales dacă priveşti în sus...

Există un prag intermediar în stâncă (are 5-6 metri), de care se loveşte şuvoiul în drumul spre sol. Astfel, apa este... vânturată. Adică împrăştiată. ☺ De la aproximativ 40 de metriînălţime.

Apa cade, în particule fine, paralel cu peretele stâncos. Iar vântul o împrăştie cum are el chef – în soare, se pot forma curcubeie.
Şi puteţi face un duş pe cinste.☺




Iarna, în locul în care cade apa, se formează un imens bloc de gheaţă, ca un cilindru sau bazin de gheaţă care înghite cascada.

☺ Vrei să vezi de unde porneşte Cascada Vânturătoarea?
Ia-o în continuare pe potecă, în dreapta peretelui, până dai de un pârâiaş şi de Vârful Piatra Galbenă (1005 m altitudine), de unde se iveşte o panoramă a Văii Cernei.


Am întâlnit minunăţia de Cascadă Vânturătoarea în plină secetă.
Degeaba m-am căţărat peste tot, am coborât, am urcat... aproape nimic. Am încercat şi telefonul, fiindcă pare că redă cadre mai largi.


 
Am încercat diferite unghiuri – nici unul nu surprindea adevărata Vânturătoare. În special în partea de jos, cea care îi conferă alura aparte.

Căderea... invizibilă

 
Poză de panou cu debitul „civilizat”


Cum ne-a primit, totuşi, Cascada Vânturătoarea






Dacă aveţi ceva... ambiţie, vedeţi şi apa, sus, înspre stânga



Cu ce (să) te mai delectezi



Coborârea!

Timpii mei: o oră la urcare, una şi un sfert la coborâre. ☺
Explicaţie (nu foarte logică, având în vedere încetineala/teama mea de coborâre în genere): Pe ultima porţiune, aceea rea de la urcare, era pământ uscat, nisipos, care aluneca sub ghete... cum ziceam, secetă pe linie! Mda, şi mai nimic pe post de sprijin – mă refer la o stâncuţă, la un fir de vegetaţie, nu la beţele de trekking (pe care, şşşşttt, nu comentaţi!, oricum nu le-am luat cu mine).

Uite cum se răzbună natura: La Cetăţile Ponorului ne plângeam de pietrele alunecoase, urmare a ploii, acum cerşeam câteva picături, să se adune ţărâna.

Un pic de ecologie; un PET adunat din drum de colegul




Înapoi la bază. Canicula mă dărâmă! Ce bine că există verdele, cu umbra sa!

O fi mai bine aşa sau pe poteci? ☺ Herculane oferă de toate: şi bălăceală şi munte!


TOTAL: 2 ore şi 15 de minute
Distanţa străbătută: 3 kilometri


INDICATOR. Altitudini, durată
Cruce roşie: Coada Lacului Prisăcina (7 Izvoare), la 11 kilometri de Băile Herculane (270 m) – Cascada Vânturătoarea (710 m)1 oră

☺ Traseul complet cruce roşiede pe podul de la coada Lacului Prisăcina până în Poiana Cicilovete se întinde pe o lungime de 3,7 kilometri şi face legătura cu traseul de creastă din Munţii Cernei.
Diferenţă de nivel: 934 m.
De la Cascada Vânturătoarea mai sunt 2-3 ore.


În unele locuri, poteca Băile Herculane – Cascada Vânturătoarea – Poiana Cicilovete a fost consolidată cu pietre şi folosită de grănicerii români care patrulau înainte de Marea Unire de la 1918.
Din Poiana Cicilovete se poate continua pe creastă (bandă roşie); apoi, pe triunghi albastru, se ajunge în centrul vechi din Băile Herculane.


☺ Mai multe despre Parcul Naţional Domogled - Valea Cernei, pe teritoriul căruia găsiţi Cascada Vânturătoarea, puteţi citi în materialul dedicat Cheilor Corcoaiei.
Alte trasee montane din Băile Herculane, în Valea Cernei, găsiţi AICI.


DUNĂREA LA CAZANE

Ăsta-i drumul nostru către casă, la Bucureşti.
Pe kilometri întregi, sunt postate podeţe peste râurile subţirele care se fac una cu Dunărea.
Aşadar, aici e locul unde mor toate râurile din România, mă trezesc eu într-o melancloie de ultimă zi de concediu.

Frontiera cu Serbia e pe apă! N-am mai văzut-o până acum, nici în poze, d-aia mă minunez.
Iar un steag maaare al Serbiei trona pe malul celălalt. Eu n-am detectat omologul român.


România şi Serbia, despărţite de Dunăre

Dacă ziua ar avea cel puţin 48 de ore şi dacă nu m-ar fi pălit brusc şi dintr-o dată o foame maaaaaare, am fi oprit să fotografiem Dunărea la Cazane, de la Orşova încoace... Cine a pus noaptea atât de devreme?!
Lasă, să revin eu, când nu e grabă.

Cazanele reprezintă un sector din defileul Dunării (Clisura Dunării) la trecerea prin Munții Carpați.

☺ Lungimea Cazanelor Dunării: 9 kilometri.
☺ Adâncimea maximă a Dunării la Cazane: 75 de metri.
☺ Viteza fluviului în Cazane: peste 5 metri pe secundă.
Cazanele Mari se întind pe aproximativ 4 kilometri, iar Cazanele Mici– pe aproximativ 3 kilometri.
Ambele sunt situate pe teritoriul României şi al Serbiei.

„Munte, cu stâncile răsărind din malurile Dunării, o Dunăre care şerpuieşte cald, luându-te şi pe tine cu ea, aşezându-ţi în sertarele amintirilor imagini care, aşa cum se spune, fac cât o mie de cuvinte.”
(salajulpursisimplu.ro)


☺ Nu rataţi traseul pe Ciucarul Mare, cu ale sale patru puncte de belvedere asupra Cazanelor Mari– marcaj triunghi galben. Nu durează mult (cam două ore) şi este spec-ta-cu-los!

Accesul se face din DN 57 (Orşova – Oraviţa – Moraviţa), din centrul localităţii Dubova, la 100 de metri de sediul Primăriei, spre localitatea Sviniţa.

Sunt de parcurs 5 kilometri.

Chipul lui Decebal, cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa

Tot rulând pe malul Dunării, vă intersectaţi cu chipul lui Decebal săpat în stâncă, în apropiere de golful Mraconia – între  localitățile Eșelnița și Dubova, la 18 kilometri de Orșova.
Lucrarea, a cărei construcţie a durat zece ani (în perioada 1994-2004), a fost finanțată de Iosif Constantin Drăgan (născut la Lugoj), om de afaceri și autor de cărţi cu tematică istorică.
☺ Statuia are înălţimea de 55 de metri și lăţimea de 25 de metri. Este cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa.

(sursa foto: wikipedia – Treteen)


De pe vaporul-restaurant „Mehedinţi”





Fiindcă e ultima zi de concediu (nu şi ultima destinaţie de vacanţă 2015 despre care vă povestesc ☺), daţi-mi voie să prezint un bilanţ:
● 3700 de kilometri parcurşi;
● Cel mai mult timp în străinătate am petrecut în Ungaria, pe care o trecusem iniţial în plan ca „ţară de tranzit”;
● Am revăzut Maramureşul şi Apusenii şi mi-am îndeplint visul de merge cu trenul pe calea ferată Oraviţa – Anina. Şi nu am ratat Tunelul dragostei!


Din CONCEDIUL 2015:




Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Recomandarea lunii – „Amy”, documentarul premiat cu Oscar

$
0
0



Despre AmyWinehouseştiam atât: a cântat, s-a drogat şi a băut pân-a murit, la 27 de ani.
Se alătura „Clubului artiştilor decedaţi la 27 de ani”Forever 27 Club sau Club 27.

Până mai ieri, n-aveam habar nimic din ce a fost în spatele artistului, omului AmyWinehouse.
Şi, ca să fiu sinceră, nici nu i-am ascultat muzica cine ştie ce.

Au trecut aproape 5 ani de la moartea lui Amy, iar britanicul Asif Kapadia – cel responsabil pentru Senna (2010)– m-a ajutat să o cunosc pe artista britanică, prin documentarul pe care i l-a dedicat.
A ajutatşi Oscarul 2016 pentru cel mai bun documentar. ☺



AmyJadeWinehouse s-a născut pe 14 septembrie 1983, în nordul Londrei, şi a decedat pe 23 iulie 2011, tot în Londra.

„Acţiunea” documentarului Amyîncepe în 1998, când Amy interpretează „Happy Birthday” la aniversarea uneia dintre prietenele ei cele mai bune.

În Amy 2015, am văzut o persoană naturală şi reală. Oriunde şi oricând. În viaţa privată şi în viaţa profesională.
Amy Winehouse a pus sufletîn muzică. A compus şi a cântat cu pasiune.
Nu putea să fie falsă, de aere de vedetă nici nu putea fi vorba.


Era o rebelă prin definiţie. Şi, în aceeaşi măsură, fire sensibilă. Da, daaaa... că nu iese de oriunde interpretarea aia impecabilă, emoţia ce ţâşneşte puternic, entuziasmul şi expresivitatea ce se desprind din fiecare sunet, exteriorizate printr-un zâmbet încântător.
Iar depresia nu se instalează decât acolo unde găseşte fragilitate. Indiferent de exterior, de aspectul fizic (dur).

Dincolo de consumul a tot felul de substanţe, dincolo de depresie şi bulimie, îi descoperi, cu aproape fiecare secvenţă, vulnerabilitatea interioară.


„Amy îmi spunea mereu că acesta era visul ei: Să cânte jazz în cluburi cu audienţă redusă.
Avea una dintre cele mai pure relaţii cu muzica. O relaţie atât de emoţională cu muzica. Era ca şi cum muzica ar fi fost o persoană... şi Amy ar fi murit pentru ea.”, spunea Sam Beste, pianistul care a însoţit-o pe Amy Winehouse în numeroase concerte.


Ce înseamnă SUCCESUL

„ – Ştii, unii artişti intra în lumea muzicală şi zic: Vreau să fiu numărul unu, vreau ca albumul meu să ajungă numărul unu... şi vreau să ajungă şi al doilea album numărul unu.
Pentru mine, succesul este libertatea de a lucra cu cine doresc eu să lucrez. Să pot să-mi bag picioarele în orice...
– Dar nu poţi face asta. Ai alte responsabilităţi acum. Ai devenit un artist urmărit de public. Şi dintr-o dată vei fi... Nu spun că vei fi vânată de presă... dar în mod sigur vei avea unele responsabilităţi... pe care nu le-ai fi dorit.
– E cool, dar, cu cât mă văd mai mulţi oameni, cu atât mai mult ei ar trebui să realizeze... să vadă că sunt bună doar să fac muzică. Aşa că lăsaţi-mă în pace şi asta o să fac! O să fac muzică.

Amy Winehouse, într-un interviu televizat


... Şi a devenit numărul unu.
Iar toată presiunea faimei a apăsat mult.

Amy era deja vulnerabilă, despărţirea părinţilor jucând un rol esenţial – de fapt, tatăl a fost cel care a plecat de acasă, pentru „o alta”.
Slăbiciunile psihice i s-au accentuat în relaţia turbulentă cu Blake Fielder-Civil.


 
„AMY 2015”, ÎN CÂTEVA DATE

☺ Primele „schiţe” ale documentarului Amy au fost realizate încă din 2012.

Iniţial a fost promovat sub titlul „Amy: The Girl Behind the Name”.



Amy 2015are la cârmă aceeaşi echipă din spatele succesuluiSenna (2010)– premiat „doar” la BAFTA, despre viaţa în ring a pilotului de Formula 1 Ayrton Senna. Respectiva producţie foloseşte acelaşi stil ca Amy 2015.

Premiera mondială a documentarului despre Amy Winehouse a avut loc la Festivalul de la Cannes, în mai 2015.

☺ Regizorul Asif Kapadia a „studiat" peste 100 de interviuri cu membrii familiei şi cu prieteni de-ai lui Amy Winehouse; frânturile le-a inserat, subtil, printre cadrele de arhivă şi printre propriile trăiri ale artistei.


  
Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu

Documentarul Amy prezintă imaginile, fotografiile, interviurile, înregistrările de studio şi concertele fără voce de fundal - narator, aşa-zisa „voice over”. Comentariile aparţin doar persoanelor foarte apropiate lui Amy.

Filmul NU judecă. Misiunea asta îţi revine ţie, ca spectator.

Ca să facem o paralelă cu ceva autohton - nici Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu a lui Andrei Ujică nu beneficiază de comentariu adiţional.
Şi nici Senna (2010).


Tatăl lui Amy Winehouse

Documentarul Amy a primit imediat critici din partea tatălui lui Amy Winehouse, Mitch, care a declarat că acesta „induce în eroare” şi „conţine neadevăruri esenţiale”.


De fapt, domnul Mitch Winehouse s-a supărat pe realizatori pentru faptul că îl prezintă într-o„lumină defavorabilă”. Atât pe el, cât şi pe fiica lui. 

Mitch Winehouse anunţa, în iulie 2015, că el şi fostul iubit al lui Amy, Reg Traviss (regizor şi scenarist), lucrează la un proiect alternativ, „mult mai exact", pentru a acoperi toate „greşelile şi omisiunile" din realizarea lui Kapadia.
Mitch Winehouse apare în Amyîn trei momente definitorii: a revenit în viaţa lui Amy atunci când a devenit celebră; nu a insistat ca ea să meargă la dezintoxicare („rehab”) – experienţă relatată de Amy în piesa „Rehab”; a adus fotografi şi cameramani într-o vacanţă, în care Amy a fugit tocmai de ei şi de publicitate.
☺ Vocea lui Amy Winehouse în cântecul „Rehab” a fost comparată cu cea a Ellei Fitzgerald.
„Rehab” a câştigat trei premii Grammy în 2008: Record of the Year, cântecul anului şi cea mai bună interpretare vocală pop feminină.

„They tried to make me go to rehab
I said, no, no, no
Yes, I been black
But when I come back, you'll know, know, know
I ain't got the time
And if my daddy thinks I'm fine
He's tried to make me go to rehab
I won't go, go, go”

În fine... Amy Winehouse n-a fost nici pe departe o SFÂNTĂ – se înţelege.
Şi-a trăit viaţa la maximum, aşa cum a considerat ea. S-a autodistrus cu cele mai... brutale mijloace.

  
PREMII ŞI APRECIERI

În mod normal, informaţiile astea ar trebui să ţină capul de afiş.
În cazul de faţă, consider că distincţiile acordate documentarului Amy trec în plan secund.
Povestea este cea cea contează, pentru mine. Cu asta rămân. Nu cu nişte statistici seci.

Amy a devenit documentarul britanic ce a avut cele mai mari încasări din toate timpurile.

☺ Documentarul Amya fost recompensat cu cele mai importante premii în 2016: Oscar şi BAFTA – Globurile de Aur nu au secţiune de documentar.
Sunt şi alte premii, în special europene – inclusiv al Academiei Europene de Film.
La Grammy 2016, Amy a primit trofeul pentru cea mai bună muzică de film.

☺ Două dintre site-urile cele mai importante în lumea cinematografiei acordă calificative excelente: 96% rottentomatoesşi 85 metacritic.


Ştiţi ce nu-mi dau eu seama? Şi poate mă ajutaţi voi, cei familiarizaţi cu muzica lui Amy Winehouse şi/sau cu haosul care care a fost o mare parte a vieţii ei.
Cum percepe un FAN adevărat Amy Winehouse documentarul Amy?
Eu m-am uitat la el ca la un film... obişnuit, neştiind ce se întâmplă mai departe. Cu excepţia finalului...

Ştiu sigur că imaginile din cele două ore s-au jucat, graţios, printre emoţiile mele.

Cineva spunea pe imdb: „Este un film intim, aspru, care stârneşte simpatie şi compătimire. Te sfâşie. Cu atât de multă Amy pe ecran, ai senzaţia, la final, că o cunoşti foarte bine. Iar moartea ei te rupe în bucăţi, pur şi simplu.”
Fix aşa!


Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Filme pe paine – Povesti adevarate (filme biografice) (I)

$
0
0


 
Am adunat filme de peste tot – de Oscar, vizionate recent sau cu săptămâni în urmă; am luat la mână diverse liste cu producţii mai „vechi”.
Şi a ieşit asta:


SPOTLIGHT (2015)

Am intrat în redacţia „Spotlight” în sâmbăta dinaintea decernării Premiilor Oscar 2016. S-a nimerit, n-a fost cu programare.
S-au ridicat multe păreri în legătură cu Oscarul cel mare meritat sau nemeritat de Spotlight 2015. Eu tac, fiindcă l-am privit mai mult ca pe un documentar– fiindcă am vrut să aflu o poveste – din păcate, foarte adevărată. Şi, în cazul meu, un film (sau o carte) are darul de a întipări mai bine informaţiile.

„Spotlight” este departamentul de investigaţii al ziarului „The Boston Globe”, o mini-redacţie condusă de Robby Robinson (Michael Keaton).
Liev Schreiber este noul redactor-şef de la „Boston Globe”, iar John Slattery - redactorul-şef adjunct.


La începutul anilor 2000, timp de un an, echipa „Spotlight” a derulat o serie de investigaţii în legătură cu abuzurile preoţilor catolici asupra copiilor, derulate pe parcursul a zeci de ani.
Ancheta a fost răsplătită cu un Premiu Pulitzer, iar reacțiile au apărut de peste tot din întreaga lume – la finalul filmului sunt prezentate locurile unde au fost descoperite abuzuri ale Bisericii Catolice, din SUA şi Australia până în Europa.

Mai multe despre ancheta de la „Boston Globe” privind molestarea copiilor găsiţi – în limba română – AICI(Historia) şi AICI(cinemagia).

Echipa „Spotlight” din realitate

În afara Oscarului pentru cel mai bun film, premiile din dreptul Spotlight 2015se întind pe multe pagini.
Cele mai importante sunt statueta aurită pentru scenariu original, nominalizarea pentru regia lui Tom McCarthy plus cele ale actorilor Rachel McAdams şi Mark Ruffalo – roluri secundare.
Pe cât de calmă pare Rachel McAdams, pe atât de... agitat e Mark Ruffalo, neobositul scotocitor de informaţii.

Spotlight este al doilea film consecutiv în care joacă Michael Keaton premiat cu cel mai vânat trofeu al cinematografiei, după Birdman-ul din 2014.
Ca fapt divers, pentru că nu are legătură directă cu Spotlight, 2016 este al doilea an consecutiv când Alejandro Gonzales Iñarritu obţine Oscarul pentru regie („The Revenant”).


TRUMBO (2015)

O altă delicateţă de Oscar, cu o combinaţie între povestea din spatele unor filme clasice, vânătoarea de vrăjitoare” plus comedie/ironie.

Scenaristul american Dalton Trumbo (1905-1976) este cel care şi-a imaginat povestea nemuritoare din Roman Holiday / Vacanţă la Roma (1953), cu la fel de nemuritorii Audrey Hepburn şi Gregory Peck.
Tot Trumbo a conceput scenariul pentru The Brave One (1956).
Pentru ambele filme ar fi trebuit să primească Oscarul. L-au primit alţii în locul lui, puţini ştiind că el se afla, de fapt, în spatele acestor succese. Dalton Trumbo era cercetat de „House Un-American Activities Committee” (Comitetul de Activităţi Anti-Americane) pentru implicarea în acţiuni ale Partidului Comunist din SUA, din care făcea parte.
Numele lui nu avea voie (era interzis) să apară pe ecrane – deşi era unul dintre cei mai valoroşi membri ai breslei.
Totuşi, omul a continuat să scrie, pentru a-şi asigura traiul – uneori pe bandă rulantă, în majoritate scenarii de categorie inferioară; de aici, puternica ignorare pentru familie.

Abia în 1975, Oscarul pentru The Brave One a intrat în posesia lui Trumbo, în timp ce trofeul cuvenit pentru Roman Holiday l-a acceptat soţia lui, în 1993!
Odată cu lansarea Roman Holiday în varianta DVD, Trumbo a fost creditat ca scenarist.

Spartacus (1960), Exodus (1960), Johnny Got His Gun (1971), Papillon (1973) se numără printre creaţiile scenaristice ale lui Dalton Trumbo.



În Trumbo, protagonist este Bryan Cranston, nominalizat la toate premiile importante din 2016: Oscar, Globul de Aur şi BAFTA. Leonardo DiCaprio a fost mai tare, peste tot...
Printre cei luaţi în considerare pentru rolul principal s-a aflat Gary Oldman.

Un rol important în anturajul lui Trumbo l-a jucat actorul Edward G. Robinson (1893-1973, născut sub numele Emanuel Goldenberg, la Bucureşti).

Există în Trumboşi personaje (importante) care nu au existat în realitate pe de-a-ntregul, dar care sunt un amalgam al unor scenarişti de pe „lista neagră de la Hollywood”. Unul dintre aceste personaje este Arlen Hird (Louis C.K.).

Jay Roach („Meet the Parents”, „Meet the Fockers”, „Austin Powers”) regizează prima sa dramă de lungmetraj. Şi se vede că are asemenea pedigree, (şi) din dialogul încărcat de tăişuri comice.

Distribuţia Trumboeste completată, printre alţii, de Helen Mirren (nominalizată la Globul de Aur pentru rolul incisivei fostei actriţe, actuală jurnalistă de cancan Hedda Hopper), Diane Lane (soţia lui Trumbo), David James Elliott (Jahn Wayne).

Helen Mirren şi Bryan Cranston

Filmul Trumboare la bază cartea „Dalton Trumbo” a lui Bruce Cook.


PAWN SACRIFICE (2014)

Nu ştiu să joc şah. Pur şi simplu.
De ce îmi bag în venă atunci un film cu şah, dacă tot nu înţeleg cu ce se mănâncă? Pentru că Pawn Sacrificenu e cu şi despre şah, e despre oameni. Şi mai precis, despre omul Bobby Fischer – în anumite contexte, în contextul numit „meciul secolului” din 1972, din Islanda, rejucatîn 1992, în Iugoslavia.
A fost războiul minţilor geniale, al „maşinăriilor matematice de mare clasă” Boris Spasski şi Bobby Fischer (URSS contra America, Est contra Est), în cercul extins al Războiului Rece.
Ruşii jucau pentru ORGOLIU, tabăra americană trăia pentru VICTORIE. După al Doilea Război Mondial, numai sovietici se încununaseră campioni ai lumii în şah. Iar sovieticii trebuia/aveau datoria să demonstreze din nou superioritatea sistemului comunist.
De partea cealaltă, însuşi Henry Kissinger, mâna dreaptă a preşedintelui Nixon, l-a apelat direct pe Fischer, pentru ca acesta să nu se retragă.






 
Bobby Fisher (Robert James Fischer, 1943-2008) este considerat de mulţi cel mai valoros jucător de şah din toate timpurile. În 1958, a primt titlul de mare maestru internaţional; la vremea aceea, era cel mai tânăr deţinător al distincţiei. „Recordul” a fost bătut în 1991, de maghiara Judit Polgar.

Veşnic tânărul Tobey Maguireîi dă viaţă pe ecran lui Fischer, Liev Schreiber este Spasski, în timp ce Peter Sarsgaard intră în pielea preotului fost şahist, care îi e mentor americanului. Michael Stuhlbarg (actorul român Edward G. Robinson în Spotlight, vezi mai sus) apare şi el pe genericulPawn Sacrifice.

Pawn Sacrifice alternează momentele cruciale ale meciului din 1972 cu povestea vieţii lui Bobby Fischer. Problemele psihice care l-au atacatdin toate direcţiile şi care l-au asfixiat, în cele din urmă.
Nu-s eu critic de film, da’ chiar nu înţeleg de ce Pawn Sacrifice nu a fost apreciat mai mult, de ce nu e cunoscut – că pe rottentomatoes şi metacritic e văzut bine de tot, că are un regizor ca Edward Zwick... Oscarurile şi Globurile de Aur sunt subiective şi discutabile...


CONCUSSION / TRAUMA (2015)

Că sportul e o afacere nu mai reprezintă o noutate de mult, pentru nimeni. Lumea asta ghidată de bani şi de comercial trimite din ce în ce mai mult umanul în plan secund.
Aşa e şi în filmul Concussion 2015, povestea adevărată a unui medic născut în Nigeria şi deloc familiarizat cu fotbalul american: decât să intervină pierderile financiare, mai-marii din fotbalul american, o religie pentru mulţi în SUA, mai bine se merge pe burtăşi se trec sub tăcere riscurile practicării acestui sport.


La începutul anilor 2000, dr. Bennet Omalu (Will Smith, nominalizat la Globul de Aur), medic legist şi neuropatolog, demonstrează, cu fapte, legătura dintre loviturile constante pe care primesc fotbaliştii profesionişti în timpul carierei şi deteriorarea sănătăţii lor psihice ulterioare, la vârste nu foarte înaintate.
Ceea ce Omalu a numit„encefalopatie cronică traumatică” a fost nu numai ignorat, s-a încercat ştergerea cu buretele a descoperirii – medicul a dus o bătălie gen David şi Goliat cu Liga Americană de Fotbal (NFL), fiind supus unor presiuni imense.

Will Smith, dr. Bennet Omau şi regizorul Peter Ladesman

Pe britanica Gugu Mbatha-Raw v-am mai recomandat-o AICIşi AICI. Iar pe Will Smith mi-aş dori să îl văd mai des în roluri serioase.
În Concussion 2015îi mai puteţi vedea pe Alec Baldwin şi Albert Brooks.

Apropo de recunoaşterea prin nominalizări/premii, de care vorbeam mai sus: îmi pare rău că Academia Americană l-a „sărit” pe Will Smith în 2016 – aşa cum îmi părea rău de Jake Gyllenhaal anul trecut, în Nightcrawler.

Concussion 2015 are la bază un articol din revista GQ, „Game Brain”, publicat de Jeanne Marie Laskas şi extins ulterior într-o carte.


AWAKENINGS / REVENIRE LA VIAŢĂ (1990)

Rămânem în sfera medicinii, pentru unul dintre cele mai intense şi cutremurătoare filme care mi-au trecut prin faţa ochilor.
Awakeningsîl are în prim-plan pe Robin Williams – care e medic, la fel ca în Patch Adams(1998).

În anii ’20-’30, encefalita letargică/boala somnului făcea ravagii. Victimele au intrat în stare catatonică – erau „morţi vii“, incapabili să gândească, să vorbească şi să se mişte normal.
În 1969, a fost descoperit un nou medicament, care să îi trezească la viaţă. Misiunea de a-l testa i-a revenit dr. Malcolm Sayer (Robin Williams).


Leonard (Robert de Niro) este primul pacient care se trezeşte. El a intrat în comăpe când avea doar 11 ani – acum are 41, iar lumea în care a revenit la viaţă i se prezintă total nouă/străină. În plus, mama lui ar putea fi nepregătită pentru „noul Leonard”.
Întregul experiment prezintă implicaţii psihologice dintre cele mai diverse.

Penelope Ann Miller, Max Von Sydow, Bradley Whitford, Peter Stormare, Vin Diesel și Vincent Pastore se numără printre actorii din distribuţie.

Awakenings are o serie de nominalizări: trei la Oscar (pentru cel mai bun film, Robert de Niro, scenariu adaptat) şi una la Globul de Aur (Robin Williams).

Awakenings 1990 este bazat pe memoriile cu acelaşi titlu a neurologului britanic Oliver Sacks (1933-2015, foto) – Malcolm Sayer în film. Cartea a văzut lumina tiparului în 1973, iar în România a fost tradusă cu titlul „Revenirea la viaţă”.



KON-TIKI (2012)

„Poate că pur şi simplu acum am fost acceptaţi în sânul naturii. Poate am devenit asemenea albatroşilor ori pescăruşilor.”

Kon-Tiki e o poveste cu un Thor real, norvegianul Thor Heyerdahl (1914-2002).
Un explorator în apele oceanului care... nu ştia să înoate.

În 1947, Thor Heyerdahl a condus o expediţie, Kon-Tiki – pe o plută din lemn de balsa (foarte rezistent), echipajul a pornit din Peru şi s-a îndreptat, pe Oceanul Pacific, către insulele polineziene.
Numele expediţiei provine de la zeul incaş al Soarelui.
Heyerdahl voia să demonstreze că oamenii din America de Sud ar fi trecut Oceanul Pacific şi s-au stabilit în Polinezia în perioada pre-columbiană, cu 1500 de ani în urmă.
Thor şi colegii lui au petrecut 101 zile în largul oceanului, printre rechini, peşti zburători, furtuni.

Ajuns acasă, Thor Heyerdahl a scris o carte despre aventura din Pacific, „The Kon-Tiki Expedition: By Raft Across the South Seas” (în original „Kon-Tiki ekspedisjonen”). Publicată în Norvegia pe 2 noiembrie 1948, cartea s-a epuizat în 15 zile. A fost tradusă în 70 de limbi şi vândută în milioane de exemplare!
În 1950, a fost lansat documentarul „Kon-Tiki”, scris şi regizat de acelaşi Heyerdahl,documentar recompensat cu Oscar.


Până la ora actuală, este singurul film (artistic sau documentar) din Norvegia care a primit Oscarul.
Coproducţia europeană Kon-Tiki 2012 a fost şi ea nominalizată la Oscar – pentru cel mai bun film străin.


THE LADY IN THE VAN (2015)

The Lady in the Vanînseamnă 90% Maggie Smith şi o nouă mostră de actorie de mare clasă.
Nici nu se putea ca altă actriţă să o joace pe Mary cea veşnic morocănoasă şi cu limba ascuţită – dar pentru care nu poţi să nu simţi măcar un pic de afecţiune.
Bine, Mary Shepherd e o cunoştinţă veche de-a lui Smith – o ştie din piesa de teatru din 1999 şi din adaptarea radiofonică din 2009.
(Alan Bennett a scris piesa de teatru din propria experienţă; câteva dintre piesele lui s-au jucat şi în România. La finalul The Lady in the Van, îl puteţi vedea în carne şi oase pe dramaturgul născut în 1934.)

Începutul de The Lady in the Van e lămuritor:„A Mostly True Story”. Au englezii ăştia un mod de a introduce acţiunea... uitaţi-vă la Burke and Hare sau (mai jos) la Hysteria.

„I came into your drive for three months and I stayed for 15 years!
Do you know what that is? It's the last laugh.”
Asta se traduce cam aşa: O bătrânică destul de antipatică, Mary (Maggie Smith, nominalizată la Globul de Aur şi BAFTA pentru rol), ajunge să „locuiască” 15 ani (între 1974 şi 1989) pe aleea ce duce la casa lui Alan Bennett. Femeia, despre trecutul căreia nu se cunosc prea multe, stă într-o dubă dărăpănată şi (cam) refuză orice ajutor.
Interesantă este abordarea personajului Bennett – sunt mereu doi Bennett, care vorbesc unul cu altul, de parcă ar fi două persoane distincte. Uitaţi-vă şi o să vă lămuriţi voi...
Fiecare ia ce doreşte din The Lady in the Van: unii pot să îi vadă preponderent partea dramatică, pentru alţii dialogurile colorate vor da verdictul „comedie”.

The Lady in the Van a fost filmat chiar în casa în care au avut loc întâmplările relatate, pe Strada Gloucester Crescent din Camden, Londra.


WOMAN IN GOLD (2015)

În rol principal, o altă doamnă a cinematografiei engleze, Helen Mirren.
Woman in Gold se concentrează pe procesul dus de Maria Altmann (1916-2011) cu statul austriac privind restituirea operelor de artă sustrase de nazişti în al Doilea Război Mondial – cu accent pe creaţiile lui Gustav Klimt(1862-1918), în special „Portretul Adelei Bloch-Bauer”, Femeia în aur.
Obiceiul furtului din casele evreilor este ilustrat, recent, şi în filmul lui George Clooney The Monuments Men/Eroii monumentelor (2014).
Adela Bloch-Bauer a fost mătuşa Mariei Altmann (Helen Mirren; în tinereţe, Tatiana Maslanydin inegalabilul „Orphan Black”). Ajunsă în prezent în al nouălea deceniu de viaţă, Maria este susţinută în lupta sa (de fapt, se susţin reciproc) de avocatul Randy Schoenberg (Ryan Reynolds, într-un rol care i-a revenit iniţial lui Andrew Garfield).
Randy Schoenberg (E. Randol Schoenberg), născut în 1966, este  nepotul compozitorului austriac Arnold Schoenberg.



Woman in Gold vă mai încântă cu prezenţa lui Daniel Brühl, Katie Holmes (soţia lui Randy), Max Irons (fiul lui Jeremy Irons), Elizabeth McGovern din Downton Abbey (soţia regizorului Simon Curtis) şi Frances Fisher.

În ciuda subiectului deosebit de tentat, a fost ceva la Woman in Gold care nu s-a legat. Deşi filmul e britanic.


DANNY COLLINS (2015)

Dacă aveţi chef de ceva care să vă destindă şi în urma căruia să rămâneţi cu un zâmbet cald, dacă aveţi poftă de ceva muzică, dacă vă surâde o poveste adevărată aparent incredibilă... faceţi-vă comozi!

În anii ’70, Danny Collins (Al Pacino, care şi-a mai trecut în palmares o nominalizare la Globul de Aur) era o vedetă a rock-ului. Nici acum nu stă foarte rău şi continuă să aibă un stil de viaţă nebun. Cu ocazia zilei sale de naştere, managerul Frank (Christopher Plummer) îi înmânează o scrisoare veche de 40 de ani, adresată lui Danny de însuşi John Lennon.


De aici porneşte schimbarea – Danny se hotărăşte să trăiască... altfel; în primul rând, să (re)ia legătura cu fiul său (Bobby Cannavale, pe care Al Pacino l-a solicitat expres).
Nu sună foarte original, însă e... plăcut – mai ales pentru o seară de vineri, aşa cum a fost cazul meu.

În alte roluri în Danny Collins apar Annette Bening, Jennifer Garner şi Nick Offerman.

Povestea din Danny Collins este inspirată din cea a cântăreţului englez Steve Tilston, care a aflat despre existenţa unei scrisori adresate lui de John Lennon după 34 de ani.
Adevăratul „Danny Collins” apare odată cu genericul de final.

Steve Tilston şi Al Pacino

Pe când la proiect lucra o altă echipă, Steve Carell trebuia să fie interpretul principal.


NADIA (1984)

„Gimnastica s-a schimbat. Noi suntem cele care am schimbat-o.
Ceea ce era special atunci acum e obişnuit.”

Per ansamblu, povestea Nadiei Comăneci văzută de americani – în această producţie pentru televiziune (deci, cu buget redus şi fără staruri) – e binişor spusă. Nu strălucită... ok-iuţ.
Cel mai ciudat mi-a fost să îl văd pe Bela Karolyi înfăţişat ca o minune de om, iar pe Marta (Talia Balsam – prima soţie a lui George Clooney) – o sensibilă şi jumătate, suavă.

Chiar dacă mai jos mă avânt în critici, nu vreau să credeţi că vizionarea filmului Nadia 1984 e o pierdere de vreme.

Nadia la istoricele Jocuri Olimpice 1976 de la Montreal este foarte matură şi... urâtă. Cred că trebuia să păstreze actriţa care a interpretat-o pe Nadia în copilărie.
Scenariştii au sărit fără graţie peste toate Campionatele Europene – 1975, cu prima victorie (la 13 ani şi jumătate) în faţa legendei Turişceva; 1977, cu retragerea echipei României din competiţie, la Praga. Dar pentru americani sunt importante doar Mondialele. Şi, bineînţeles, Jocurile Olimpice.
Deşi realizat în 1984, Nadiase opreşte cu acţiunea la Campionatele Mondiale 1979 de la Fort Worth, Texas – unde Nadia s-a sacrificat, la propriu, pentru primul aur din istorie al echipei României.
Şi, by the way, Teodora Ungureanu nu a participat la competiţia din 1979.
De ce or fi ratat realizatorii momentul Moscova 1980, cu cele 28 de minute de aşteptare pentru o notă la bârnă, care a aruncat-o pe Nadia pe locul 2 la individual compus?! Mda, înţeleg: americanii nu au participat la Jocurile din URSS!

De ce i-o zice în film numai „Teodora” (Ungureanu)? Nici vorbă de „Dorina”, aşa cum i s-a spus/i se spune în realitate celei care a stat în umbra Nadiei.
Să mai spun că în 1978 Emilia Eberle avea 14 ani, nu 12?!
A existat cu adevărat invidia între Nadia şi Dorina?

Dar astea probabil că sunt fineţurile mele, ca iubitor al gimnasticii şi cunoscător al fenomenului, cât de cât.

Nu spun că cei responsabili pentru Nadia 1984 nu s-au străduit – dovadă stau şi numeroasele inscripţii în limba română.
Că nu mă pot abţine: Oneştiul are trepte şi ruine? Eu am trecut pe acolo şi parcă nu-s. L-am cunoscut inclusiv pe tatăl Nadiei (Jonathan Banks), a cărui inclinaţie spre băutură – prezentată în Nadia 1984– e cât se poate de reală.

Dublura „Nadiei Comăneci” este Marcia Frederick, prima campioană mondială din istorie a Statelor Unite – la paralele (!), în 1978. Deci, o concurenţă serioasă pentru Nadia cea reală; cele două s-au duelatla întrecerea din 1978, unde Nadia a ocupat locul 5.
Rolul uneia dintre figurile centrale ale gimnasticii româneşti şi internaţionale, doamnaMariana (Mili) Simionescu, îi revine Conchatei Ferrell – cunoscută mai ales din Two and a Half Men.



Dacă vă surâde subiectul „Nadia Comăneci văzută de alţii care nu au avut nicio legătură cu ea”, vă recomand şi cartea Fetiţa care nu zâmbea niciodată de Lola Lafon.


THE WAY (2010)

Parţial poveste adevărată, The Way 2010îşi îndreaptă atenţia spre străbaterea „Camino de Santiago” – echivalentul pentru catolici al pelerinajului la Mecca (Arabia Saudită) pentru musulmani.

Filmul este scris şi regizat cu suflet de Emilio Estevez, fiul lui Martin Sheen şi fratele lui Charlie Sheen. De asemenea, The Way 2010 este inspirat de o carte scrisă de Jack Hitt.
Cu câţiva ani înainte ca producţia „să se pună pe picioare”, Martin Sheen şi băiatul de 19 ani al lui Emilio Estevez au mers ei însuşi pe „Camino de Santiago”. Şi aşa s-a ivit ideea punerii în scena cinematografică!

În The Way 2010, Daniel (Estevez) pleacă în pelerinaj, dar moare undeva pe parcurs. Tatăl (Martin Sheen), Tom, un medic fără prea multă mişcare la activ şi care a cam pierdut legătura cu fiul, merge în Franţa pentru a-i recupera trupul.


Urmează o poveste despre pierdere, despre regăsire, despre FAMILIE, despre voinţă şi puterea de a reuşi. De a duce visul mai departe. De a merge mai departe în viaţă, orice ar fi.

În cei aproape 800 de kilometri de călătorie, lui Tom i se alătură un olandez, o canadiancă (Deborah Kara Unger) şi un scriitor irlandez (James Nesbitt).


Martin Sheen i-ar fi sugerat pe Michael Douglas sau Mel Gibson pentru rolul titular, însă Emilio Estevez a ţinut să precizeze că a scris rolul Tom special pentru tatăl lui.


ENID (2009)

O producţie britanică, ce prezintă viaţa scriitoarei de cărţi pentru copii Enid Blyton (1897-1968), portretizată de Helena Bonham Carter.
În copilărie, Enid le spunea poveşti fraţilor ei, într-o încercare de evadaredin certurile părinţilor. La rândul ei, Enid a devenit o mamă groaznică – printre altele, şi-a folosit copiii ca „şantaj emoţional” pentru a obţine un divorţ.



Pe cât de nefericită a fost în viaţa personală, pe atât de mult a presărat fermec în lumea copiilor pe de tot Globul cu poveştile ei.

În rolul primului soţ al lui Enid, Matthew Macfadyen.


JOY (2015)

Filmul în ansamblu nu e cine ştie ce realizare – mie Jennifer Lawrence mi-a plăcut la nebunie în Silver Linings Playbook/Scenariu pentru happy end (a luat şi Oscarul pentru rol).
Joy 2015 reprezintă o nouă colaborare între regizorul-scenarist David O. Russell, Jennifer Lawrence, Robert De Niro şi Bradley Cooper – după Silver Linings Playbook (2012) şi American Hustle (2014).

Joy 2015 nu este, oficial, o biografie a lui Joy Mangano (născută în 1960), dar se bazează pe viaţa ei. Joy, o mamă (singură), a inventat tot felul de obiecte care să uşureze munca într-o gospodărie – deţine peste 100 de patente. Succesul l-a cunoscut odată cu prezentarea unui mop-minune.
În timpul realizării filmului, David O. Russell nu s-a întâlnit cu Joy Mangano, a purtat numai conversaţii telefonice cu ea.
Pentru a nu crea confuzie (pentru a nu dezinforma), numele de familie al lui Joy (Jennifer Lawrence) nu este niciodată menţionat.


 Joy Mangano şi Jennifer Lawrence

În afara celor trei menţionaţi mai sus, printre actorii care au creat atmosfera din Joy 2015 se numără Virgina Madsen (mama lui Joy), Dascha Polanco (din serialul Orange Is the New Black; prietena lui Joy), Isabella Rossellini şi Diane Ladd.

Pentru rolul Joy, Jennifer Lawrence a obţinut Globul de Aur (categoria Comedie/Muzical) şi a fost nominalizată la Oscar.
Filmul are o nominalizare la Globul de Aur pentru cea mai bună comedie/film muzical.


A ROYAL AFFAIR (2012)

Aici am văzut-o prima dată pe suedeza Alicia Vikander, recent laureată cu Oscar pentru The Danish Girl. Şi l-am „întâlnit” în premieră pe danezul Mads Mikkelsen.

În 1766, Prinţesa britanică Caroline (Alicia Vikander) este obligată să se mărite cu vărul său, Regele Danemarcei, Christian al VII-lea (1749-1808). Monarhul se confrunta cu grave probleme de sănătate mintală.
În 1769, la palat este adus medicul german Johann Friedrich Struensee (Mads Mikkelsen), iar între prinţesă şi acesta ia naştere „o relaţie secretă”.


Idealişti, Caroline (1751-1775) şi Struensee (1737-1772) pun la cale mari reforme, care au darul de a schimba pentru totdeauna Danemarca, dar care – cumva asemănător cu ceea ce se petrece în Lady Jane (1986), în Anglia– le pun în pericol vieţile. Consevatorii le-au pândit fiecare pas. 

A Royal Affair, o ecranizare după un roman al danezului Bodil Steensen-Leth, a primit nominalizări la Oscar şi la Globul de Aur pentru cel mai bun film străin (Danemarca).


HYSTERIA (2011)

Comedie savuroasă şi poveste adevărată – 2 în 1: „Based on hysterical true story”.

În deceniul 9 al secolului al XIX-lea, medicul englez (Joseph) Mortimer Granville (1833-1900) inventa şi patenta un vibrator electromecanic.


În Hysteria 2011, „rebelul” Mortimer (Hugh Dancy) este angajat la cabinetul dr. Dalrymple (Jonathan Pryce), unde se tratează... isteria feminină. Cu masaje pelviene, care duc la orgasm. Mortimer îşi atrage clientele prin şarm şiface tot posibilul pentru a-şi uşura munca manuală...
Bărbatul îi atrage atenţia fiicei mai mici a lui Dalrymple, Emily (Felicity Jones). Numai că aceasta are o soră... la fel de „nebună” ca Mortimer, chiar dacă nu în domeniul medicinii. Se numeşte Charlotte (Maggie Gyllenhaal).
În rolul prietenului lui Mortimer, Rupert Everett.

Mai multe despre istoria vibratorului puteţi citi AICI.



LES SAVEURS DU PALAIS / HAUTE CUISINE (2012)

Lipsea un film franţuzesc din acest grupaj, nu? Mă conformez imediat!
Mai ales că vine cu mâncare muuultă şi buuuună (să nu îmi spuneţi că aţi ratat un alt delicios, Julie & Julia, 2009!) şi o poveste amuzantă, în mare parte adevărată.

Haute Cuisine 2012 este inspirat din povestea luiDanièle Mazet-Delpeuch, prima şi singura femeie care a gătit vreodată în bucătăria de la Palatul Élysée, în perioada 1988-1990, atunci când preşedinte al Franţei era François Mitterand (1916-1996).


Fiindcă nu are pretenţia de documentar, personajul central se cheamă Hortense Laborie şi este adus pe ecran de Catherine Frot.
Cum liderul Franţei (interpretat de scriitorul Jean d'Ormesson) tânjea după preparate culinare care să-i amintească de copilărie, este adusă doamna Laborie.
Singura femeie din bucătăria prezidenţială, ea se loveşte de prejudecăţile şi de invidia celor din subordine.


  
Foto deschidere: Protagoniştii din „Kon-Tiki” (2012)


*Din categoria „filme pe pâine”

Drame romantice de colectie (ediţia de Valentine’s Day)


Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Din magiile şi misterele Ciucaşului

$
0
0


Trasee:
*Cabana Silva - Cabana Vârful Ciucaş - Vârful Ciucaş - Cabana Vârful Ciucaş (prin Şaua Ţigăilor) - Cabana Silva
*Cabana Silva - în apropiere de Vârful Gropşoarele - Cabana Silva


V-a încântat vreodată ceaţa şi umezeala?
V-aţi simţit extra-super-mega-bine cu vântul zbârnâindu-vă pe la urechi şi gâdilându-vădin toate direcţiile?
Vi s-a întâmplat ca zăpada, noroiul (şi căzăturile) să vă încetinească paşii şi să aveţi impresia cu nu mai ajungeţi odată la destinaţie (şi înapoi)?

Ei, bine, la mijloc de martie, noi am IUBIT toate astea!
Fiindcă am fost ÎMPREUNĂ şi ne-am bucurat de fiecare pas, de fiecare cuvânt rostit, de fiecare zâmbet. Adresat omului sau naturii.
Ceaţa a creat miraje şi mistere, iar noi ne-am dăruit unul altuia momente de vis.


Dacă n-a fost o atmosferă de nota 120+, n-a fost nimic! Inventăm noi orice „notă”! Nu există limite...


Perioada: 12-13 martie 2016
Cazare: la Cabana Silva din Munţii Ciucaş (1300 m altitudine)

N-am fost o mare-adunătură, ca data trecută în mai, şi nici nu ne-am mai strâns (chiar) din toată ţara.
„Doar” Târgu Mureş, Braşov, Titu şi, bineînţeles, Bucureşti.

Pe cel de la care a pornit iniţiativa turei, Alex, l-am auzit constant la telefon, dar de văzut l-am văzut ultima oară în septembrie, când ne-am căţărat pe Negoiu– ca un făcut, o altă tură în care am părăsit Bucureştiul pe ploaie şi înaintea căreia a plouat zdravăn prin Capitala noastră şi prin toată ţara. În plus, acum te culca la pământ şi vântul.
Suuuper!!! Şi unde mergem noi, ziceaţi?! În Ciucaş, unde dă cu rafale des?!
Vineri, stau în cumpănă juma’ de zi dacă să mă urnesc din Bucureşti.

Pentru prima dată, Alex a venit însoţit de soţia lui, Laura – care lucrează mult „în afară” şi pe care ne-a făcut tuturor o reală plăcere să o cunoaştem.
Cu Mircea ne-am revăzut eu şi Mădălina în decembrie, însă am bătut ultima oară munţii pe nordica de Crai, pânăla Vârful Ascuţit, în iulie.
Cu Mihai şi Cornelia avem amintiri comune şi mai de departe, de pe creasta sudică a Pietrei Craiului şi La Om.
Cu Mădălina (care s-a ocupat de organizare), Dana, Mihalela şi Vali (domnul Nedelcu, pentru cunoscători ☺) m-am tot intersectat.
Ex-colegul de apartament a călcat cel mai recent pe munte - cu grupul - tot în Ciucaş, în noiembrie (vezi mai jos, la „întâlnirile cu Ciucaşul”).

Prima întâlnire e tot cu bucureştenii – sosiţi cu maşina Mihaelei – , undeva între Cheia şi Muntele Roşu.
Urmează Cornelia şi Mihai, care erau deja la Cabana Silva de vreo oră...
Alex, Laura şi Mircea se lasă un pic aşteptaţi. Îi aşteptăm, că merită! Şi abia aşteptăm să îi revedem!!!
Între timp, Vali mănâncă ciorbă şi bea bere. Ca să meargă mai bine. ☺ Şi să fie energia dublă pentru tura care se pregăteşte.


La drum, că de-aia am venit! ☺

Drept să vă spun, nu am avut (şi nu am) zile prea bune la nivel ce ţine de partea cu căpşorul, în interior.
Dar zău că zilele astea două (o zi şi jumătate, dar cine stă să contorizeze?!) m-au transportat fix într-o altă lume, a bucuriei şi zâmbetului continuu, a PRIETENIEI, a muntelui care vindecă.


Şi o să privesc de nebună încă multe zile fotografiile din Ciucaşul de mijloc de martie, printre gingăşia florilor de început de primvăvară şi prin perdeaua colorată a albului şi prin verdele transparent...
Zilele acestea, ne-am tot mulţumit unii altora pentru visele pe care ni le-am implantat, pentru visele pe care le-am trăit live, pentru tot ce ne-a legat şi ne va lega.

Asta e adevărata magie, pe care am construit-o unul pentru altul.










Începem prin a cuceri un deluşor încărcat de brânduşe şi ghiocei.




În pădure, potecile-mi sunt cunoscute. Urcuş, coborâş – acum cu supliment de noroi, zăpadă, ceaţă printre trunchiurile copacilor. Bu-hu-huuu!

 









Ieşim în „drumul principal” şi în 5 minute suntem la Fântâna „Nicolae Ioan”, de unde începe abruptul ăla mai nasol.



!!!ATENŢIE: La plecarea în traseu, aprovizionaţi-vă bine cu apă – de la Fântâna „Nicolae Ioan” nu mai există surse de apă!!! (puteţi eventual cumpăra de la Cabana Ciucaş)

Valea Berii o parcurgem... socializând. Pardon, povestind câte-n lună şi stele – nu ne incomodeează defel pantele cele betonate, cu gradul lor mare de înclinare (făcute pentru 4X4 – vezi la „Bucuria de a fi în Ciucaş!”, la finalul poveştii de faţă).


Vali se plictisea pe serpentinele abrupte şi... a inventatun horn– o scurtătură pe zăpadă neatinsă, cu stâncuţe care mai de care mai ascunse, pe o pantă şi mai bună decât cele pe care ne dădeam noi duhul.
Deh, omul are nevoie de adrenalină la foc continuu!

Conturul Cabanei Ciucaş e vizibil abia cu 5 metri înainte de a da nas în nas cu intrarea.
Ne permitem un scurt respiro aici, pentru realimentare, rehidratare, eventual o haină în plus.




Spre Vârful Ciucaş. Pierduţi prin ceaţă şi alb





 



Un picior îngropat în zăpadă şi încercările de „resuscitare”


„Mă scuzaţi, io pe aici o iau!” „Băăăi, potoleşte-te!” Întrebare de baraj: a ascultat domnul Nedelcu sau a continuat?


Cum vedeta noastră nu mai atinsese cărările Ciucaşului până în prezent şi cum lui nu-i plac traseele în care „efervescenţa” stă ascunsă cuminte (traducere: „traseele plictisitoare, fără lanţuri, fără brâne, neexpuse”), i s-a promis că va străbate un horn.
„Când ajungem la hornul ăla?” ne-a pisat de la Cabana Ciucaş.
Acum, nu ştiu dacă se aştepta la Hornul/Hornurile Mălăieşti, că a dat-o în dezamăgire, după ce noi ne chinuiam printre gâfâieli.
„Asta-i tot???”, s-a plâns la final.

Ca să nu vă mai povestesc cum nu s-a despărţit el, în plină zi, de frontala recent achiziţionată. ☺ OK, ca să consemnăm faptele reale: lanterna a stat şi pe silent.

Bine, omului îi lipsesc vreo două doage ☺, pe celelalte le are întregi (sper!). Ştie să facă... spectacol. Şi de aia îl luăm cu noi. ☺



Fiţi pe fază: de vreun an, Vali pune la cale o drumeţie la care visează orice montaniard: merge la Urlătoarea! În formulacolţari-piolet-frontală. Vara. De dimineaţă pân’ la amiază.☺ ☺ ☺

Să revenim în Ţara Magiei.








Nedelcu pune piciorul în prag








  
Ce fotografiază Alex?

Răspuns: Babele la sfat! „Daaa... astea două nu mai termină de comentat în veci! ☺” zice Mihaela


La inele ☺

Printre beţe... cum poate fiecare
 
Noi şi un alt grup




Sus de tot, la 1954 de metri!

Trei băieţi care intenţionau să-şi aştearnă corturile undeva în apropierea Cabanei Ciucaş ne avertizează că o să dăm peste o combinaţie de gheaţă cu zăpadă.
Porţiunea respectivă era zăpadă mai îngheţată (nu bocnă), nu se cereau colţari. Eu n-am simţit-o, am întrebat ulterior care ar fi fost „partea mai periculoasă”.

Atingem cel mai înalt punct din Munţii (Masivul) Ciucaş aproape fără să ne dăm seama, de atâta ceaţă! Parcă n-a îndrăznit să se arate la fel de mult într-o altă drumeţie extremă, cea de la Negoiu(Alex ştie!).




Am avut noroc să nu ne viziteze vântul nici pe traseu, nici în vârf – ce-am mai pătimit în noiembrie din cauza dânsului...! Dar şi în alte dăţi, în ultima curbă la ieşirea spre Cabana Ciucaş şi pe vârf.


Pe „brână”

După cea din drumul către Şaua Caprei din ianuarie, străbatem o altă „brână” sculptată pe timp de iarnă – de fapt, e o potecă îngustă, săpată de oamenii care au trecut pe aici: într-o parte e un mic hău, de care trebuie să ai grijă să nu te lipeşti. Ceva obişnuit pe timp de iarnă, îmi place mie să mă joc cu respectivul cuvânt (brână).

Ţara lui Piticot


Într-o mică porţiune de genul ăsta am dat cu fundul de zăpadă şi am alunecat câţiva centimetri. Nu periculos – doar cu mici palpitaţii. Desigur, exagerez cu termenul „brână”; trebuie doar atenţie. Mulţi din grup sunt „specialişti în brâne”, aşa că m-am lipit şi eu de denumirea asta.


Noi şi nemărginirea






Încotro mergeţi voi...?


Ceaţa ne-a făcut să ratăm, pe partea stângă, coborârea spre Cabana Ciucaş, pe cruce roşie. N-am pedalat mult în gol, vreo 5 minute. Hai, maxim 10.

Ţigăile


Zăpadă. Noroi, frunze, gheaţă. Căzături

La revenirea pe bandă galbenă (din Valea Berii spre Muntele Roşu – Cabana Silva), e o mică vale prin care curge un firicel de râuşor. O coborâre „de începători”, prin ceva noroi şi un morman de frunze de astă-toamnă.
Buf!
Aaaa...! Cum? Cum adică?! De ce?! Fiindcă cele enumerate mai sus acopereau şi răs-acopereau ditai pata de gheaţă!
Iar în afară de asta şi de evenimentul de pe „brână”, fundul-genunchii-spatele s-au mai răfuit cu natura în tura asta... ceva mai uşurel.

Ne reîntoarcem în poieniţa dintre cele două porţiuni de pădure, pentru... ghioceii nocturni.






Liniştea pădurii, „replică” la fotografia din urmă cu aproape opt ore

...şi soarele plăpând de început de duminică



În spate, Cabana Muntele Roşu



Printre brazii de poveste

 









Capodoperele naturii






La înălţime!








Ediţie specială, cu Mircea şi Vali. Şi Mihaela




Om nebun ☺ cu Cheia la picioare






Răsfăţ... curat!

 
Printre munţi şi printre văi...



„Şi noi, pe aici"






Iaca şi Cabana Ciucaş!

Dacă vântul ne-a ocolit ieri, azi s-a răzbunat!
Mai ales că mergem mult fără protecţia pădurii, în câmp deschis.
Da’ măcar nu mai e aşa multă ceaţă! Nu-i pe traseu, căci la ţinta noastră, Vârful Gropşoarele (1883 m), sunt prezente ambele fenomene: ceaţă deasă (mai ceva ca ieri) şi vânt să te ia pe sus. Adică, undeva în apropierea vârfului, aproape l-a dărâmat pe Mircea – care nu-i un ţâr, are în jur de 90 de kilograme.




Dacă el spune că nu e chip şi rost de ajuns fix în vârf, doar ca să bifăm şi asta, apăi nu!
Hai înapoi, să mai facem poze...! ☺






 
Ceva mai jos...

Sondă seismică



☺ Dacă vântul de pe Gropşoarele te arunca într-o parte, fratele lui din Bucureşti de luni m-a sufocat de vreo două ori, la propriu. Şi, ca ingredient-surpriză, niscaiva lacrimi în ochi.


INDICATOARE. Altitudini, durată (pe timp de iarnă)

Ciucaşul e muntele tuturor.
Traseele (uşoare şi medii) sunt şi pentru începători, şi pentru „avansaţii” care au ca scop relaxarea.

Bandă galbenă şi cruce albastră: Cabana Silva (1300 m altitudine) – Cabana Vârful Ciucaş (1595 m) 1 oră şi 45 de minute


După ce străbateţi poteca marcată cu bandă galbenă, la ieşirea din pădure traseul (aflat la jumătatea distanţei dintre Muntele Roşu şi Cabană) se intersectează cu cel care vine de pe Valea Berii, pe cruce albastră, la Fântâna „Nicolae Ioan”; de aici până la Cabana Vârful Ciucaş mai sunt circa 45 de minute – 1 oră.


Din Cheia, traseul pe jos Cabana Muntele Roşu – Cabana Vârful Ciucaş durează 3 ore - 3 ore şi jumătate.

Bandă roşie: Cabana Ciucaş - Vârful Ciucaş(1954 m) aproximativ 2 ore, cu pauze destule de admirat peisajul

Bandă roşie şi cruce roşie: Vârful Ciucaş, prin Şaua Ţigăilor (1745 m) – Cabana Ciucaş 1 oră şi 45 de minute
*Acest traseu se intersectează la un moment dat cu cel de mai sus, Cabana Ciucaş - Vârful Ciucaş.

Bandă galbenă şi cruce albastră: Cabana Vârful Ciucaş – Cabana Silva 1 oră

Triunghi roşu: Cabana Silva – în apropiere de Vârful Gropşoarele (1883 m) – Cabana Silva 2 ore şijumătate

TOTALul nostru, prima zi: 8 ore (inclusiv micile pauze de gustări şi popasul de pe vârf), 14,6 kilometri
TOTALul nostru, a doua zi: 2 ore şi jumătate, 4 kilometri


PREŢ şi condiţii CAZARE CABANA SILVA

*Căsuţă de două locuri/paturi: 65 de lei/noapte

În plus, preţurile la mâncare sunt super-acceptabile – ceaiul e 1,50 lei; ciorba, diverse sortimente– 6-7 lei ş.a.m.d.
Iar mâncarea e asezonată cu gust.

Pentru alte informaţii luaţi legătura cu recepţia, la numerele de telefon 0722.610.615, 0722.516.084 şi 0244.294.141.

Cabanierii de la Silva sunt de toată lauda! Amabilitate, promptitudine, îndeplinirea tuturor doleanţelor.


Cabana Silva se găseşte pe partea dreaptă cum vii de pe drumul dinspre Cheia, imediat după ce treci de Cabana Muntele Roşu, care e pe stânga.
Apropo, abia aştept să înflorească rododendronul (bujorul de munte), iar covorul roşu să se întindă pe tot muntele – de ce credeţi că îi zice Muntele Roşu?! ☺

☺ Căsuţele de lemn, curate, de câte două paturi, au asigurată încălzirea cu calorifere electrice – se făcuse aşa zăpuşeală în cameră, că am redus intensitatea şi am dormit cu fereastra rabatată.
În camere există o măsuţă şi o lampă.


Grupul sanitar se află în exterior, în capătul căsuţelor, şi este dotat cu apă curentă.
Există o mică parcare pentru maşinile turiştilor care înnoptează la Cabana Silva.


NOTĂ: Fotografiile sunt realizate, în colaborare, de membrii „Expediţiei Ciucaş”.



Întâlnirile cu Ciucaşul

Ciucaşul plin de soare (prima dată pe Vârful Ciucaş)
Ciucaşul fără moţuri– noiembrie 2015
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

La Cabana Diham, pe nemarcate

$
0
0


Traseu:
*Buşteni – Muchia Lungă – Vârful Grecului – Cabana Diham – Poiana Coştilei (prin Pichetul Roşu) – Buşteni, pe Drumul Fânului şi drumul de Gura Diham 


Mă rodea un chef nebun de o plimbare la munte.
Relaxare.
Paşi lini, ochii la cerul senin şi în pământ, la floricelele de primăvară în pădure (ghiocei!), fotografii. Aglomeraţie ioc – adică linişte şi pace, cum se spune.
Important: toate astea într-o companie în care să mă simt... ca acasă.


Duminică 6 martie 2016

Ocazia perfectă: Deni tocmai postase pe Facebook traseele din săptămâna aceea: primul, parţial pe nemarcate (Culmea Velicanu – Culmea Clincea), nu mă foarte încânta; în schimb, al doilea s-a potrivit mănuşă.

Nu m-am mai intersectat cu Cabana Diham de o sută de mii de ani şi două minute.

Cu toate că am ţinut legătura, pe Deni nu l-am mai văzut de la drumeţia cătreCascada Vânturiş.
În faţa gării ne-am nimerit perfect – eu tocmai ieşeam pe uşă, ei aterizauîn acel moment cu maşinile de la Braşov.

Constat repede că am nimerit într-un grup unit, în care predomină cuplurile (familiile); oamenii îşi petrec mult timp nu numai pe munte, ci şi cu ocazia sărbătorilor – se întâlnesc în diverse alte ocazii... orăşeneşti.
Mulţumesc pentru că m-aţi acceptat şi pe mine!


Cum şi de ce pe nemarcate la Cabana Diham

De ce „nemarcate” pentru un obiectiv uşor accesibil? Fiindcă e specialitatea casei, a lui Deni. Când îţi intră ceva în sânge, nu mai scapi! ☺

Lăsăm cele două maşini la câţiva metri mai sus de intrarea pe drumul (de maşină) spre Complexul Gura Diham – pe dreapta.

☺ La Complexul Gura Diham se ajunge cu maşina (sau pe jos) - sunt 4,2 kilometri din Buşteni; din DN 1 se face stânga aproape de ieşirea spre Predeal.


Peste vreun sfert de oră, suntem pe Muchia Lungă, cumva paralel cu drumul de Gura Diham. Undeva mai sus de acesta, după ce escaladămun mic deluşor.

Staţia Azuga are peronul pe partea dreaptă. Acum se ascunde printre ramuri. Perspectiva e completă din Vârful Grecului. Puţintică răbdare!


Parcă-i toamnă...


 









 Trunchiurile Unite ale Copacului



Distracţie!





D’ale primăverii




Pe potecă, ne răsare în cale şi zăpada. Proaspăt aşternută, de vineri. Când în Bucureşti a plouat în draci. Şi a dat baba aia de 4 martie un friiig...
Zăpada e pufoasă, neatinsă şi scârţâindă în modul acela atât de reconfortant...! De-aş putea-o lua cu mine acasă!





Remember Munţii Baiului şi Poiana Coştilei

Ieşirea din pădure, la două ore şi un pic de la START, ne primeşte cum se cuvine: cu privelişti de cristal.
Staţionăm pe Vârful Grecului, care măsoară puţin peste 1400 de metri (1432).
Pe acoperiş adie un vânt primăvăratic, printre peticele de nea, printre gingăşiile brânduşelor şi ghioceilor (sunt primii pe care îi am direct sub privire anul ăsta!).
O vreme de poveste!







Nu mă apuc să descriu ce ne înconjoară, că sigur stric vrăjile naturii.

Prima la rând e Coştila

Am un déjà vu. Înainte de Culmea Sorica, în tura de decembrie în Baiului, Bucegi (abruptul prahovean) ni se dezvăluiau din aceeaşi poziţie.
Munţii Baiului-s aproape-aproape. De altfel, e şi un traseu marcat din Azuga până pe-aici prin împrejurimi, prin Valea Grecului, Şaua Grecului (1385 m) şi Şaua Baiului (1354 m) – triunghi galben.


Între Cruce (Masivul Cariman) şi Coştila (Masivul Coştila), Valea Albă




Colţii Morarului

 ... şi ce-a rămas din ei ☺



Cum spuneam, Vârful Grecului





Măgura Codlei

 Azuga
 







De comparaţie…




Atenţie, OZN!


Drumul ne duce musai pe lângă Cabana Vânătorilor de Munte, unde sunt avertizată, mai în glumă, mai în serios, că s-ar putea să sară câni lătrători în potecă. ☺
Am trecut cu ochii-n 100 pe lângă cabană. Şi... am avut noroc, că au stat cuminţi la locul lor – sau or fi fost la siesta de prânz. ☺

De aici, suntem regulamentari, pe marcaje.



Măria Sa, Bucşoiu


Cabana Diham ne aşteaptă



Noroiu-i cât casa, da’ nu ne sinchisim. Privim doar în faţă!


La Cabana Diham ne aşteaptă Gică– sărbătorise, într-un grup de prieteni, încă de vineri, în avans, ziua de 8 martie.
Putea să rateze drumul înapoi cu noi? Nu putea!
Ca să nu mai spun că l-am ratat de puţin pe Mircea, care plecase ceva mai devreme.


La revedere!


Case/vile particulare şi comuna Vulcan, în plan îndepărtat
 
Din nou, Măgura Codlei




Ideea iniţială era întoarcerea în Buşteni pe la Căminul Alpin – să ţinem numai marcajul triunghi roşu.
Însă forţam un pic, şi ca timp, şi ca efort – doar am ieşit la plimbare, nu? Aşa că am ales varianta mai scurtă.






Ne intersectăm cu poteca de Valea Cerbului (bandă galbenă), în Poiana Coştilei. Un alt motiv de remember. De astă-toamnă, cu Valea Căldările şi Valea Priponului în program.

 

Bucata care vine din Valea Cerbului (bandă galbenă) şi despre care habar n-aveam că se cheamă Drumul Fânului )fiindcă-I pe Plaiul Fânului) este paralelă cu Muchia Lungă, pe care am străbătut-o dimineaţă.



Dragi braşoveni, dragă gaşcă a lui Deni, mai merg cu voi! Mă mai luaţi? ☺





INDICATOARE. Altitudini, durată
Nemarcat: Buşteni (875 m) – Muchia Lungă – Vârful Grecului (1432 m) 2 ore şi jumătate – Cabana Vânătorilor de Munte (1360 m) 45 de minute

Triunghi roşu, triunghi galben, triunghi albastru: Cabana Vânătorilor de Munte – Cabana Diham (1320 m) aproximativ jumătate de oră

TOTAL Buşteni – Cabana Diham: 3 ore şi 45 de minute

Punct roşu: Cabana Diham – Şaua Pichetul Roşu (1445 m) 45 de minute

 Vedeţi ce scrie acolo referitor la „sursele de apă”? Asta ca să nu vă mai bat şi eu la cap!


Triunghi roşu: Şaua Pichetul Roşu – Poiana Coştilei (1310 m) 1 oră şi 15 minute

Bandă galbenă: Poiana Coştilei – Buşteni (loc de parcare maşini), pe Drumul Fânului aproximativ 1 oră şi 15 minute


TOTAL: 8 ore şi jumătate (inclusiv pauza de masă şi micile popasuri de admirat şi... fotografiat natura)
Distanţa străbătută: aproximatix 19 kilometri

Înţeleg că la Cabana Diham se poate ajunge şi cu maşina – de undeva de pe lângă Râşnov – drumul e cam... prost.
Eu una mă lipsesc de experienţă. Asta cu maşina la munte, că de drumuri rele nu fug.

Dar ştiţi ce aş face negreşit? Aş fugi de la Diham până la Mălăieşti – triunghi roşu, 4 ore şi jumătate.

☺ Toate traseele de la şi până la Cabana Diham le găsiţi AICI.


NOTĂ: Fotografiile sunt realizate de „Poveştile mele” şi Deni.


Poveşti pe trasee nemarcate / parţial marcate în BUCEGI:

Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Păpuşa din Iezer (2393 m), prin tone de zăpadă

$
0
0




Traseu:
*Cabana Voina – Cabana Cuca – Şaua Grădişteanu – Vârful Păpuşa şi retur


Nu ştiu cum se face, dar înainte de toate turele de luna aceasta (vezi la final) a plouat urât şi mult în Bucureşti – a dat cu frig... de iarnă, pe deasupra. În medie, martie a fost mai rece ca februarie. Şi a nins de două ori (cel puţin!) mai mult.
Dacă nu avem grijă de natură, o să avem în curând 10 grade constant în ianuarie, iar în mai o să degerăm!

Şi a fost a doua oară consecutiv când prind anapoda schimbarea de oră; biiineee, nu foarte anapoda, doar cu temeri de întuneric: duminică 25 octombrie 2015 ne îmbătam cu desenele toamnei pe Piatra Mică.


În Iezer-Păpuşa, sâmbătă 26 martie, am făcut la frontală bucata cea mai uşoară, Cabana Cuca – Cabana Voina. Dacă prindeam ora de vară, nu era nici asta necesară.

Nu mai călcasem niciodată în Iezer-Păpuşa, aşa că m-a tentat tura celor de la Terra.
O mică documentare îmi spune că Iezerul se laudă cu numeroase vârfuleţe de 2300 - 2400 de metri. Da’s oare munţii ăştia mai frumoşi ca Bucegii? Sau ca Piatra Craiului? Sau ca Făgăraşii? Poate că nu, însă pe toţi îi vom privi de pe platoul Iezerului, în drum spre Păpuşa. Sau, mă rog... dar-ar senin!

Caseta tehnică

Culmile înalte şi golaşe din complexul montan Iezer-Păpuşa se sprijinină pe doi piloni: Vârful Iezerul Mare (2462 m) şi Vârful Păpuşa (2391/2393 m).
Principalele componente ale Masivului Iezer-Păpuşa sunt:
• Iezerul Mare – compartimentul de apus;
Păpuşa –compartimentul de răsărit. Poate fi comparat cu un trunchi de con imens; baza o reprezintă cursul superior la râului Dâmboviţa, care îi dă ocol printr-un arc de cerc larg.
Cel mai înalt pisc e Păpuşa, pe care ne-am propus să o îmbrăţişăm la faţa locului astăzi.
(sursa: carpati.org)


LA MUNTE... CUM AR ZICE MIRCEA

Are Mirceao vorbă taaare adevărată referitor la oamenii care merg la munte. În categoria asta intră cei care ajung acolo doar pentru cazare, plimbărele (fără îmbrăţişarea altitudinii), eventual fotografii.
Cei care abordează traseele montane sunt PE MUNTE.

Deci, noi, deocamdată, am debarcat la munte.


Pentru punctul unde trebuie să parcăm cele două autocare, Cabana Voina, ieşim din DN 73 (Braşov – Piteşti), la 20 de kilometri nord de Câmpulung Muscel, pe drum asfaltat (se circulă bine), pe DJ 734, prin Lereşti.
O să vedeţi un indicator, pe partea dreaptă.
Se trece pe lângă Lacul şi Barajul Râuşor.

☺ Divagând un pic de la subiectul „munte”, în jurul municipiului Câmpulung Muscel vă aşteaptă obiective turistice ca Mausoleul Eroilor de la Mateiaş, Casa Memorială „George Topârceanu” sau Mănăstirea Nămăieşti, a cărei biserică este săpată în stâncă.

Citesc tot felul de comentarii despre linişteade la Voina – se prea poate ca în perioada verii (şi nu numai) să daţi peste muzică tare (inclusiv manele la greu), grătărele. Şi să nu uit aglomeraţia! Aşa că, dacă sunteţi munţomani adevăraţi, daţi-vă rapid jos din maşină şi apucaţi-o pe traseu! Oricare, că-s mai multe de acolo.

Noi avem treabă... de trasee la Cabana Cuca– la poalele Muntelui Grădişteanu.
Teoretic, până la Cabana Cuca există un drum forestier. Bunicel. Practic, la vreo 300 de metri de cabană, este instalată o barieră. Acolo să rămână – şi jos (pusă), neridicată!

De la început, se merge în monom/şir indian: La aproape 100 de oameni, sunt dese ruperi/scoateri din ritm. Deocamdată, nu-i nicio problemă, cu excepţia numită „fotografii”. Vrei să imortalizezi imagini pe care să le povesteşti nepoţilor? Ieşi din rând, apoi aleargă să revii la loc – că regula e regulă!

 
Staţionările bruşte o să se vadă/resimtă mai bine pe pantele abrupte.

Într-o singură tură am mai fost înconjurată de o armată de oameni: Cota 1400 – Cascada Vânturiş. Eram 7 oameni din Bucureşti, restul până la 30 – din Braşov.
Dar cu aşa mulţi oameni nu m-am întâlnit niciodată pe munte!
Coordonatorii Răzvan, Ştefan, Bogdan, Rareş şi Eugen au avut ceva de muncă... Nu că nu le-ar face plăcere! ☺
Oamenii chiar au curaj să plece la drum cu atâtea persoane pe munte – iar majorităţii nu le cunosc capacităţile fizice. Care munte, se ştie, poate fi imprevizibil chiar de la un minut la altul.
Felicitări lor, ghizilor/coordonatorilor şi inimoşilor (ascultătorilor = celor care îi ascultă fără crâcnire) care îi însoţesc!
Cum o fi să dirijezi atâtea suflete, diferite sub numeroase aspecte? Poate o ne povestească, în detaliu, cândva.




 

 





Umbre aliniate

 


Până la „traseul adevărat”, să savurăm peisajul!

 


Brăduţi

☺ Între Cabana Voina (983 m altitudine) şi Cabana Cuca (1210 m) sunt 4 kilometri de drum forestier, uşor abordabil.


ROŞU ŞI NEGRU... FĂRĂ STENDHAL

Micuţa cabană are nişte culori foarte interesante: este neagră, cu inserţii de roşu.



 
Îndopaţi-vă bine de la Voina, dacă-i musai să vă îndopaţi, căci la Cabana Cuca nu veţi găsi restaurant; e doar o sală de mese şi o bucătărioară. Apă găsiţi la izvorul din imediata vecinătate.

Părăsind Cuca, prin pădure-s circa 300 de metri în sus, răzbiţi în aproximativ o oră.






Pante înclinate, potecă îngustă, gheaţă, noroi plus zăpadă moale şi alunecoasă. Şi rădăcini la fel de amabile cu picioarele.
Alunecare sigură la coborâre! Hai să îmi văd eu de drum deocamdată şi la întoarcere am tot timpul să mă stresez.

☺ Nu toţi cei din trupă vor face ascensiunea pe vârf. Oprirea intermediară: în poieniţa (aproximativ 1500 m altitudine) dinaintea ieşirii în golul alpin – platou, cum vreţi.


 
Răzvan s-a sacrificat şi a condus înapoi restul grupului – cam o treime din total.

 
 

Din minunile naturii




 
CONDIŢIILE METEO

În rezumat:
Câteva picături de soare, ninsoare uşoară, apoi iară razele soarelui, vânt. Zăpadă mare. Bocnă în scurte segmente.
Temperaturi sub zero grade.
Nu prea ratăm nimic din ceea ce are de oferit muntele din punct de vedere meteorologic.


 
Soarele ne însoţeşte prin pădure şi cam joacă „v-aţi ascunselea” la primii paşi pe platou.

Mai sus, ni se deschide Măria Sa Ceaţa. Mi-era dor, nu mă mai onorase cu prezenţa din Ciucaşul cel magic.

Imediat ce scăpăm de protecţia pădurii, începe joaca adevărată: alb de jur-împrejur.
A nins bine de tot zilele trecute– zăpada e proaspătă, afânată şi ajunge până la jumătatea gambei; dacă nu e şi mai mare, pe alocuri. Nu există loc de „depăşire”, fiindcă e săpată cărare de o singură persoană.
Bine, dacă ţii neapărat, o iei pe margine şi te afunzi şi tot afunzi, de rişti să se înţepenească piciorul; iar dedesubt e un strat vechi, îngheţat.
Oricum ai lua-o, înaintarea se face greoi.

 

 




 
 
 
 

CUM STAI CU NERVII?

Nu de alta, dar traseul spre Păpuşa e înşelător nevoie mare.
Pentru cine nu cunoaşte: nu bifezi niciun moment de respiro – urcuşul e continuu şi rău, poate cu excepţia a 5 minute. ☺
Când ţi-ai dat duhul, apare fata morgana: Întâi, îţi ridici ochii spre un indicator, pe un stâlp, într-un vârf de deal. Gata??? Neee...! Ajungând în preajma lui, te chiombeşti la alte indicatoare, care cotesc, în urcare (normaaaal!), spre stânga.
Peste nişte minute bune, de nu se mai termină odată pantele astea şi înotatul prin zăpadă, iaca: alt deluşor!
Şi tot aşa, de simţi că o iei razna şi că te lasă forţele puţin-puţin, până ajungi la epuizare. Sunt nişte ziduripsihologice. Mici (☺) şi dese. Zici că-ţi bate o ciocănitoare în cap, la intervale regulate, aşa-i de enervant!
Şi te dor picioarele de te leşină... şi speri ca după următorul marcaj care se întrezăreşte SUS să fie vârful!
Şi bate şi vântul (rece), şi e înnorat... măcar de-ai vedea ceva CONCRET, nu doar un stâlp indicator pierdut pe platou.
Pur şi simplu, nu ai contact vizual cu locul unde trebuie să ajungi!Şi nu e neapărat vina ceţii, cam aşa e şi pe senin. Vrem nişte răbdare! Şi nişte putinţă, dacă se poate. Că voinţă avem din fabricaţie.
Ora aia de la indicatorul din vale s-a aproape dublat – s-a transformat în 100 de minute (o oră şi 40 de minute). Fără zăpadă, probabil că ne-am fi ţinut de graficul stabilit de salvamontişti.

Ţin minte traseul din Poiana Pelegii până la Lacul Bucura – tot câte un deluşor (acolo era stâncos), unul după altul!

Unde e Păpuşa aia??? este refrenul zilei.
Muntele îţi solicită limitele – fizice şi psihice, deopotrivă.



 
Faza „culme după culme şi nu se mai termină” mi-a extras din memorie creasta sudică a Piatrei Craiului, cu „încă un vârf, şi încă unul... unde-i Om-ul?”.


După sute de paşi extenuanţi, parc-ar merge o porţie de recreaţie... în mişcare. Nu?
Dorinţă îndeplinită: Pe Şaua Grădişteanu (1975 m) e ceva mai lin urcuşul – ce mai?!, e plat de-a binelea! ☺ Aşa îl simţi...
Nu vă îmbătaţi cu apă rece – că nu durează!

Însă panoramele (în caz de vreme bună) o să dureze sigur în sticluţele memoriei: Piatra Craiului, Bucegii, Leaota, o altă parte de Iezer... ahaaa, şi Făgăraşii, ceva mai departe. Mai ai nevoie de ceva?!

Mic jurnal de bord

 
Cineva pare că n-are răbdare







Creasta Pietrei Craiului!


Suntem toţi?


 
 
 

VICTORIEEE! VÂRFUL PĂPUŞA E AL NOSTRU! (Alo, Cartea Recordurilor?!)


 
O mai fi cunoscut Păpuşa de Iezer atâţia oameni deodată??? Unde-s cei de la Cartea Recordurilor, să consemneze?!

Pentru majoritatea din grup, faptul că au atins Vârful Păpuşa a însemnat depăşirea unor limite. De toate tipurile. Nu trebuie minimalizată nicio clipă realizarea lor!
Pentru mine, a fost o cursă de anduranţă. Limitele mi le-am încercat bine de tot ba la Omu prin ceaţă, ba pe creste de Crai, ba pe Brâna Aeriană şi Brâna Coştilei, ba în Valea Albă şi altele – pe care le găsiţi AICI.
Acum timpul ne presa din toate direcţiile; în general, nu fac maraton pe munte, contra cronometru (am tot scris despre asta, anul trecut), cele multe ore de înţepenit pe scaun la serviciu (sesiunile de alergare nu sunt atât de dese pe cât mi-aş dori, din varii motive) îşi pun o amprentă adâncă pe condiţia mea fizică. Vârsta n-o iau (încă) în considerare, aia e doar un număr – că începe cu 3, cu 4... toţi îmbătrânim. ☺

...mi-ar fi plăcut, în marea de alb şi de „mai e mult???”, să am cu cine conversa / sfătui / încuraja / glumi / debita cele 1000 de cuvinte pe secundă, cum mi-e obiceiul la munte. ☺
Nu-s nici genul lipicios, nici condiţiile nu permiteau socializarea în exces.

☺ Vârful Păpuşa nu e cel mai înalt punct din Munţii Iezer-Păpuşa – recordul îl deţine Vârful Roşu (2469 m).

Dovada! Mulţumesc, Radu, pentru fotografie!


Să-mi explice şi mie cineva cum a „crescut” Vâful Păpuşa de Iezer  cu doi centimetri, brusc şi dintr-o dată. În iulie 2015, când cei de la Om pe munte, în colaborare cu Salvamontul local, au instalat plăcuţa cu altitudinea, au apărut 2393 de metri.
Altfel, peste tot, în actele oficiale, Păpuşa de Iezer figurează cu 2391 metri.


 
În total, dacă faci turul de 360 de grade pe Vârful Păpuşa, ar fi aşa, în ochii tăi dansează (bineînţeles, în condiţii de atmosferă clară): Munţii Bucegi, Piatra Craiului, Munţii Făgăraşşi Munţii Leaota.

Ne-am uşchit rapid din vârf. Unu: se aşternea ceaţa; doi: noaptea prin pădure nu-i nicio plăcere! Aşa că, dă-i bice!



 
☺ Mai există câteva vârfuri care poartă numele Păpuşa în România.
Unul esteîn Munţii Parâng (2136 m altitudine). Am ajuns acolo de câteva ori, cu urcare (per pedes, nu pe Transalpina, apoi câţiva paşi) din Rânca.

Cel mai important (cel puţin ca altitudine) este Vârful Păpuşa din Retezat – 2508 m, al optulea din România şi al doilea din Munţii Retezat ca înălţime, după Vârful Peleaga – 2509 m.
Ca fapt divers, în Retezat sunt trei culmi ce poartă denumirea „Păpuşa”: Vf. Păpuşa, Vf. Păpuşa Mică (2370 m) şi Vf. Păpuşa Custurii.

Asta cu denumirea „Păpuşa” îmi sună ca „Lacul Iezer”– pe care îl întâlneşti în mai multe locuri din România, inclusiv în Iezer-Păpuşa (2135 m) şi în Munţii Rodnei,la mijlocul traseului spre Pietrosul Rodnei.
De asemenea, mai multe locuri din ţara noastră se învârt în jurul numelui „Zănoaga” - Poiana Zănoaga din Crai, Cheile Zănoagei din Bucegi; Lacul Zănoaga din Retezat – şi mai sunt, nu mi le amintesc pe toate acum.


Spectacol de alb, prin jurul Vârfului Păpuşa



 

Mai trebuie să o spun? Nu îmi place coborârea!

Da, repet: lasă-mă să urc şi atât. Cred că sunt una dintre puţinele fiinţe care ar prefera să ia telecabina (sau orice alt mijloc ce merge singur) la coborâre şi să urce pe propriile picioare.
Cobor încet pe porţiunile pe care nu le simt stabile – gen grohotiş, pietre mişcătoare la atingerea tălpilor, zăpadă (care alunecă, pe deasupra). Poate are legătură cu faptul că în viaţă mă ghidez după siguranţă, stabilitate?!
Şi, deci, dacă şi cu parcă, cobor pe munte la siguranţă. Excesivă sau nu, cu înjurăturile pe care mi le iau, tot o să mă ia cu vibraţii în interior – mai mult sau mai puţin – unde nu găsesc porţiuni care să nu mi se bâţâie sub tălpi.

Cel mai urât în aventura cu Păpuşa mi-a fost când am rămas singură pe o bucată de coborâre, până în pădure; o senzaţie ciudată, îmbrăcată în albul singuratic...
Totuşi, Bogdan m-a dădăcitîn pădure (mulţumesc!), la coborârea la care nu voiam să mă gândesc la dus, cea cu înclinare imposibilăşi cu tot felul de obstacole alunecoase în cale! Spre surprinderea mea, n-am înregistrat la bord decât o căzătură (prostească) şi jumătate – adică, n-am aterizat chiar pe dorsal.


EPILOG

Partea întâi
Cum spuneam în deschidere, pe tronsonul Cabana Cuca – Cabana Voina, am circulat la lumina frontalelor. Că ar bântui şi urşi pe aici, că latră câinii, că-s noroaie şi bălţi... că mai sunt vreo „n”-şpe curbe la stânga şi vreo câteva sute la dreapta... Pe bune, nu mai ajungem odată?!?!? Vreau jos, pe scaun! ASAP!

Partea a doua
În autocarele noastre, 90% linişte. Se aţipeşte, se doarme, se vorbeşte încet... Zece ore pe coclauri sunt suficiente, chiar şi pentru oamenii ăştia tineri şi entuziaşti.

Partea a treia
Duminică seară aflu că sâmbătă 26 martie Deni şi Compania au fost şi ei „Păpuşoi”. Chiar îmi pare rău că nu ne-am întâlnit – dar ce să vezi în/din grupul acela... interminabil?! ☺
Cred că am fost peste 60 de persoane... Asta numai până spre vârf!

☺ Cum Deni nu poate rata o drumeţie în circuit, a găsit el o variantă să coboare de pe Păpuşa altfel decât clasic, pe la Cuca – prin Spintecătura Păpuşii (cu colţari!), apoi pe muchia Fracea (aici e o scurtă descriere).
Spintecătura Păpuşii desparte Iezerul Mare de Păpuşa (vezi mai sus, la caseta tehnică).

Îmi aduc aminte că am trecut pe lângă un grupuleţ, destul de împrăştiat, aproape de vârf; însă eram prea... extenuată - de efort (şi de tortura mentală, că urcăm de un timp infinit) - ca să analizez feţele. Sigur pe unele le ştiam, de pe Facebook sau din... realitate.
Deni se desprinsese de ei ceva mai devreme, cu un mini-grup, tot din Braşov.

Ne numără braşovenii ☺


SURSE DE APĂ pe traseul Cabana Voina – Vârful Păpuşa
La Cabana Voina, la Cabana Cuca şi (citesc la Alexandra) la două ore şi jumătate de Cabana Cuca – în stânga bordeiului ciobănesc, cum urci, la nişte pietre albe; valabil pentru perioadele când temperaturile nu scad sub zero grade.

!!! ATENŢIE !!! Traseul de mai sus este foarte solicitant, din punct de vedere al altitudinii parcurse într-un timp relativ scurt – vezi mai jos.


INDICATOARE. Altitudini, durată (pe timp de iarnă)

Bandă albastră: Cabana Voina (983 m) – Cabana Cuca (1210 m) 1 oră şi 15 minute

Bandă albastră şi triunghi galben: Cabana Cuca – Şaua Grădişteanu (1975 m) – Vârful Păpuşa (2391/2393 m) 4 ore şi 15 minute
De la Cuca până la indicatorul de 1 oră către vârf: 2 ore şi 30 de minute.
De la indicatorul de 1 oră către vârf până pe vârf: aproximativ 1 oră şi 45 de minute.


 
Bandă albastră şi triunghi galben: Vârful Păpuşa – Cabana Cuca 2 ore şi 45 de minute
Bandă albastră: Cabana Cuca - Cabana Voina 1 oră
TOTAL coborâre: 3 ore şi 45 de minute.

TOTAL: 10 ore (cu mici pauze, mai ales la Cabana Cuca)


Marcajele de la Cabana Cuca până pe Vârful Păpuşa sunt (foarte) vizibile. Mulţumim voluntarilor care le-au luat în grijă şi le-au adus la stadiul actual!

Poate vă interesează: Semnalul la telefonul mobil/Internet, indiferent de reţea, nu prea există, de la Cabana Voina inclusiv. Dacă aveţi noroc, va apărea undeva în creierii munţilor. Dar va dispărea la fel de repede. ☺


Durate traseu vara

☺ Cabana Cuca – Vârful Păpuşa 3 ore şi 30 de minute (marcaj oficial)
☺ Vârful Păpuşa – Cabana Cuca 2 ore şi 30 de minute (estimat)


Everything comes to an end...



NOTĂ: Fotografiile sunt realizate de „Poveştile mele” şi de ceilalţi invadatori... paşnici de pe Păpuşa din 26 martie 2016.


Ture (plimbări) de iarnă în sezonul 2015/2016:

In sfarsit, la Malaiesti! Iarna. De Revelion– 31 decembrie-2 ianuarie
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Recomandarea lunii – Ansamblul Brancovenesc (renovat) de la Potlogi

$
0
0



Era săptămâna aia cu vânturi turbate prin Bucureşti. S-au potolit ceva duminică – chiar şi pe soare, tot au scos capul nişte vâjuri.

Citisem de vreo lună, la Andra, despre renovarea (reconstrucţia) Ansamblului Brâncovenesc de la Potlogi – un sat din judeţul Dâmboviţa.

Lucrările, care au durat patru ani, s-au încheiat la finalul anului 2015.
Şi că s-a muncit mult se vede de la o poştă. S-a muncit şi fizic, şi la documentare – totul ca să arate şi să fie occidental, ca scos din cutie.
☺ Fondurile europene alocate proiectului au reprezentat peste 60% din total.


Sunt îndrăgostită de creaţiile arhitecturale din vremea lui Constantin Brâncoveanu (1654-1714; domnitor al Ţării Româneşti între 1688 şi 1714). Este aşa-numitul stil arhitectural brâncovenesc.
Stilul brâncovenesc se distinge prin expresivitatea conferită de volumele arhitectonice ale scărilor exterioare, ale foișoarelor sau logiilor. (...) Pridvorul deschis reprezintă un element reprezentativ al clădirilor. Boltirea se face de obicei în semicilindru sau cu cupole semisferice. Decorul poate fi sculptat din piatră sau aplicat sub forma unor reliefuri din stuc. În decorația din piatră predomină motivele florale, în stuc sunt des întâlnite ornamente de tip oriental.
(sursa: wikipedia.ro)

Stilul brâncovenescprezintă elemente de inspiraţie islamic-otomană, renascentiste şi baroce.



Pe domeniul nu atât de întins ca Mogoşoaia(vezi linkul de la final) e linişte. Din câte înţeleg, Palatul de la Potlogi nu a intrat, deocamdată, în circuitul turistic oficial – deşi infrastructura există.


Aşadar, pe 20 martie, am evadat din Bucureşti într-un loc liniştit, încărcat de istorie şi de poveşti.





Ansamblul Brâncovenesc de la Potlogi cuprinde Palatul Brâncovenesc, curtea brâncovenească, ruinele casei vechi, ruinele casei de slujitori, ruinele droșcăriei (șopron în care se reparau trăsurile), ruinele cuhniei (bucătăria brâncovenească) şi zidul de incintă.

  
Sunteţi gata?


☺ În 1698, sub supravegherea lui Constantin Brâncoveanu, începeau lucrările de construcţie a noilor case din satul Potlogi – atestat documentar în 1580.
☺ Palatul Brâncovenesc de la Potlogi a fost dat în folosinţă în 1699.



☺ Suprafaţa construită a ansamblului: 3.400 de metri pătraţi, iar curtea – 23.000  de metri pătraţi.
Palatul are 32 de metri lungime şi 23 de metri lăţime.

☺ Palatul Brâncovenesc de la Potlogi este primul din seria celor patru destinate celor patru fii ai lui Constantin Brâncoveanu – construcţia de faţă era adresată băiatului cel mai mare, Constantin (1683-1714).
Locul ales, Potlogi, este strategic: pe drumul ce lega Bucureştiul de Târgovişte – capitala Ţării Româneşti în vremea lui Brâncoveanu.


☺ Palatul Potlogi a fost devastat de otomani în 1714; aceştia căutau comorile (averea) celui recent asasinat la Istanbul.
Palatul şi incinta au fost devastate şi de localnici, şi de cei care au trecut pe aici.
În 1848, armatele ruseşti şi-au stabilit cartierul general la Potlogi – în acea perioadă, s-au făcut unele reparaţii la palat.
(sursa: historia.ro)

Restaurarea (reconstrucţia) Palatului de la Potlogi a început iniţial în anii ’50, mai precis în 1953-1954 (cercetările au debutat în 1947), sub conducerea arhitectului Ştefan Balş. Lucrările au fost întrerupte la sfârşitul anilor ’70.
Până în 1989, s-au desfăşurat acţiunisporadice de reparaţii la Palatul Brâncovenesc.

Pentru că o mare parte a clădirilor, zidurilor şi a tot ceea ce exista acolo era degradată şi/sau distrusă şi pentru că au rămas puţine date din epoca lui Constantin Brâncoveanu, de mare folos a fost... imaginaţia.
Pe imaginaţie şi presupuneri se bazează forma actuală a Palatului (Ansamblului) de la Potlogi. Bineînţeles, toate au ca temelie cercetări aprofundate şi rămăşiţe de fotografii. N-a trăit nimeni în epoca aceea pentru a pretinde acurateţe 100%; timpul şi imensele distrugeri (degradări) nu le poate întoarce nimeni.


Pe mine, paşii prin palat m-au întorsîn vremea lui Brâncoveanu, mi-au dat senzaţia că trăiesc un pic acolo.
Un pic, fiindcă nu poţi să ignori modernismul podelelor, al instalaţiilor de aer condiţionat, al caloriferelor, al ferestrelor cu geam termopan; în general, toată senzaţia de nou ce domneşte între ziduri, pornind de la mobilier.
În fine, nu te poţi întoarce definitiv în secolul al XVII-lea... decât în filmele şi cărţile SF.
În fine, bine că s-a dus la bun sfârşit toată această restaurare a unui loc unic – proiectul s-a poticnit, la un moment dat, din pricini financiare.

☺ Palatul de la Potlogi este parte componentă a Complexului Național Muzeal „Curtea Domnească'” Târgoviște, asemenea Ansamblului Monumental „Curtea Domnească” din Târgovişte.




Vulturul bicefal al Imperiului Bizantin, parte din heraldica voievodului (Constantin Brâncoveanu), care era membru al marii familii imperiale bizantine a Cantacuzinilor – reconstrucţie din anii ‘50 (sursa: stelian-tanase.ro)

Camera de lucru / biroul







  Camera privată a domnitorului

Deasupra latrinei existau turnuri de aerisire


☺ În afara celor prezentate mai sus, în muzeu sunt expuse diferite obiecte istorice – reconstituite (ori originale) din epoca brâncovenească: obiecte folosite în armată, obiecte de uz casnic.


Din terasă




 
Pivniţa: Cărămidă roşie, ca la Târgovişte


 

Parcul din spatele Palatului Brâncovenesc, pe locul unde se găseau, cândva, grădinile palatului





 

Biserica „Sf. Dumitru” din Potlogi (cu hramul „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”) – ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, datând din 1683





Să sperăm că, în scurt timp, Ansamblul Brâncovenesc de la Potlogi va deveni la fel de cunoscut (şi accesat, din punct de vedere turistic) ca Mogoşoaia şi Mănăstirea Sâmbăta.


☺ În satul Pitaru, vecin cu Potlogi (ambele fac parte din comuna Potlogi) s-a născut pictorul Nicolae Grigorescu.
☺ Iar aşa, ca fapt divers, „potlog” înseamnă „bucată de piele cu care se cârpeşte încălţămintea; petic”, conform dexonline.ro.


Mică aventură

Am preferat să umblăm... clandestin prin palat şi să nu urmăm vocea ghidului– care se desluşea pe undeva, printre culoare. Astfel, nimeni nu a luat cunoştinţă de prezenţa noastră – ne-am întâlnit „scurt pe doi” cu un grupuleţ; ei nu ne-au întrebat nimic, noi nu i-am întrebat nimic şi fiecare şi-a văzut de drum.
La puţine minute după ora 17, ne-am trezit încuiaţi în castel. ☺ Bănuiam noi că se închide cam pe atunci, dar nu ne-am mai consultat ceasurile, cu ochii pe pereţi.

Ochisem o poartă(ditai uşa!) către exterior – aflăm, ulterior, că-i singura care se deschide din palat.
Bineînţeles, la plecare am anunţat pe cineva, să o încuie la loc.


Funny-funny, da-i exclusiv vina noastră.
P.S. Să nu faceţi ca noi!


CA SĂ ŞTII

☺ Din Bucureşti până în satul Potlogi sunt 45 km;
☺ Din Titu până în satul Potlogi sunt 15 km.

Accesul se face, în principal, de pe Autostrada Bucureşti – Piteşti, de la kilometrul 49. De la ieşirea de pe autostradă mai sunt 5 kilometri până în Potlogi, pe DJ 711 A.

Tarife Ansamblul Brâncovenesc din Potlogi

Deocamdată (până în vară, din câte am înţeles), accesul este GRATUIT.


Dacă sunteţi curioşi, am mai povestit despre locuri în stilul brâncovenesc pe aici:

Pas cu pastot ceea ce puteţi vedea la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus, în grupaje
La Mogoşoaia, printre anotimpurifotografii suprinse în diferite perioade ale anului (anilor) în Parcul Mogoşoaia

...şi Plimbare la Curtea Domnească din Târgovişte– Constantin Brâncoveanu a fost ultimul domnitor al Ţării Româneşti cu reşedinţa în capitala Târgovişte
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Hai să evadăm din Bucureşti! Peştera Orlova Ciuca (Stânca Vulturilor). Un obiectiv românesc, din Bulgaria

$
0
0




Nu m-am mai lăsat purtată de val de mult... atât de mult.
În prima duminică de aprilie, m-a luat de mână super-spontaneitatea şi nu mi-a mai dat drumul decât după ora 22.

În momentul ăsta mi se înfăţişa în faţa ochilor via calculator un obiectiv, în jumătate de oră ieşeam din casă, ca să mi se înfăţişeze în faţa ochilor pe viu!
Şi nu aşa... oriunde – peste graniţă!

Cum ideile bune nu se pun la păstrare, se pun în practică...


Data: 3 aprilie 2016

Să fiu sinceră, Bulgaria n-ar fi chiar o premieră pentru mine – acum o mie de ani, mă aflam undeva lângă Nisipurile de Aur, într-un martie friguros, împreună cu lotul de scrimă cadeţi şi juniori, la o Balcaniadă. Ana Maria Brânză avea 14 ani. Ce vremuri...!
Am stat închisă în hotel, la sală şi în autocar pe toată durata competiţiei, n-am apucat să văd chiar nimic. Doar mi-am băgat oleacă piciorul în Marea Neagră şi ea m-a răsplătit cu un val uriaş, care mi-a intrat în gheată. Cam atât cu amintirile mele despre Bulgaria.
  
***
Fiindcă am plecat din Bucureşti în jur de ora 14:00, mergeam cam la limită – nu era un capăt de ţară dacă ratam peştera, la vreo zece kilometri ne aştepta o cetate medievală; nu reveneam pe plaiuri mioritice cu sacul gol.

Vremea a fost perfectă: nici prea cald, nici prea frig. Primăvara e ideal de poposit aici!

La ieşirea din drumul principal, cărarea-i a nostră! Cărare zic, fiindcă nu-i loc decât de o maşină. ☺



Urmaţi indicatoarele pentru satul Pepelina, apoi cele pentru Peştera Orlova Ciucaşi opriţi-vă când vă sare în cale o parcare!
De aici intraţi, per pedes, două secunde, într-o pădure şi ieşiţi în... golul de păşune, unde vă aşteaptă băncuţe de picnic, un mic local pentru papa şi băutură (apă, suc, o bericică) şi, bineînţeles, locul de unde puteţi achiziţiona bilete pentru vizitarea peşterii.




Surpriză! Sau de ce am scris în titlu „obiectiv românesc din Bulgaria”

Guvernul României, Consiliul Judeţean Giurgiu... (măriţi şi vă veţi convinge! )


Ne-am înfiinţat la casierie pe la ora 16:10 şi am apucat ultima cursăîn peşteră, cea de la 17:00 – până atunci, ne-am învârtit prin natură, printre verde şi stânci, departe de aşezările omeneşti. Departe de „manelizarea” din zonele care au supravieţuit verzi în apropierea oraşelor româneşti. Linişte şi pace.
☺ La 11 kilometri depărtare avem oraşul Dve mogili (în traducere, „Două movile”), iar la 3 kilometri - satul Pepelina.


 






Accesul în peşteră se face pe scări săpate în stâncă, asortatecu balustrade metalice.





Peştera-i după colţ ☺


Orlova Ciuca este cea mai apropiată peşteră ca distanţă de Bucureşti! Până la Ialomicioara, cea mai cunoscută şi frecventată de locuitorii Capitalei, sunt 170 de kilometri, cu câteva zeci mai mult decât până la obiectivul situat în Bulgaria!
În plus, Orlova Ciucae mai aproape de Bucureşti decât Sinaia sau Buşteni!



☺ Asemenea Peşterii Urşilor din România, Orlova Ciuca a fost descoperită întâmplător, în 1941, de un păstor - pe numele lui Stoian Spasov.
În fierbinţeala lunii iulie, la prânz, păstorul a observat că oile sale se duc la într-un singur loc. Luându-le urma, bărbatul a simţit că din locul respectiv iese aer rece. A mutat câteva pietre şi, astfel, a  dat de peşteră!

☺ Aceasta se află în Parcul Natural Resenski Lom, într-un defileu stâncos al râului Cerni Lom („Fractura neagră”) – unul dintre cele două care compun râul Lom, afluent al Dunării.

☺ Formaţiunile săpate în calcar au denumiri ca „Zece soldaţi de piatră”, „Pădurea fără frunze”, „Familia”, „Cerul înstelat”, „Trionat”, „Gheizer”, „Gheţar”, „Cascadă”, „Monstru”, „Streaşină”. Fiecare cu imaginaţia lui!




Peştera este alcătuită din calcar datând din Cretacic, depus pe fundul fostei Mări Sarmaţiene.

Numele „Orlova Ciuca” (în traducere „Stânca vulturilor”) este legat de  coroana de piatră de la intrare, unde s-ar fi aciuat vulturii.



☺ Există circa 14 kilometri de galerii subterane - Orlova Ciuca este a doua peşteră din Bulgaria pe criteriul „lungime”, după Duhlata, în Munţii Vitoşa, la 30 de kilometri de Sofia.
În unele galerii se găsesc urme ale omului preistoric şi ale ursului de peşteră.



☺ Peştera este structurată pe şapte niveluri, însă numai unul dintre ele este deschis turiştilor.
☺ În grotă trăiesc aproximativ 10.000 de lilieci, din speciile: liliac ţipător (unic în Europa!), marele liliac cu nas de potcoavă şi micul liliac cu nas de potcoavă.

☺ Într-o anumită zonă, o anumită stalactită este goală pe dinăuntru – ghidul a improvizat o melodie utilizând-o pe post de instrument muzical.
☺ Temperatura în peşteră este 14 grade Celsius constant; umiditatea nu este foarte ridicată.

☺ În interior se află un izvor - legenda spune că, dacă bei de aici şi îţi pui o dorinţă, aceasta musai se va îndeplini.


Mersul piticului şi galerii înalte

În Peştera Orlova Ciuca s-a păstrat cât de cât sălbăticia – în limita comercialului. Nu-s prea multe amenajări şi se păşeşte direct pe podeaua naturală; vă închipuiţi că asta mi-a crescut entuziasmul!
Pereţii îşi schimbă culoarea la fiecare 10 secunde – aici seamănă cu Ialomicioara noastră, după reamenajare.

Mi-a plăcut alternanţa, contrastul dintre galeriile de-ţi suceai gâtul uitându-te-n tavan, largi, şi cele foarte joase şi înguste, unde am exersat mersul piticului.
☺ Înălţimea unei galerii din prima „categorie” poate atinge 30 de metri, iar lungimea - 70 de metri.

M-au încântat şi numeroasele rotunjiri/curburi de la Orlova Ciuca – ce am vizitat eu în România în subteran mi s-a părut destul de... colţuros.


Orlova Ciuca e o peşteră... labirintică – sunt tot felul de culoare/coridoare care de care mai întortocheate. Ţi se întâmplă să te mai trezeşti în acelaşi loc; nu din greşeală, ci pentru că pe acolo-i traseul de vizitare.
Astfel, în Sala Mare ajungi de două-trei ori... nu că m-ar fi deranjat – e partea mea preferată din peşteră! Locul emană un ecou demn de o sală de concerte.

„Picioarele elefantului” (în prima fotografie, aproximativ în centru)




Ali Baba şi cei 40 de hoţi (asta am înţeles-o, fără traducere ☺)



...ca să continuăm în acest stil, există şi un culoar denumit „Champs-Élysées”.










Înainte şi după




☺ Vizita în Peştera Orlova Ciuca din Bulgaria durează 45 de minute.


Minusuri

Limba englezănu se poartă la ghidul din Peştera Orlova Ciuca. A zis, la început, în gura peşterii, că ştie doar ceva franceză – na, că tocmai p-aia n-o înţeleg!
În schimb, a scăpatîn română vreo două denumiri de formaţiuni şi un „atenţie la cap!” şi „haideţi!”. Bun şi-aşa! ☺

Tare mi-ar fi plăcut să înţeleg ceva din tot ceea ce spunea ghidul în bulgara lui – omul era plin de informaţii şi pus pe glume; se vedea din gesturile lui şi din reacţia compatrioţilor.

Lasă, că nici în România nu am întâlnit multe obiective turistice în care să se vorbească bilingv, şi în română, şi în engleză.

☺ La ieşirea din peşteră, un localnic din Ruse ne-a abordat în limba română. Unde a ţinut-o ascunsă (româna) când bântuiam prin peşteră?! Offf... că doar ne-o fi auzit pălăvrăgind în limba lui Eminescu... sau nu?! Nu mai contează.

Un alt lucru care m-a surprins s-a numit lipsa pliantelor, a oricărui material publicitar.


Voi reveni cu mica noastră explorare în Canionul Rusenski Lom, în Munţii Rusenski Lom.


CA SĂ ŞTII

☺ Din Bucureşti până la intrarea în Peştera Orlova Ciuca sunt aproximativ 110 km;

☺ Din Giurgiu până la intrarea în Peştera Orlova Ciuca sunt aproximativ 50 km.
☺ Din Ruse până la intrarea în Peştera Orlova Ciuca sunt aproximativ 30 km.


Preţuri şi program Peştera Orlova Ciuca

Taxa vizitare: 5 leva/adult (aproximativ 11 lei)
*cu reducere pentru elevi şi studenţi

Taxa foto: NU se percepe

1 leva = 2,28 lei (curs aprilie 2016)

Peştera Orlova Ciuca se poate vizita, zilnic, în perioada 1 aprilie – 1 noiembrie, în intervalul orar 9-17; ultimul grup intră la ora 17:00.

Ce am mai cheltuit

În afara combustibilului aferent, am mai dat bani pe (cheltuieli obligatorii):

☺ Vinietă / taxă drum Bulgaria: 5 euro (aproximativ 22 de lei) vinietă săptămânală – cea mai mică;
☺ Taxă pod peste Dunăre, Giurgiu-Ruse: 13 lei autoturism 8+1 locuri.
Toate tarifele de trecere peste Podul Prieteniei sunt afişate AICI.
!!! ATENŢIE !!! Până pe 28 aprilie 2016, circulaţia pe pod se desfăşoară pe o singură bandă, din cauza unor lucrări de reabilitare.

La dus a fost cum a fost, însă la întoarcere am petrecut jumătate de oră cocoţaţi deasupra Dunării!


Câteva locuri unde mai puteţi evada din Bucureşti, pentru excursii de o zi – în afară de MUNTE:

La Mogoşoaia, printre anotimpurifotografii suprinse în diferite perioade ale anului (anilor) în Parcul Mogoşoaia

Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...
Viewing all 228 articles
Browse latest View live