Quantcast
Channel: Poveştile mele
Viewing all 228 articles
Browse latest View live

Pe Jepii Mici, cu escala la Portita (Caraimanului)

$
0
0




 Data: 27 iunie 2015

Traseu:
*Buşteni – Valea Jepilor – Brâna Portiţei şi Portiţa Caraimanului – Cabana Caraiman – Cabana Piatra Arsă – Sinaia (pe Piciorul Pietrei Arse)


În weekendul cu pricina, unii au avut treabă, pe acasă sau hai-hui. ☺
Acestea fiind zise, am circulatîn formaţie restrânsă, fără tablourile obişnuite de grup... tricolor.

„Mergem unde mergi tu”, l-am... atenţionat pe Mircea, care ne aştepta în Gara Buşteni.
Toată lumea are încredere în tine, Mircea, că tare ne mai place pe unde ne duci...!

La drum!, că deja am vorbit prea mult. (ştiiiiuuu, Mircea! ☺)

Vremea era trasă la indigo cu varianta 2014 a traseului Jepii Mici– cu o săptămână mai târziu decât acum.
Intuiam – Mircea ŞTIA, fără probleme – că va fi soare!


 
De data aceasta, colegul de apartament nu a mai apelat la Salvamont-Pompieri ca să îl salveze ☺ (citiţi povestea cu Jepii Mici 2014şi o să vedeţi despre ce vorbesc).
Ştia că se bagă în gura lupului şi a intrat de bunăvoie... chiar dacă nu ne-a mai însoţit de mai bine de o lună, din Ciucaş.

Poteca aluneca uşor sub picioare – şi în sens propriu, din cauza noroiului adunat de la ploile lungi şi dese.

Cascadele din Valea Spumoasă


O mică poză de grup


Diferite căderi de apă, pe parcurs






Pe la ora 11, norii erau încă „la datorie”, jos




La traversare de râu (Râul Valea Jepilor, mai precis)


Pe Jepii Mici, o aglomeraţie demnă de renumele rutei– n-a lipsit de la apel nici Theodor Stolojan– acela, acela!




Continuăm!

 


Primele lanţuri!


Scări amenajate. Ca o plimbare prin parc ☺








Cascada Caraiman



Cine a auzit de „cascada-fantomă”?
Cascada Caraiman este renumită prin faptul că ba apare, ba dispare – în funcţie de condiţiile meteorologice. Asemenea Vânturişului, perioada topirii zăpezilor şi a ploilor este favorabilă admirării şuvoiului de apă.
Suntem cam la 1700 de metri altitudine.
☺ Dacă nu luaţi la picior „Jepii Mici”, Cascada Caraiman vi se poate dezvălui din telecabina ce leagă Buşteni de Babele.

După ploile săptămânii...




...doar să-mi fi sucit mâna (de fapt, să mi-o fi sfărâmat) m-aş fi oprit din pozat




PLECAT-AM CINCI DIN BUŞTENI / ŞI NE-AM ÎNTORS DOAR PATRU / ÎN SINAIA

Nu rimează, dar vă povestesc imediat despre ce e vorba.

Pe scurt: colegul şi prietenul meu şi al nostru Vali pornise deja în cursa spre noi înălţimi înainte ca noi să ne ridicăm după semi-pauza de masă.
Patru oameni au urlat la el să coboare, fiindcă urma să deviem spre Gura Portiţei.
Dar Vali şi-a văzut de drumul lui... pentru că noi ne-am permis să „schimbăm”. Numai că Mircea şi-a expus clar planurile chiar de dimineaţă.
Iar noi nu am schimbat defel nimic, am făcut o escală într-un loc nimerit la fix, bun de căscat ochii în zeci de reprize...
Mai spun o dată: Mulţumim, Mircea!

Vali s-a ataşat mai sus de un grup de maratonişti, alături de care a coborât pe Jepii Mari. Rapid, cum îi place lui.

În dreapta traseului clasic „Jepii Mici” se lasă Brâna Portiţei.

Am ocolit o limbă cu zăpadă tare şi perfectă pentru alunecat aiurea.



În schimb, aluneca iarba udă, ca după ploaie (vineri 26 iunie au căzut cam mulţi stropi în zona Bucureşti – Braşov.) 


4 x 4 a mers la fix pe panta ce ne-a condus spre potecă. Mă dau io mare cât mă dau că nu am probleme cu suişul pe verticală - doar în gând, dar cu gândul la coborârea pe aici... Când... Mircea, grijuliu, mă întreabă dacă „merge”şi dacă am nevoie de ajutor. Eu??? „Nu, e ok!!”. Da??? Cine a aterizat fix atunci pe toată burta?!
Şablon din comedii... ce mai!?

Însă la Mircea şi la colegul de apartament căderile de la întoarcere nu au avut defel haz. Unul s-a dus nişte metri în jos - nu chiar pe buza prăpastiei, da’ ceva bun de sperietură, altuia i-a fugit iarba de sub picioare şi s-a oprit abia în poteca de „Jepii Mici”. Şoc, mici zgârieturi pe spate, şoc. Teama de a nu rata cărarea şi de a cădea fix în gol.
Eu (din fericire, din păcate) eram prea atentă la fundul meu – pe care l-am utilizat din plin la coborâre – şi la mâinile care prindeau iarba ca să prin live scena. Cum spuneam, şoc pentru el. Şi nu exagerez!
Şi nu numai că iarba aluneca, poteca era cumva în pantă – v-am mai povestit eu: un picior sus, unul jos. Deci, ATENŢIE!



Un drum cu capre negre... cu verde-verde neîntrerupt, cu pereţi de stâncă de-ţi suceşti gâtul încercând să prinzi capătul... linişte... într-un cuvânt, sălbăticia naturii.

De toate pentru toţi – natură la puterea infinit, Buşteniul la picioare şi panoramă asupra Munţilor Baiului. Şi senin!









O găurică în stâncă – Portiţa Caraimanului (Gura Portiţei)



 
Mircea şi natura lui (aşteptându-l pe Ghiţă)




 

Ai toată Valea Prahovei la picioare, de la Sinaia la Predeal!






Da’ picioarele mele nu-s bune de pozat?! Încă o experienţă bifată pe munte! ☺ ☺ ☺


De la Portiţa Caraimanului se poate ajunge pe Valea Albă– traseul este NEMARCAT şi foarte periculos.

Zona expusă din Brâna Portiţei
 
La întoarcere


 
Şi încă o dată Cascada Caraiman... că, deh! În plină amiază, la ora 16.00


!!! ATENŢIE !!! Zona Brâna Portiţei este un loc sălbatic – atenţie la urşi dacă mergeţi în grup restrâns!


E prea devreme să ne întoarcem acasă!
Cică şedinţă tehnică, să stabilim ce facem mai departe. Mie una nu îmi convine să cobor pe Jepii Mici, fiindcă e prea abrupt.
Mmm... era clar că toată lumea are în gând platoul Bucegilor... ne făceam şi noi că vorbim. ☺




 
Poate aţi observat că fotografia de deschidere seamănă cu cea de anul trecut.
Doar e acelaşi traseu ☺, iar aceasta mi se pare cea mai încântătoare porţiune de pe Jepii Mici.

De la intersecţia cu Brâul Portiţei, am avansat într-o oră şi câteva minute până la Cabana Caraiman.


 
Popas scurt acolo, cu bere, ceai şi cola, după preferinţe.

La revedere, pe curând!




Pe platou soare, frumos... fără vânt.
Gabi şi Adi, vă amintiţi cum a fost aici pe 16 mai? Eu da!!!


 
Crucea Caraiman, oficial Crucea Eroilor Neamului – ba în stânga (mică), ba în dreapta




Staţia Telecabinei Babele şi Cabana Babele – în dreapta, cu acoperiş verde





Prin Rezervaţia de jnepeni




O ultimă privire spre Coştila


 
N-am mai ajuns propriu-zis la Cabana Piatra Arsă; doar în apropiere, cât să facem stânga, la intrarea în traseul Piatra Arsă – Sinaia (bandă albastră).

Nu mai fusesem pe aici (Piciorul Pietrei Arse) de cel puţin 10 ani. Hai la retrăit amintiri!


SEMI-AVENTURA DE FINAL

Eiiii... una la mână: foamea– eu venisem pregătită pentru un pit stop la Piatra Arsă.
La mine foamea dă semne bruşte şi taaaareee rele. E ca şi cum mi se opreşte motorul.
Să o iau în halul ăsta la vale... aproape trei ore... am înnebunit?
...Aşa că am cerşit o pauză de masă şi am furat mâncare de la Mircea. Tot se plângea el că a cărat prea multă de acasă. ☺

Doi: Aveam deja experienţă în alergarea după tren. Dar... pe asfalt.
Acum, am dat goana mare prin pădure!

La 21:37 era anunţat ultimul tren spre Bucureşti. Mircea nu îşi făcea probleme cu înapoierea la Braşov.
Back up: ceva microbuze, ultimul pe la 22.30.

Jurnal de bord

♣ O oră până la Poiana Stânii Regale.

Cam în mijlocul imaginii, Stânca Franz Joseph - de pe care se poate admira o panoramă asupra Văii Prahovei


♣ Încă una, oră, pe cărarea pietruită, până la ieşirea în drumul asfaltat de maşină spre Cota 1400, în apropirea Cabanei Schiorilor.

♣ Mai puţin de juma’ de oră până în Parcul „Dimitrie Ghica” din Sinaia şi de acolo ţuştiîn Gară!

☺ Cred că pe Jepii Mari, la coborâre, ne-ar fi luat mai mult timp – din cauza cablurilor şi a atenţiei sporite (mai sporite, dacă îmi permiteţi, ca pe Piciorul Pietrei Arse) pe prima porţiune, până la intrarea efectivă în pădure.

Ne-am postat în faţa Casei de bilete din gară cu mai puţin de 10 minute înainte de plecarea trenului – acela ultim, de 21:37.
Ce plecare?! Când?, mai bine zis. La ghişeu, doamna ne informează că mijlocul nostru de transport nu vine decât peste 20 de minute de la „oficial”. No... şi noi... DE CE atâta fast forward?!
☺ Cum CFR-ul nu se dezminte, în total întârzierea s-a mărit la 30 de minute.
Timp de o bere sau de... o îngheţată, pentru unii.

Doi şi-un pic (mă întorc la semi-aventură): Criza mea tâmpită de bilă de a doua zi n-o mai pun la socoteală... că n-are neapărat legătură cu efortul de sâmbătă 27 iunie. Doar s-au acumulat oboseala şi mâncatul aiurea... dar hai să nu vă plictisesc cu asta.

***

Cică am vorbit mult pe ziua de azi (adică pe 27 iunie).
Ca să mă înţelegeţi un pic, am inserat două cuvinte în materialul despre coborârea Omu – Bran.
La munte, sunt cea mai volubilă şi mai veselă persoană. În zilele obişnuite, n-o să-mi auzi prea des gura.
Eu explodez la munte. Ăsta sunt adevăratul EU, care nu se dezlănţuie decât rar, pe cărări. Să tot merg aşa... mă plăteşte cineva pentru asta? Doritori?!


INDICATOARE. Altitudini, durată 

Cruce albastră: Buşteni (~ 850 m altitudine) – Valea Jepilor 2 ore şi 40 de minute, până la despărţirea de Brâna Portiţei


 
☺ Brâna Portiţei, Portiţa Caraimanului şi retur – TRASEU NEMARCAT 3 ore şi jumătate (cu pauză de masă)

☺ Revenire în traseu Valea Jepilor – Cabana Caraiman (2025 m altitudine) aproximativ 1 oră şi un sfert

Bulină albastră: Cabana Caraiman – Cabana Piatra Arsă (1950 m) aproximativ 1 oră



Bandă galbenă: Traseul comun Cabana Babele – Piatra Arsă (bulina albastră se transformă în bandă galbenă undeva pe parcurs)

Bandă albastră: Cabana Piatra Arsă – Gara Sinaia (~ 800 m altitudine aproximativ 2 ore şi jumătate
*Oficial, până la Gara Sinaia sunt 3 ore – 3 ore şi jumătate


TOTAL: 12 ore, cu (mici) pauze

SURSE DE APĂ există pe parcursul traseelor descrise (pe râul Valea Jepilor, diverse porţiuni ale lui), mai puţin pe Piciorul Pietrei Arse.


PRECAUŢII

Citiţi AICIcâteva SFATURIînainte de a porni pe Jepii Mici, unul dintre cele mai dificile MARCATE din România!

Alte câteva consideraţii, în afară de cele menţionate în materialul cu trimitere mai sus:

Cu muntele nu te joci!
☺ Nu pleca în sandale, tenişi sau altele asemenea! Încălţămintea fără aderenţă nu are ce căuta pe munte!
☺ Studiază cu atenţie traseul pe care doreşti să îl parcurgi! Astăzi, sursele de informare sunt numeroase.
În primul rând, analizează dacă eşti capabil de efort, dacă nu te înspăimântă hăurile pe care le vezi în poze (rău de înălţime). Fiecare are limitele lui...
Am mai spus-o, tăria psihică este esenţială pe munte!

Ceva de acest gen (raportat însă 100% la creastă) am mai scris şi în materialul dedicat Pietrei Craiului.


Dacă vă face plăcere, citiţi şi alte aventuri din Bucegi:

Omu – Early edition(luna mai)
De la Omu cu grindina după noi(traseu Peştera – Omu – Babele)




IARNA (şi PRIMĂVARA calendaristică)




Alte ture cu prietenii 2015

Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Recomandarea lunii – „Sutton” de J.R. Moehringer

$
0
0


Editura: Pandora M
Anul apariţiei: 2014
Titlul original: Sutton (cartea a apărut pentru prima dată în SUA, în 2012)


Sutton şi J.R. Moehringer. Sau cum poţi rămâne fascinat de povestea unui om care toată viaţa s-a ocupat cu infracţiuni – cu precădere jaf bancar.

Hai s-o zicem p-aia dreaptă: E vorba de talentul care a dat năvală peste scriitorul american, câştigător de Pulitzer, pentru jurnalism.  
Şi de stilul său inconfundabil.







J.R. Moehringer spune mereu lucrurilor pe nume – mai tăios, mai cu umor, câteodată duios. Dar fără a judeca. Şi în nici un caz rece!
„Cine atinge cărţile lui J.R. Moehringer trebuie (...) să ştie de la bun început că ele sunt bântuite de un microb ciudat, care stârneşte în scurt timp, în doar câteva minutre, boala gravă a cititului.” (Filip Florian)

Sutton-ul lui Moehringer e o ficţiune care porneşte de la... realitate.

Abia eliberat din închisoare (pentru a nu ştiu a câta oară), William Sutton îşi dezvăluie frânturi din povestea vieţii în faţa Reporterului şi a Fotografului, în 1969, în New York, în ziua de Crăciun.

Cei trei au străbătut, cu maşina, metropola americană, vizitând scenele celor mai faimoase jafuri ale lui Sutton şi punctele esenţiale ale vieţii Actorului – aşa cum i s-a pus în dese rânduri.
Se pare că articolul rezultat în urma acestei călătorii a fost superficial şi plin de greşeli, nereuşind să dezvăluie mai nimic din ceea ce a trăit OMUL William Sutton.

„Din păcate, şi Sutton, şi reporterul şi fotograful au murit, astfel încât se pot face doar presupuneri în legătură cu ce s-a întâmplat între ei în acea zi de Crăciun şi ce s-a întâmplat cu Sutton în cei 68 de ani dinainte.
Această carte e presupunerea mea.
Dar este, de asemenea, dorinţa mea”, precizează J.R. Moehringer într-o introducere.

Willie Sutton (1901-1980) a avut o cultură generală fantastică, fiindcă în diferitele perioade de şedere în închisoare a citit sute de cărţi (era autodidact, în multe privinţe).

„În camera lui s-au găsit bani, arme şi opera lui Proust. Lumea s-a repezit să cumpere În căutarea timpului pierdut. Dacă ar fi avut mai mulţi Suttoni, americanii ar fi devenit, fără discuţie, nişte oameni culţi”, este părerea lui Ştefan Agopian.

Sutton a traversat mai multe crize economice, cea mai importantă fiind cea din perioada 1929-1933.
A rămas faimos prin faptul că nu îi plăcea violenţa. Iar dacă i se făcea rău cuiva în timpul unei spargeri, dacă un bătrân sau o femeie însărcinată leşina, dacă un copil plângea, Willie Sutton renunţa la acţiune şi pleca din bancă.

„Dacă ar fi mai mulţi hoţi ca tine, lumea ar fi un loc mai bun.”, îi spune un barman. (pagina 315)


 
„Bani. Iubire. Toate problemele sunt cauzate de una sau de cealaltă. Şi nu există nicio problemă care să nu se rezolve cu una sau cu cealaltă.” (pagina 87)


Câteva date din POVESTEA LUI WILLIAM SUTTON (reală)

☺ În cei 40 de ani de carieră, se estimează că Willie Sutton a furat două milioane de dolari.



☺ S-a născut în Brooklyn şi a absolvit doar 8 clase.

☺ A fost considerat un Robin Hood modern.

☺ Willie Sutton a scris două cărţi de memorii – care s-ar contrazice în privinţa anumitor date.

☺ În 1952, un întreg episod din serialul Gang Busters i-a fost... dedicat lui Willie Sutton (portretizat de Jay Novello).
De asemenea, viaţa lui Sutton a făcut subiectul documentarului In the Footsteps of Willie Sutton (2011).


AUTORUL J.R. MOEHRINGER



☺ Cum spuneam mai sus, J.R. Moehringer este laureat cu Premiul Pulitzer pentru jurnalism, în anul 2000.

☺ Născut în decembrie 1964, Moehringer a absolvit Universitatea Yale – cu diplomă în Arte şi Istorie.

☺ A lucrat la cotidiene de primă mână – cum ar fi „The New York Times” (unde a debutat) şi „Los Angeles Times”.

☺ De J.R. Moehringer a apărut la noi şi cartea autobiografică (de memorii) Dulcele bar.
☺ J.R. Moehringer a contribuit esenţial la scrierea autobiografiei Open a unuia dintre cei mai valoroşi tenismani ai tuturor timpurilor, Andre Agassi– una dintre cele mai bune cărţi everdin domeniul sportiv.
Open există, de asemenea, în librăriile din România.


*Celelalte recomandări lunare de până acum pe blog:

☺ Serialul Shameless
☺ Filmul Robot & Frank
☺ SerialulNurse Jackie
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Testament of Youth (2014) – Testamentul tineretii si al razboiului

$
0
0






Aşa cum spuneam în cazul filmului Copenhagen 2014, şi Testament of Youth e preaspecial ca să intre într-un grupaj „filme pe pâine”– la drame romantice.

Testament of Youth te cuprinde încetul cu încetul şi te trimite în altă lume...
Un film britanic pătrunzător, în fiecare latură a sa.

Suntem în 1918, în ziua armistiţiului – 11 noiembrie. O fiinţă tristă se strecoară prin mulţimea entuziastă şi (îşi) caută liniştea într-o biserică.
Ne întoarcem rapid în 1914, în entuziasmul şi bucuria tinereţii.


Îi cunoaştem pe Vera (Alicia Vikander, din A Royal Affair/O afacere regală, 2012 şi Ex Machina, 2015), pe fratele ei Edward şi pe prietenul acestuia, Victor (Colin Morgan).
Ulterior, cercul e întregit de colegul celor doi băieţi, Roland (Kit Harington; da, Jon Snow - pentru fanii „Game of Thrones”).



Părinţii Verei şi ai lui Edward sunt îngropaţi în conservatorismul şi prejudecatavremii: educaţia academică nu este pentru femei.
Aşa că visul Verei de a merge la Oxford– unde nu se acordau note/calificative pentru fete – are toate şansele de a rămâne doar la stadiul de vis... Asta până intervine fratele cel iubitor; relaţia dintre Vera şi Edward este una ideală.

☺ Părinţii Verei şi ai lui Edward sunt interpretaţi de Emily Watson (War Horse/Calul de luptă, 2011), respectiv de Dominic West (The Affair).
În rolul unei profesoare de la Oxford (Miss Lorimer) apare Miranda Richardson.

Când toţi bărbaţii din viaţa ei (mai puţin tatăl) pleacă la război, Vera îşi abandonează studiile şi se înrolează ca infirmieră.

„Aici sunt, dragă Edward. Mă zbat să salvez soldaţi germani, în timp ce, la doar câteva mile, tu îţi rişti viaţa să-i omori.
Te pune pe gânduri...”

Da... tot filmul te pune pe gânduri.
Pierderile războiului sunt inestimabile...

Testament of Youth este interesant realizat: scenele se întrepătrund uşor, iar flashback-urile evenimentelor recente au darul de a le accentua, în prezent.

Sunt câteva momente din Testament of Youth care te urmăresc: Povestea de dragoste dintre Vera şi Roland, toate suferinţele cauzate de război, căutarea disperată a fratelui... pur şi simplu n-are cum să nu te emoţioneze ceva...!



Testament of Youth 2014 reprezintă ecranizarea cărţii omonime semnate de Vera Brittain (1893-1970) şi publicată în 1933.
Respectiva scriere, bazată pe experienţa de război a Verei Brittain, a fost tradusă „Testamentul tinereţii”, fiind inclusă pe lista celor „1001 cărţi de citit într-o viaţă”.
Testament of Youth cartea a devenit imediat un bestseller, fiind considerată „vocea unei generaţii”. Testamentul tinereţii este şi astăzi una dintre cele mai puternice memorii de război scrise vreodată.
Vera Brittain a fost unul dintre cei mai de seamă pacifişti ai secolului al XX-lea.

 Aşa arăra adevărata Vera Brittain în anii Primului Război Mondial


Saoirse Ronan a fost iniţial aleasă pentru rolul Vera Brittain în Testament of Youth 2014, însă a trebuit să renunţe, din cauza programului.
Ronan a mai jucat într-un film britanic despre o conflagraţie mondială, care mi-a tot răsăritîn minte pe parcurul Testament of Youth– Atonement/Remuşcare (2007), despre al Doilea Război Mondial.




Filme despre care am scris recent:

Trei poveşti despre Cronicile din Narnia, Zidul Berlinului şi reality show - Shadowlands (1993), Good Bye Lenin (2003), Cinema Verite (2011)
Gilmore Girls, după 8 ani


La CARMENgăsiţi alte recomandări.
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Frumoasele ruine de Jess Walter. Cu Liz Taylor si Dick Burton in Italia

$
0
0


Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2014
Titlul original: Beautiful Ruins (cartea a apărut pentru prima dată în SUA, în 2012)


Biiine, acum să nu credeţi că toată cartea Frumoasele ruine este centrată pe celebrii actori Elizabeth Taylorşi Richard Burton.
Sunt şi ei pe acolo. Ca decor. ☺

Să vedem despre ce este vorba.

În 1962, Pasquale Tursi deţine o pensiune într-un sătuc de pe coasta stâncoasă a Rivierei Italiene, pe ţărmul Mării Ligurice (Cinque Terre). Aici ajunge actriţa americană Dee Moray, căreia i se pusese un diagnostic necruţător: cancer.
Numai că...


Femeia află că a fost trasă în ţeapăşi că de fapt e însărcinată - cu nimeni altul decât celebrul Richard Burton! Cei doi s-au întâlnit pe platourile de filmare ale filmului Cleopatra 1963, în Italia.
Pasquale se îndrăgosteşte de Dee, însă iubirea lor e platonică. Sau aproape...
Peste 50 de ani, cei doi se reîntâlnesc, alături de producătorul de atunci şi de acum Michael Deane, de asistenta idealistă a acestuia şi de un aspirant la statutul de „scenarist la Hollywood”.

Americanul Alvis Bender, care nu îşi găseşte locul după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în care s-a aflat pe frontul din Italia, joacă şi el un rol important.

Toate poveştile se învârt în jurul lumii cinematografice, a celebrităţii, din anii ’60 până în prezent.

Acţiunea se întoarce de multe ori în trecut, revine în prezent, din Italia în Marea Britanie, din California în Idaho – aşa... ca într-un carusel, din care toată lumea coboară la final; unii pe deplin împliniţi, alţii doar pe jumătate. Ori mai puţin.
Cu fărâme de fericire.

Frumoasele ruine este condimentată cu un scenariu de film, cu o piesă de teatru (în miniatură), cu memoriile unui mai-mare al lumii filmului, cu un început de roman autobiografic.

Aaa... v-am spus că nu lipeşte umorul zdravăn?!


În Frumoasele ruine este implicată şi relaţia dintre Liz Taylorşi Richard (Dick) Burton – nu ni se dezvăluie multe amănunte „de culise”, însă povestea e adevărată... mai puţin întâlnirea lui cu Pasquale. Şi intrigile ţesute de Michael Deane. ☺

„Nici bomba atomică nu-i putea despărţi pe Dick şi Liz (...) Dick şi Liz erau zei. Talent pur farmec pur şi la fel ca zeii erau teribili împreună. Groaznici. Un coşmar superb.” (pagina 285)


Pe platourile de la filmul „Cleopatra” (1963), unde a izbucnit relaţia dintre Liz Taylor şi Dick Burton


Vă mai amintiti de filmul Idiocracy (2006), cu Dax Shepard? Despre evoluţiaomului modern către comercial şi superficial şi, în consecinţă, prostirea omenirii?
Frumoasele ruine nu uită de superficialitatea culturii, în special a celei promovate de Hollywood şi de televiziune – subcultura care acaparează tot mai mult teren, reality show-urile cât mai de prost-gust, dar din ce în ce mai gustate de public.
La fel ca blockbusterele.

În esenţă, Frumoasele ruine a lui Jess Walter este despre scurgerea implacabilă a timpului, destine, iubiri, pierderi, regrete, compromisuri, ambiţii... şi tot ceea ce face parte din viaţă!

„Unii oameni aşteaptă la nesfârşit şi abia la final îşi dau seama că viaţa a trecut pe lângă ei în timp ce ei o aşteptau să înceapă.” (pagina 70)

„Vorbele şi emoţiile sunt valute simple. Dacă le umflăm, îşi pierd valoarea, la fel ca banii. Ajung să nu mai însemne nimic.” (pagina 81)

„Cu cât e mai mică distanţa dintre dorinţă şi ceea ce e corect, cu atât vei fi mai fericit.” (pagina 354)

„Adevăratul sacrificiu e lipsit de durere.” (pagina 392)


Cartea este în curs de ECRANIZARE. Primul nume care a transpirat este cel al actriţei engleze Imogen Poots– dar mai multe nu se ştiu despre proeict, acesta neavând o dată concretă de lansare.


DESPRE AUTORUL JESS WALTER


Jess Walter s-a născut pe 20 iulie 1965, în statul Washington (SUA).

Frumoasele ruine este cel mai recent roman şi cea mai cunoscută carte dintre cele opt publicate de americanul Jess Walter – şase romane, o colecţie de nuvele şi un volum de non-ficţiune. Cea mai recentă creaţie a sa datează din 2013, „We Live in Water” (povestiri).
Beautiful Ruins a ajuns rapid un bestseller - s-a aflat pe locul 1 în topul vânzărilor întocmit de „New York Times”.

☺ Jess Walter a fost finalist al prestigiosului National Book Award (2006) - pentru The Zero. În 2005, i s-a înmânat Premiul „Edgar Allan Poe” – pentru Citizen Vince.
Este foarte apreciat pentru povestirile sale, apărute în „Harper’s”, „Esquire”, „Playboy” şi altele.

Există numeroase ediţii internaţionale ale operei lui Jess Walter (în 30 de limbi).

☺ Jess Walter este şi jurnalist, în CV-ul său apărând nume de prestigiu: „The New York Times”, „The Washington Post”şi „The Boston Globe”.


Cărţi despre care am scris recent:

Agrafa rosie – Kyle MacDonald
Recomandarea lunii – „Sutton” de J.R. Moehringer
Testament of Youth (2014) – Testamentul tineretii si al razboiului

Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Filme pe paine – De toate pentru toti...

$
0
0





De acum două luni, de la grupajul dedicat filmelor care ne delectează cu ceva muzică, nu am mai apucat să scriu - concret - decât despre două filme (Copenhagen 2014şi Testament of Youth2014) şi un serial – 8 ani de la terminarea Gilmore Girls.

Dar n-am stat degeaba.


CONTINUAREA
The Second Best Exotic Marigold Hotel (2015)

Este, ce-i drept, nu la fel de wow ca primul Best Exotic Marigold Hotel (2011), însă personajele lui Maggie Smith, Judy Dench, Bill Nighy, Celia Imrie, Penelope Wilton (o cunoaşteţi tot din Downton Abbey) şi Dev Patel sunt la fel de şarmante.
Totul întărit de prezenţa lui Richard Gere, care e fermecător-seducător – şi să ştiţi că nu exagerez! Vă daţi seama ce-ar fi fost dacă Helen Mirren şi Colin Firth ar fi apărut pe ecrane... pentru că zvonuri despre acest lucru au existat.
The Second Best Exotic Marigold Hotelare parte de acţiune, de poveşti de dragoste, de mici(-mari) deprimări şi e cuprins de culoarea şi viaţa Indiei. Plot-ul este centrat pe ideea că Sonny (Patel) doreşte să îşi extindă afacerea, cu achiziţionarea unui nou hotel unde pensionarii (din Marea Britanie) să se bucure de confort.
Finalul pe mine una m-a lăsat într-o melancolie...



PRIETENIE, INDIFERENT DE (diferenţa de) VÂRSTĂ
Mr. Morgan’s Last Love/Ultima dragoste (2013)
În ciuda titlului, Last Love 2013 nu spune povestea de dragoste a unui... boşorog. Filmul nu pune accent pe romantism, ci pe relaţiile de familie, în special.
Fostul profesor american Matthew Morgan (Michael Caine) trăieşte în Paris (dar nu prea leagă două vorbe în franceză) şi îşi plânge încă soţia, care a murit de ceva timp. Întâlnirea cu tânăra profesoară de dans Pauline (Clémence Poésy) îi face viaţa mai frumoasă.
În rolul copiilor adulţi din America ai lui Morgan apar Gillian Anderson şi Justin Kirk.
Fiindcă e un film european, Last Love 2013 abundă în realism, emoţie şi dramatism. Françoise Dorner a scris cartea pe care se bazează Last Love 2013.

În Last Love 2013 este pomenită şi... ROMÂNIA – de data aceasta în legătură cu nişte timbre.

„Cred că ziua în care o să înţelegem totul despre vieţile noastre este ziua în care murim.”



A VENIT POŞTA!

Sunt trei producţii care se pot reuni sub acest generic.

Am revăzut cu plăcere You’ve Got Mail/Mesaj pentru tine (1998), comedia romantică în stilul Norei Ephron.


Kathleen (Meg Ryan, nominalizată la Globul de Aur pentru rol) deţine o mică librărie de familie la colţul unei străzi. Afacerea îi e ameninţată de apariţia corporatistului Joe (Tom Hanks). Rivali în afaceri, cei doi se cunosc deja... de pe Internet, unde ţin o corespondenţă (printr-un fel de chat), sub psedonime.
Ah, anticele conexiuni la Net, cu bipăitul ţăncănitor de pe linii!


The Shop Around the Corner/Magazinul de după colţ (1940)
Este varianta... iniţială a lui You’ve Got Mail.
Piesa de teatru a maghiarului Miklós László (1909-1973) a fost inspiraţie pentru ambele producţii, dar şi pentru filmul In the Good Old Summertime (1949), cu Judy Garland.



James Stewartşi Margaret Sullavan sunt protagoniştii acestui film clasic. Cei doi lucrează la acelaşi magazin de cadouri din Budapesta, dar nu se înghit. Fără să ştie, Klara şi Alfred vorbesc prin scrisori, prin intermediul unei căsuţe poştale.


84 Charing Cross Road/Strada Charing Cross, nr. 84 (1987)

O altă poveste cu tente romantice avându-l ca protagonist pe Anthony Hopkins – am mai scris despre Shadowland 1993.
De data aceasta, parteneră pe ecran îi este Anne Bancroft - impropriu spus „parteneră”, pentru că Hopkins şi Bancroft nu au vreun contact direct în nicio scenă din 84 Charing Cross Road.
Filmul este, mai curând, despre dragostea faţă de cărţi. Cărţile leagă prietenii, între necunoscuţi – la mine faza cu prietenia între până mai ieri necunoscuţi a fost cu muntele.

Scriitoarea americană Helene (Bancroft, premiată cu BAFTA pentru rol) dă peste un anunţ al unei librării din Londra, unde se poate face comandă prin poştă. Fascinată de cultura britanică, Helene primeşte, la preţ de nimic, cărţile atât de dragi şi poartă, de-a lungul anilor, o corespondenţă personală cu Frank, managerul librăriei anticariat, şi cu angajaţii de acolo.
Helene foloseşte un limbaj săltăreţ, în timp ce Frank e mai închis.
În rolul soţiei lui Frank, Judi Dench - nominalizată la BAFTA pentru rol.

Societatea britanică este pusă în oglindă cu cea americană, pornind de la sport (baseball, fotbal) şi ajungând la politică (încoronarea Elisabetei a II-a, revoltele studenţeşti anti-război din SUA anilor ’60).
Ca să nu mai spun că personajul Helene se uită la bijuteria britanică Brief Encounter.
84 Charing Cross Road are la bază memoriile scriitoarei Helene Hanff(1916-1997).


MARY ELIZABETH WINSTEAD

Urmează două filme REALISTE, cu o actriţă foarte naturală şi convingătoare, pe care o descopăr acum: Mary Elizabeth Winstead.
Filmele sunt invers cronologic, dar eu le-am văzut în ordinea prezentată aici.

Alex of Venice (2015)
Debut regizoral pentru Chris Messina. I-a ieşit! – la fel ca luiWilliam H. Macy cu Rudderless.
Alex (Mary Elizabeth Winstead) este o avocată specializată pe probleme de mediu. Soţul ei (Chris Messina) o anunţă dintr-o dată că vrea să plece de acasă.
Alex trebuie să facă faţă provocărilor domestice (copiii şi tatăl ei, care dă semne de Alzheimer) şi de la serviciu – unde este sedusă de clienul avocatului rival.
Alex e deopotrivă vulnerabilă şi puternică. Scris cu inteligenţă şi realism, Alex of Venice oferă o lecţie de viaţă.

În alte roluri apar Don Johnson şi Jennifer Jason Leigh.

„Nu putem preveni sfârşitul nostru, dar putem preveni sfârşitul Pământului. Putem face în aşa fel încât urmaşii urmaşilor noştri să înoate în acelaşi ocean ca şi noi. Să facă drumeţii pe acelaşi munte. Să savureze aceeaşi privelişte.
Indiferent de cât de incontrolabilă sau fragilă e viaţa, sunt şi lucruri care sunt veşnice. Dacă luptăm pentru ele.”



Smashed/Prin aburii alcoolului (2012)
Filmul abordează o temă sensibilă: alcoolismul.
Iubire versus alcool.



Profesoara Kate (Mary Elizabeth Winstead) şi Charlie (Aaron Paul) par a avea o relaţie perfectă. Numai că e... stropită la greu cu alcool.
Speriată că începe să îşi piardă din ce în ce mai des controlul, Kate hotărăşte să renunţe la viciu şi să se alăture unui grup de sprijin. Însă Charlie nu are de gând să îi calce pe urme.

O admiraţi pe Kate pentru decizia din finalul filmului?

În alte roluri apar Nick Offerman, Octavia Spencer şi Mary Kay Place.
Smashed a avut premiera la Festivalul Sundance 2012.


Foto deschidere: „Mr. Morgan’s Last Love”, protagoniştii Michael Caine şi Clémence Poésy.


Filme despre care am scris recent:

Trei poveşti despre Cronicile din Narnia, Zidul Berlinului şi reality show - Shadowlands (1993), Good Bye Lenin (2003), Cinema Verite (2011)
(în legătură cu lumea filmului) Frumoasele ruine de Jess Walter. Cu Liz Taylor si Dick Burton in Italia


La CARMENgăsiţi alte recomandări.
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Filme pe paine - Emotie si sensibilitate

$
0
0




Grupajul de astăzi este dedicat filmelor britanice sau... cu tentă britanică.
Realiste, cu emoţie, cu umor. Naturale, cum îmi place mie să spun.
Nici nu ştiu care m-a atins mai tare.

O să încep, totuşi, cu un film despre SPORT şi oameni. E cel mai aproape de suflet.


MCFARLAND, USA (2015)

Unul dintre lucrurile care mă emoţionează tare-tare în viaţa asta sunt victoriile sportive CE.

În 1987, şapte elevi de liceu dintr-un orăşel sărac-sărac, McFarland, cu populaţie preponderent de origine hispanică, au venit de nicăieri şi au devenit cei mai buni alergători din California.
Jim White (numele său e iniţial motiv de glume în „lumea mexicană” şi se transformă repede în „Blanco”), interpretat de Kevin Costner, e un antrenor de fotbal (american), cu un temperament din cauza căruia este concediat destul de des.
Împreună cu cei doi copii şi cu soţia (Maria Bello), Jim ajunge, fără nici un pic de tragere de inimă în acest colţ al Americii, McFarland.
Fără experienţă într-ale alergării, el intuieşte talentul ce se ascunde în câţiva elevi de-ai săi şi formează o echipă de cross country (alergare pe teren variat/accidentat).
Antrenorul Jim se implică trup şi suflet în proiect, nu numai ca strategii de pregătire - eforturile de a ţine echipa unită şi de a-l determina pe fiecare membru în parte să nu renunţe sunt exemplare.

Filmul McFarland, USA conţine numeroase momente emoţionante – de la prima întâlnire cu oceanul a membrilor echipei la fiecare succes, culminând cu cel final.
Şi cu povestea de viaţă de „după” a fiecărui membru al echipei.

Chiar dacă deznodământul e cunoscut, eu tot m-am trezit cu vreo două lacrimi... de bucurie, la sfârşit.
Recomand filmul tuturor iubitorilor de sport adevărat, de competiţie sportivă curată, cu pasiune. Şi nu numai lor!

Adevăratul Jim White


McFarland, USA este o producţie a studiourilor Disneyşi reprezintă ecranizarea cărţii scrise de Christopher Cleveland, lansată în 2014.
Faţă de povestea reală, scenariştii şi-au permis unele devieri, pe care vă invit să le citiţi AICI.


BELLE (2013)

Suntem obişnuiţi să-i vedem pe negri, în filmele cu acţiunea plasată în secolul al XVIII-lea, exclusiv ca sclavi. De aceea, în Belle 2013, poate părea foarte ciudat (sau interesant) să admiri o fată afro-americană (mulatră) îmbrăcată în haine elegante de epocă.

În Anglia secolului al XVIII-lea, Dido Elizabeth Belle (talentata Gugu Mbatha-Raw), este fiica unui amiral din Marina Regală Britanică (Matthew Goode) și a unei femei de culoare.
Bărbatul şi-a recunoscut legal fata şi, mai mult decât atât, i-a lăsat moştenire o sumă impresionantă de bani.

Belle a fost crescută de stră-unchiul ei (Tom Wilkinson), omul cu cea mai înaltă funcţie în Justiţia vremii, și de soția lui (Emily Watson).



Dacă nu ai avea idee că este o poveste adevărată, ai zice că scenariştii au făcut tot posibilul ca să împingă lucrurile spre dramatism. Cu atât mai mult, faptul că e o poveste reală face totul mai impresionant. Cu adevărat impresionant!
Inclusiv povestea de dragoste. Ca un fel basm - numai că ea e cea bogată şi el e sărac şi trebuie acceptat de familie.

„...încetaţi să judecaţi lumea în baza unei ierarhii şi începeţi să-i vedeţi pe oameni ca pe oameni. Fiinţe omeneşti care gândesc şi simt exact la fel ca voi.
(...) mătuşa mea ambiţioasă, care crede că bogăţia şi reputaţia sunt pilonii fericirii şi dispreţuieşte dragostea de parcă ar fi creaţia diavolului!”.

Dincolo de poveşti, Belle 2013 abordează, în primul rând, probleme de ordin social.
De-a lungul vieţii, Belle se confruntă cu numeroase dificultăţi din pricina culorii pielii. De exemplu, nu i se permite să se alăture familiei la evenimentele sociale.
Chiar dacă nu era „nici albă, nici neagră”, Belle s-a simţit mereu de partea sclavilor. Un loc important în Belle 2013 îl ocupă „Cazul Zong”, considerat un pas înainte în abolirea sclaviei.

„Legile care ne permit să înjosim natura umană nu sunt legi. Sunt cadre juridice care încurajează crimele.”

În alte roluri îi puteţi urmări pe Miranda Richardson şi Penelope Wilton (Downton Abbey).
Regizoarea Belle 2013, Amma Asante, are – la rându-i – origini africane.


X+Y / A BRILLIANT YOUNG MIND (2014)

Un film căruia rottentomatoesîi acordă 100% este extrem de rar, iar X+Y/A Brilliant Young Mind reprezintă excepţia care confirmă regula.
O sensibilitate şi nişte trăiri care te străbat şi vibrează în cele 100 de minute ale fimului.

Sally Hawkins face un rol de pus în ramă în rolul mamei unui băiat cu autism/Asperger– de altfel, o recomandă nominalizarea la Oscar (pentru Blue Jasmine, 2013) şi Globul de Aur, pentru Happy-Go-Lucky, 2008.
Sacrificiile lui Julie în calitate de mamă par că nu au limite.


Asa Butterfield este Nathan, un băiat închis în lumea lui, în care numai numerele-i sunt prieteni. Rezolvă probleme matematice complicate şi deţine capacităţi sinestezice - citiţi cartea M-am născut într-o zi albastră, pentru a înţelege mai bine lumea acestor oameni speciali.
Ca şi în McFarland, USA, în X+Yavem de-a face tot cu o competiţie şi cu depăşirea limitelor. Numai că acum vorbim de partea strict intelectuală. Nathan se pregăteşte pentru a participa la Olimpiada Internaţională de Matematică.

Prietenia dintre Nathan şi profesorul Martin Humphreys (Rafe Spall), care suferă de scleroză multiplă (scleroză în plăci), este şi ea specială. Dar ce nu e special în X+Y...?
În X+Y avem şi dragoste! Atât matură, cât şi adolescentină.

Filmul este inspirat dintr-un documentar, „Beautiful Young Minds” (2007), care urmăreşte procesul de selecţie şi antrenament al echipei britanice care a participat la Olimpiada Internaţională de Matematică din 2006.


SIDEWAYS / IN VINO VERITAS (2004)

Da, e un film cu vin. Bun de tot.
Însă cred că îţi trebuie o anumită dispoziţie pentru vizionare. Căci Sideways are nişte tristeţi... Paul Giamatti emană un pesimism...
Iar ceea ce trăieşte personajul său – om cu sensibilităţile lui, interiorizat şi cu picioarele (prea bine) înfipte în pământ – în comparaţie cu toate năzdrăvăniileprietenului său... ufff, cât de nedreaptă e viaţa uneori!

Staţi aşa! Că Sidewaysnu e deprimant – dacă asta se înţelege de mai sus.
Cele două personaje feminine, pline de viaţă, Maya (Virginia Madsen) şi Stephanie (Sandra Oh), înghiţiturile zdravene de vin, bucăţelele de umor şi FINALUL fac din Sideways un film cu o savoare nemaipomenită. Sau rar pomenită.
În momentul producerii Sideways, Sandra Oh era soţia scenaristului şi regizorului Alexander Payne (autorul About Schmidt, printre altele).

Pe scurt, doi prieteni (Paul Giamatti şi Thomas Haden Church) pleacă într-o excursie, în Ţara Vinului din California, în ultima săptămână de burlăcie a unuia dintre ei.

Sideways are un Oscar pentru scenariu adaptat (după romanul lui Rex Pickett) şi nominalizări pentru cel mai bun film, regie (Alexander Payne) plus pentru rolurile secundare ale Virginiei Madsen şi Thomas Haden Church.
În ceea ce priveşte Globurile de Aur, Sidewaysa primit două statuete – pentru scenariu adaptat şi pentru Cel mai bun film Comedie/Muzical. Paul Giamatti, Virginia Madsen, Thomas Haden Church şi Alexander Payne au fost de asemenea nominalizaţi.
Sidewaysşi-a înscris în palmares şi un BAFTA, tot pentru scenariu adaptat.


Filmul clasic - LOVE IN THE AFTERNOON / DRAGOSTE DE DUPĂ-AMIAZĂ (1957)

Audrey Hepburn e o dulcică şi jumătate!
Nu ştiu cum s-a făcut în cariera ei de Audrey a lucrat în dese rânduri cu parteneri (mult) în vârstă – îmi vin în minte, pe moment, Fred Astaire în Funny Face (1957) - ah, Parisul!, Cary Grantîn Charade (1963) sau Rex Harrison în My Fair Lady (1964).

Acum, pentru comedia romantică Love in the Afternoon, partener pe ecran îi este Gary Cooper. Don Juan-ul Frank (Gary Cooper) este ţinta unui detectiv (Maurice Chevalier), angajat de soţul suspicios al unei femei să afle dacă are o aventură cu aceasta. Întâlnirea dintre Frank şi o fată simpatică şi misterioasă (Audrey Hepburn), întorsăturile de situaţie care apar de aici şi replicile încărcate de umor fac din Love in the Afternoon un film agreabil, numa’ bun pentru o după-amiază de bună dispoziţie.


Audrey Hepburnşi Maurice Chevalier au fost nominalizaţi la Globul de Aur pentru rolurile lor, iar Love in the Afternoon– pentru Cel mai bun film Muzical/Comedie.


Mici-mari dezamăgiri

Hai, fie. O excepţie. Două. Trei.

5 to 7 / Iubire de după-amiază (2014)

5 to 7 is an adorable, funny and touching romantic comedy, but requires an open mind in order to enjoy it.”

Într-adevăr, trebuie să treci peste anumite prejudecăţi.
5 to 7nu ridică în slăvi adulterul, îl aduce în faţa spectatorului cu justificarea... lumii moderne.

Am citit multe lucruri frumoase despre emoţiile din 5 to 7şi mă aşteptam la o poveste de dragoste (neconvenţională) cu implicaţii psihologice. Mă aşteptam să-mi trezească mai multe sentimente; am impresia că 5 to 7 a fost făcut doar pentru a extrage emoţia cu tot dinadinsul. Pe mine una dragostea dintre Brian şi Arielle m-a lăsat (cam) rece. Fiindcă nu m-am putut transpune în pielea măcar a unuia dintre personaje.
Nu nu am simţit magia... completă. A fost ceva care nu s-a legat; la fel ca în cartea Oscar şi Tanti Roz a lui Eric Emmanuel Schmitt.
Criticii au apreciat eforturile celor implicaţi – în fine, poate nu am avut eu starea necesară pentru 5 to 7... că romantică m-aş putea declara. Iar pasajul de mai jos e foooarte romantic:

„Cred că există două forţe pe Pământ cu care n-ai vrea să-ţi măsori puterile. Una e Mama Natură. Cealaltă este iubirea.”

Ce mi-a plăcut, totuşi (că altfel nu mă uitam la film), este că 5 to 7încearcă să se menţină REALIST, inclusiv cu finalul.

Brian (Anton Yelchin), un romancier aspirant, o întâlneşte pe franţuzoiaca Arielle (Bérénice Marlohe). Femeia este implicată într-un mariaj deschis cu un diplomat (Lambert Wilson). Aşa că cei doi amorezi nu se pot întâlni decât de la ora 5 la 7 după-amiaza.

Chiar dacă tentaţia „film în dulcele stil clasic” spunea multe la început... nu-i ajunge lui Brief Encounter nici la degetul mic – şi acolo este o poveste de dragoste îngrădită de statutul conjugal; dar spusă cu (mai multă) artă.
Nu se compară nici cu sus-menţionatul Dragoste de după-amiază, de la care s-a inspirat pentru titlul în limba română.
Mă rog... o să uit repede de dragostea asta de după-amiază a lui Brian şi Arielle.
Anton Yelchin intră bine în rol; Yelchin oricum îmi place la nebunie! De la Charlie Bartlett (2007) la Like Crazy (2011) şi recentul Rudderless, actorul născut în URSS/Rusia abordează cu fineţe o serie de personaje, mai mult sau mai puţin trăsnite.
Părinţii lui Brian sunt interpretaţi de Glenn Close şi Frank Langella; în alt rol, Eric Stoltz.

Cum arta e subiectivă, vă las pe voi să vă daţi cu părerea.



The Longest Ride / Cel mai lung drum (2015)

Un clasic Nicholas Sparks.
Cărţile lui romantice au milioane de cititori în întreaga lume, iar The Longest Ride este a zecea lui creaţie literară (?) transpusă pe marele ecran.
Începutul a fost Messaje in a Bottle(1999, cu Kevin Costner şi Robin Wright), iar The Notebook (2004) e nemuritor.

În The Longest Ride sunt două poveşti de dragoste, despărţite de timp. Prima este între „călăreţul de tauri” Luke (Scott Eastwood, cel mai tânăr copil al lui Clint Eastwood) şi studenta Sophia (Britt Robertson). Destinul lor se întrepătrunde cu cel al lui Ira (Alan Alda). Prin intermediul unor scrisori, tinerii află povestea acestuia, măcinată de al Doilea Război Mondial. În rolul tinerei soţii a lui Ira apare Oona Chaplin – nepoata lui Charlie Chaplin.


 
...dar The Longest Ride nu are profunzime. Singurul lucru care, poate, îl ridică este prezenţa lui Alan Alda.


Aloha (2015)

Aloha 2015 are un scenariu incoerent, nu prea se încheagă nicio poveste: cea a... salvatorului omenirii (daaa... pentru cine crede), nu e credibilă nici povestea de dragoste cu năbădăi, nici viaţa de familie a fostei iubite, nici ce a realizat în aşa-zisa carieră marele specialist, masculul filmului; personajele sunt stereotipe. Cam atât.
Păcat de regizor (Cameron Crowe – Almost Famous, Jerry Maguire) şi de distribuţie: Bradley Cooper, Emma Stone, Rachel McAdams, Bill Murray, John Krasinski, Alec Baldwin.
 


Un antreprenor militar se întoarce în Hawaii. Fosta lui iubită este căsătorită, dar o întâlneşte pe (aparent) băţoasa şi carierista desemnată să îl supravegheze, din partea Forțelor Aeriene.

Filmului i s-a reproşat, printre alte sute, faptul că lipsesc nativi din Hawaii.
Apropo, ştiaţi că şi Lauren Graham s-a născut în Hawaii? Doar s-a născut... că după nu a mai avut nicio treabă pe acolo.


*Grupaje de filme pe blog:

3 filme franţuzeşti – Deux jours, une nuit (cu Marion Cotillard), Jeune & jolie, Qu'est-ce qu'on a fait au Bon Dieu?

Trei poveşti despre Cronicile din Narnia, Zidul Berlinului şi reality show - Shadowlands (1993), Good Bye Lenin (2003), Cinema Verite (2011)


Foto deschidere: „Belle 2013”, protagoniştii Gugu Mbatha-Raw şi Sam Reid.
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Minunile din Plitvice – Lacuri limpezi si cascade la tot pasul

$
0
0


 
Data: 29 iulie 2015 (Concediu 2015)

Tocmai ce v-am povestitdespreaventurile în Maramureş şi Apuseni. O să fac un salt în timp – înainte de a detalia fiecare obiectiv şi înainte de popasul din Ungaria – căci nu mai am deloc-deloc răbdare să vă prezint Ţara Minunilor din Plitvice.

Fotografiile şi cuvintele nu (re)prezintă decât o mică-mică parte din ceea ce am trăit, timp de vreo zece ore, în Parcul Naţional Lacurile Plitvice din Croaţia – în original, Nacionalni Park Plitvička Jezera.

Chiar merită toate laudele (şi toate wow-urile de la faţa locului).


Sunt lacuri atât de limpezi, că poţi observa întreaga activitate de pe fundul lor. Culoarea e... e nevoie de cuvinte?






Podeţe de lemn, peisaj sălbatic. Peşteri. Pădure. Cărări. Urcări şi coborâri. Linişte (cu excepţiile de rigoare).







 
Fiţi atenţi două secunde la date!

În Parcul Naţional Lacurile Plitvicese găsesc peste 90 de căderi de apă şi cascade.
☺ În total, sunt 16 lacuri, pe diferite niveluri (în funcţie de acestea, sunt clasificate ca Lacuri Superioare şi Lacuri Inferioare). Prin alunecarea apei din unul într-altul se formează cascadele.

 
Cel mai mare este Lacul Kozjak, pe care circulă şi vaporaşele (mai multe, la capitolul Trasee).

☺ Apa din lacuri are culoarea turcoaz în principal datorită calcarului. Se adaugă mineralele și algele, ceva senin şi rezultă o poveste de peisaj!


 
Numitorul comun în Parcul Naţional Lacurile Plitvice este râul Plitvice


 
Râul Plitvice are 4 kilometri lungime şi dă naştere celei mai mari cascade de aici – Marea Cascadă (Veliki), 78 de metri înălţime.


În Parcul Naţional Lacurile Plitvice au fost descoperite aproximativ 50 depeşteri, cavităţi şi abisuri - foarte puţine sunt accesibile.


 

PARCARE, COADĂ, INTRAREA ÎN PARC

Aşteptarea la coada de la bilete (două case deschise în permanenţă) a durat aproape o oră.
Ups! Arunc, mai mult plictisită, privire către cer – o să plouă azi? Probabil, la cum arată alb-griul ăsta. Îl însărcinez pe colegul de apartament să dea fuga la maşină (în parcarea Parcului, enormă!!!), după canadiană. Mai bine te înarmezi cu de toate... muntele te învaţă multe, în astă privinţă.
De altfel, nu am avut parte de nicio picătură de soare toată ziua.

Împrejur, toate limbile Pământului.
Nu sunt expertă, dar cred că limba croată se auzea cel mai puţin.
Am recepţionat şi vreo două vorbe în româneşte.


TRASEE TURISTICE


 
Am cumpărat o hartă, ca să avem idee pe unde ne vom fi aflat la un moment dat în interiorul Parcului, cât mai avem de parcurs – ce alternative de transport avem (altele decât picioarele) şi de unde.
O hartă a Parcului Naţional Plitvice, mai puţin detaliată, este imprimată şi pe biletul de intrare.

Poţi opta pentru unul (unul singur!) dintre cele şapte trasee – marcate cu litere de la A la K:

☺ Traseele A şi E durează 2-3 ore (se întind, fiecare, pe o distanţă de 3500 m)
☺ Traseele B şi F durează 3-4 ore (4000 m)
☺ Traseele C şi H durează 5-6 ore (8000 m)
☺ Traseul K durează 6-8 ore (18.300 m).

Traseele A, B, C şi K  au ca punct de pornire Intrarea numărul 1.
Traseele E, F, H şi K au ca punct de pornire Intrarea numărul 2.

După cum vedeţi, „K”-ul e special, pentru că acoperă cea mai mare parte din suprafaţa vizitabilă a Parcului.

O să vedeţi live de ce pentru „diferenţa” de 500 m între primele două categorii de trasee ai nevoie de o oră în plus. De acasă nu vă puteţi închipui câte sunt de văzut...





Traseele A, B, C, E, F şi H includ o traversare cu vaporaşul, de pe un mal pe altul. Chiar este nevoie să stai la coadă pentru plimbare, căci altfel tre’ să dai un mare ocol, pe jos.
Te poţi întoarce din traseul ales cu trenuleţul– punctele de unde te poţi urca sunt marcate pe hartă - ST 1, ST 2 şi ST 3.
☺ Vaporaşele circulă cu motoare electrice, pentru a nu polua.


 
☺ Traseele F şi H mi s-au părut cele mai libere.
De altfel, am înţeles că Intrarea nr. 2nu ar fi atât de aglomerată ca Intrarea nr. 1. Noi am optat pentru nr. 1fiindcă era cel mai aproape de cazarea noastră – 7 minute de mers cu maşina.

Noi am ales Traseul K.

M-a omorât aglomeraţia din primii doi kilometri (poate mai puţin, dar mie mi s-au părut ca 10), de n-am putut să savurez pe deplin NATURA.


 
Se călca lumea pe picioare, la propriu. Am prins şi câteva grupuri de asiatici, cu fotografii şi opriri la secundă. (Data viitoare vin în septembrie.)

După vreo oră şi jumătate în pas de melc, intrăm în Peştera Supljara.








O altă oră ne-am petrecut-o la masă, în locul special amenajat – în apropierea „staţiei” de vaporaş.
Ei îţi oferă, contra cost, mâncare de tip fast food plus băutură.
Dacă îţi aduci mâncarea la pachet de acasă e mai... eficient. Adică, mai ieftin. Mai sănătos.



ÎN SFÂRŞIT, LINIŞTE. GATA CU AGLOMERAŢIA!

Nu toată lumea este dispusă să meargă atât de mult prin Parcul Plitvice, astfel că de aici suntem aproape singuri!
În sfârşit, LIBERTATE!

La fiecare lac în parte am întâlnit o asemenea plăcuţă – localizarea în Parc, suprafaţa, volumul






Poteca e îngustă, fix pe lângă lac; la fel ca pe unele porţiuni din traseele montane, te opreşti sau se opreşte cel de pe sensul opus - nu vă puteţi strecura amândoi.



 
☺ Pe trasee obişnuite predomină podeţele din lemn; aici a fost aşa de bine să simt pământul sub picioare...!
Eu am luat încălţămintea cu aderenţă, pe care o folosesc de obicei pe traseele montane.


 
Un pic din Lacul Roşu... ce să fac dacă nu pot „scăpa” de România?!


Sălbăticie
 






 
Să le numeri?






SUNT LA MUNTE!

Pădure! Un urcuş mai abrupt. Altul. Coborârea.
Munte în toată regula, la 1000 m altitudine! Oamenii de pe celelalte trasee sunt adevărate furnicuţe de la înălţime!





 
Ce se (mai) vede de sus



 
M-am îndrăgostit de cascada asta şi de apărătoareaei



 
Cum să te saturi?






 

Încă o porţie de cascade




 
Şi, pentru că, din nou, nu mă pot abţine de la comparaţia cu România, câteva căderi de apă seamănă cu Cascada Pişoaia din Apuseni.



Aici debitul apei este enorm... ceva de nedescris. Vedeţi?


În dreapta „mingiuţei” este şi căderea de apă de mai sus; privim de la bază


Acum auziţi!



La final...







Mărturisire: La final, spre seară, am muşcat din caşcaval şi ne-am îndreptat către trenuleţ.


 
Noi am fi vrut să folosim 100% ca mijloace propriile picioare.
Era deja spre ora 19.00, timpul ne presa, picioarele cereau odihnă.
Dacă mergeam constant, fără lălăiala fotografică şi fără să deraiăm câteva sute de metri ba pe Traseul H, ba pe Traseul F – ca să vedem cât mai multe (teoretic, trebuie să te ţii de traseul pe care ai pornit; orice deviere nu numai că te încetineşte, dar te şi poţi rătăci)... aşadar, fără toate astea, ne-am fi încadrat în graficul Traseului K. 
☺ Este o regulă a Parcului Naţional Lacurile Plitvice RESPECTAREA TRASEULUI pe care l-ai abordat de la început. Nu cred că se dau amenzi – dar o faci pe barba ta dacă apuci la picior câte puţin din fiecare traseu.
Nu poţi înconjura toate lacurile şi admira toate cascadele din lac de pe niciun traseu. Traseul K este cel mai aproape de ceea ce se cheamă „complet”.
Multe porţiuni sunt comune pentru cele şapte trasee - aşa că, din punctul meu de vedere, nu este nevoie să îţi rezervi prea multe zile pentru vizitarea Parcului. Adică, da... e frumos rău... dar rişti să te plictiseşti...

☺ În Traseul K există şi un punct de traversare cu vaporaşul – obligatoriu; acolo nu am trişat. La coadă am aşteptat cel puţin 20 de minute, în timp ce plimbarea efectivă nu a durat nici 5 minute.


CA SĂ ŞTII...

Parcul Naţional Lacurile Plitvice este situat la jumătatea distanței dintre Zagreb (la 140 de kilometri de capitala Croaţiei) și Zadar, într-o zonă muntoasă carstică, în apropierea graniței cu Bosnia și Herțegovina.

☺ De la Bucureşti la Plitvice sunt 1075 km;

☺ De la Dubrovnik la Plitvice sunt 446 km;
☺ De la Split la Plitvice sunt 230 km;
☺ De la Rijeka la Plitvice sunt 180 km.
Cele mai apropiate aeroporturi sunt la Zadar, Zagreb şi Rijeka.

Parcul Național Lacurile Plitvice are o suprafaţă totală de 294,82 kilometri pătraţi – suprafaţa vizitabilă este de 20 de ori mai mică.
☺ Lacurile ocupă numai 1% din suprafaţa totală a Parcului.


 
Altitudinea variază de la 367 m la 1279 m.
Este cel mai mare parc naţional dintre cele opt situate pe teritoriul Croaţiei, fiind totodată şi cel mai vechi.
A fost înfiinţat în 1949, iar din 1979 se află în Patrimoniul Mondial UNESCO.

În Parcul Național Lacurile Plitvice se găsesc 1297 de specii de plante, dintre care 55 de specii de orhidee.
În privinţa faunei, s-au identificat 321 de specii de fluturi, 161 de specii de păsări şi 21 de specii de lilieci. Dintre carnivore, cel mai important animal este ursul brun.
Staţi liniştiţi, că Moş Martin nu circulă pe traseele turistice! Are el pădurea lui la dispoziţie...

Se estimează că un milion de turişti vizitează anual Parcul Național Lacurile Plitvice.


Ca o comparaţie, în anul 1894 doar 1.000 de oameni ajungeau în zona unde se află astăzi Parcul.

În Parcul Național Lacurile Plitvice există trei trasee de hiking (drumeţii montane) – numerotate de la 1 la 3.

Biletele se vând între orele 7.00 şi 19.00.

☺ În martie 1991, rezervaţia a fost scena primei confruntări armate în cadrul Războiului Croat de Independenţă. Terenul a fost în mare parte minat. Zona a fost recucerită de Armata croată în august 1995, în urma unei operaţiuni militare care a dus la încheierea războiului croat. (sursa: wikipedia.ro)

☺ Pe site-ul oficial al Parlucul Naţional Lacurile Plitvice găsiţi toate informaţiile de care aveţi nevoie – de la hărţi la PREŢURILE pentru diferite perioade ale anului şi pe categorii de vârstă şi grupuri, un tur virtual, unităţi de cazare, oferte speciale (la Plitvice se organizează şi nunţi!) etc.


PREŢURI PLITVICE

Intrare parc (perioada 1 iulie – 31 august)
*180 kuna / adult / zi; aproximativ 110 lei
Include transportul cu vaporaşul şi cu trenuleţul.
*Se aplică reduceri pentru copii (gratis pentru cei sub 7 ani), elevi/studenţi şi grupuri.
☺ La acelaşi preţ al biletului de intrare poţi aborda orice traseu; nu face nimeni reducere pentru plimbarea de două ore şi nici nu ţi se cere în plus pentru cea de 6-8 ore. ☺

*280 kuna / adult / abonament pe două zile.

Taxă parcare autoturism
7 kuna / oră
Fiecare minut depăşit dintr-o oră (de exemplu, de la 9.00 la 17.01) se plăteşte ca oră întreagă.
Motocicletele au parcarea gratuită.

Închiriere barcă: 50 kuna / 60 minute + garanţie (returnabilă) 50 kuna.
Bărcile se pot închiria de lângă Staţia de autobuz-trenuleţ nr. 2 (în apropierea Intrării nr. 2 în Parc).




Ce-am mai plătit noi
☺ Cazare în localitatea Grabovac (aproximativ 10 kilometri de Parc) - 100 de euro / 2 nopţi / 2 persoane.
O cameră micuţă, nici prea-prea, nici foarte-foarte. În seara zilei în care am colindat prin Parc, am descoperit, la duş, că apa caldă s-a terminat fix înaintea mea. Trebuia să mă aşez mai devreme la crând... Deh, boilerul!

☺ Am mâncat la restaurantul campingului din Grabovac / preţurile nu săreau calul.
Referitor la tarifele practicate pe drumurile din Croaţia voi da mai multe informaţii într-un articol separat (în această ţară nu se plăteşte vinietă, ci numai taxă de autostradă, în funcţie de numărul de kilometri parcurşi).


La plecarea spre România,ploua mărunt (ce noroc am avut, totuşi, ieri cu vremea!), era şi un pic de ceaţă, 14 grade până în prânz. Asta în timp ce rudele şi prietenii noştri se coceau prin ţărişoara noastră.

Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Maramures: Cascada Cailor si Lacul Stiol, cu (mici) nervi

$
0
0




Data: 18 iulie 2015 (Concediu 2015)
Cazare: în Borşa

Traseu:
*Băile Borşa – Cascada Cailor – Tăul Ştiol şi retur


Aşa cum am promis, revin cu detalierea obiectivelor vacanţei din Maramureş şi Apuseni.

Să începem... cu ziua de ieri.


Era 17 iulie.
În timp ce eu şi colegul de apartament eram sechestraţiîn maşină, în drumul de la Bucureşti spre Maramureş, colegii noştri (cei care au putut intra mai repede concediu) porneau deja în primul traseu montan.
12 ore, cu soarele în cap, cu rezervele de apă epuizate, cu fuga ca din puşcă atunci când unul dintre ei a „descoperit” un bârlog de urs.
Ei porniseră, în mare, cu gândul de Cascada Cailor şi Lacul Ştiol.

S-au întors în Borşa la 10 seara, epuizaţi, pe altă parte decât au plecat – în această privinţă, i-am ajutat cu transportul până la maşini (aproximativ doi kilometri) în Borşa.

„Ai fi avut ce povesti!”, îşi „lăuda” care mai de care aventura.

Versiunea 2.0

OK, hai să vă povestesc ce am trăit eu, pe jumătate din parcusrul colegilor de drumeţii.
Ei au preferat să se odihnească pe 18 iulie – s-au suit în maşini şi au vizitat împrejurimile, au mâncat bine de tot la o păstrăvărie, şi-au achiziţionat suveniruri tradiţionale.

Eiiii... chiar nu ne mai făcusem de cap singuri (eu şi colegul de apartament) pe un traseu de cam multă vreme...!
Am căutat – momentul ultim s-a petrecut în toamnă, la Poiana Izvoarelor (Mălăieşti). Wow, nouă luni!


ORAŞUL BORŞA şi BORŞA STAŢIUNE (BĂILE BORŞA)

Trebuie făcută distincţie între cele două locuri din România care se numesc Borşa. Unul e oraş (inclusiv turistic), altul este destinat exclusiv turismului (montan).
Din Borşa oraş până în Borşa staţiune (oficial, Băile Borşa) sunt aproximativ 10 kilometri pe şosea.
Atât din Borşa staţiune (Băile Borşa), cât şi din Borşa oraş pornesc trasee montane; staţia de telescaun se află în Băile Borşa.

☺ În Băile Borşa (Borşa staţiune) se pot trata afecțiuni pulmonare, digestive sau renale - aerul este bogat în ozon şi există  izvoare minerale cu conținut de fier, calciu și magneziu.

Perla Maramureşului ne-a găzduit în Borşa oraş, departe de orice zgomot.


Ah, marcajele!

Traseul Băile Borşa – Cascada Cailor este desenat cu triunghi roşuşi însumează 4,1 km, în aproximativ o oră de mers prin pădure.
Îl ştiam din 2005 şi 2009 - ultima oară, după o călătorie cu Mocăniţa.

De data aceasta, în 2015, nu am stat să căutăm marcajele.
Nu ne-a deranjat urcuşul pe sub teleferic, pe una dintre pârtiile din Borşa (Drumul Muntelui).

De aici începe aventura noastră, a ascensiunilor şi coborârilor, aproape de obiectiv, dar totuşi atât de departe...
Ce-i, totuşi, cu clişeele astea?



 

Borşa, de sus







 
Decid, cumva împinsă de colegul de apartament, să lăsăm Cascada Cailorpentru întoarcere şi să sărim direct la Lacul Ştiol.
Pe-aici ni-i drumul!
(Fotografia este realizată în apropierea Telescaunului Borşa)


Apucăm aşadar drumul forestier în sus.
Atingem limita de sus; zărim chiar şi o maşină (nu se zăreşte în fotografia de mai jos). Pe aici o fi lacul nostru? Nu am pus coordonatele GPS în desagă, semnalul de Internet nu se prea arată prin aste locuri.


 
Iaaaa... zărim doi turişti (cred), încercăm să urlăm în aşa fel încât să se înţeleagă că suntem în Ţara Nimănuişi vrem să găsim Lacul Ştiol. Ei zic ceva de genul - din ce am putut desluşi:
„Nu... e periculos.”
Hmmm...?!

Cale-ntoarsă şi telefon urgent la expertul în trasee maramureşene Mircea.
Intriga noastră mai cuprinde un indicator bizar, la jumătatea drumului forestier. L-am ignorat mai devreme, fiindcă nu arată ca un traseu turistic - marcat cu bandă, bulină, triunghi.

Mircea nu răspunde din prima şi ne învârtim... ştiţi voi expresia aia cu căldarea. Ce-o fi dacă ţinem cărarea indicată de indicatorul buclucaş?
Ne trece repede. În 5 minute de paşi nu se arată ceva ce ar semăna cu ceea ce ştim noi că există pe munte în materie de marcaje. Zero! Şi o semi-cărare.

Răspunde Mircea:
„Uite, Mircea, am luat-o pe indicatorul de la telescaun, spre Lacul Ştiol, fără să mai ajungem la Cascada Cailor, cum aţi ajuns voi ieri. Între timp, am descoperit o plăcuţă pe care scrie «Lacul Ştiol 3 ore dus-întors». Da’ pe aici nu pare potecă...”

„Nu ştiu de indicatorul acesta. Eu nu am luat-o pe aici. Întorceţi-vă şi mergeţi pe unde am mers noi ieri.”

Să pricep că nu există alternative??
Şi că e musai să cobor ceea ce tocmai am urcat; ca să mai cobor o dată, de data asta la Cascada Cailor?

Alţii care vor să vadă Lacul Ştiol n-au nicio problemă în a urmări indicaţiile celor care au instalat săgeata-minune.
Noi decretăm: Nu ne luăm după pantofari! Şi n-avem încredere în  drumuri marcate aşa:


 
Poate se bifurca pe undeva drumul şi ne rătăceam (?!).

Aşa că, obligat-forţat, am vizitat Cascada Cailor în debutul (vorba
vine!) traseului nostru efectiv.
Am pierdut o oră şi jumătate preţioasă...

Analizăm mai târziu pe harta traseului nostru, înregistrat.
Adică am ajuns până în şa (Şaua Ştiol), la doi paşi de indicatoarele oficiale, şi noi ne-am întors???!!!

 Noi am fost mai în stânga...

 
De la 1600 am coborât din nou la 1300 m, ca să avem de urcat mai mult. Se cheamă masochism!
Şi „a fi bătut în cap”. Rău!!!
Dacă nenii scriu pe plăcuţă (aşa rudimentară cum e ea) că pe acolo e Lacul Ştiol, apăi pe-acolo e! Ce-i cu-atâtea suciri şi întrebări pe la alţii? Hai cu riscul un pic!!!

Deci, da! Drumul marcat ca în curtea şcolii e bun!

O poză-două la Cascada Cailor, că am nervi destui pe mine... ☺ că am ocolit aiurea!


 
Hai să căutăm traseul până în Şaua Ştiol şi să terminăm o dată cu el...!
Mă calmez printre bolovănişuri şi urcurş abrupt. În 30-40 de minute suntem pe platou. E spectaculos pe aici!




 
☺ De la Cascada Cailor până în Şaua Ştiol sunt 0,6 km.
☺ Încă 1,8 km sunt de străbătut până la Lacul Izvorul Bistriţei Aurii (Lacul Ştiol).

Pe platou



 





Bineînţeles că toţi pantofarii pe care i-am întâlnit în faţa săgeţii pictate cu albastru coborau când noi abia ajungeam în zona Lacului Ştiol. ☺

N-am vrut să pierdem timp pe un drum nemarcat bine (în ideea că ne rătăcim), am pierdut mai mult timp dansândîn jurul lui. Suuuuperrr!!!

Lacul Ştiol... din inimă

Pe bulevard...

 
În ritm de tunete, am optat pentru drumul secundar (cel cu „3 ore dus-întors”) către Cascada Cailor. Avem onoarea să îi simţim marcajele - fix două! Două semne obosite – adică destul de şterse.



 

CASCADA CAILOR

☺ Cascada Cailor reprezintă cea mai mare cădere de apă de pe teritoriul României (90 de metri), fiind situată la 1300 m altitudine.
Abruptul calcaros pe care se scurge apa - în mai multe trepte - se numeşte Podul Cailor.

„LEGENDA spune că pajiştile de pe Muntele Piatra Rea erau păşunate în trecut de herghelii de cai. Liniştea lor nu era perturbată decât de un urs, care nu avea nicio şansă în câmp deschis în faţa cailor. Ca să îi poată prinde, a ales să îi gonească spre locurile prăpăstioase ale muntelui, unde nu mai aveau de ales decât să se asvârle în hăuri şi astfel deveneau o pradă singură. Într-o noapte de smoală, pe o ploaie năprasnică, ursul şi-a încercat din nou norocul. Caii stăteau adunaţi la un loc, speriaţi de fulgerele care brăzdau cerul şi tunetele care făceau să răsune muntele. Luaţi prin surprindere de atacul ursului, s-au aruncat spre vale, în speanţa că vor scăpa; însă, în noaptea neagră, nevăzând calea, au apucat într-o direcţie greşită şi au căzut cu toţii pe râpa cascadei. Se spune că în acea noape fiara s-a ales cu o captură de vreo 15 cai. Locurile au căpătat nume:Cascada e a Cailor, muntele e Muntele Cailor, circul glaciar se cheamă Podul Cailor, iar pârâiaşul se numeşte Izvorul Cailor.”
(sursa: parcrodna.ro)




☺ O altă LEGENDĂ care circulă în zonă spune că, în urmă cu sute de ani, pe vremea când tătarii cotropeau ținuturile, o herghelie formată din cei mai frumoși și aprigi cai ai borșenilor s-a aruncat în hău pentru a nu cădea în mâinile năvălitorilor. Lacrimile vărsate de borșeni de dorul animalelor ar fi format frumoasa cascadă. (sursa: wonderfulromania.ro)

!!! ATENŢIE !!! Dacă optaţi pentru varianta telescaun din Borşa, aflaţi că acesta nu vă teleportează direct la Cascada Cailor. Mai sunt 20 de minute de coborâre prin pădure. Bine, aici scrie „30 de minute”... dar e mai puţin.

930 ion


LACUL IZVORUL BISTRIŢEI AURII (LACUL/TĂUL ŞTIOL)

De fapt, oficial nici măcar lac nu e. ☺

☺ Tăul Ştiol este de origine glaciară, unul dintre micile lacuri glaciare din Munţii Rodnei.
Este situat la aproximativ 1650 m altitudine, la poalele Vârfului Gărgălău (2159 m).
Din preajma Tăului izvorăşte râul Bistriţa Aurie.

Coordonate GPS: 47°34'22"N, 24°48'49"E


Mai sus de lac nu ne-am mai avântat, fiindcă ne topise căldura. Apoi, cum ziceam... pericol de ploaie!

Mulţumim, Ştefan, pentru aparatul de fotografiat! (al nostru a luat-o iar razna)


SURSE DE APĂ
În apropiere de Cascada Cailor, pe partea stângă, ne-am aprovizionat de la un izvor. N-am murit. ☺

INDICATOARE. Altitudini, durată

Nemarcat: Băile Borşa (Borşa staţiune, 850 m altitudine) – Telescaun Staţie superioară (~1500 m) 1 oră
*Cascada Cailor (1300 m) – Lacul Ştiol (~1650 m) şi retur 3 ore

Triunghi roşu: Băile Borşa – Telescaun Staţie superioară 1 oră - 1 oră şi jumătate
*De la Cascada Cailor marcajul continuă până în Şaua Ştiol 30-40 minute, apoi până la Lacul Ştiol.
În total, din Borşa staţiune până la Lacul Ştiol şi înapoi sunt 5-6 ore.

Bandă albastră: Şaua Ştiol (Poiana Ştiol) – Băile Borşa (fără a mai trece pe la Cascada Cailor) 1 oră şi jumătate

TOTAL: 7 ore (inclusiv pauza de masă de la Lacul Ştiol)
Distanţa străbătută: 16,1 kilometri (inclusiv ocolirile inutile)


TARIFE şi PROGRAM TELESCAUN BORŞA

ADULŢI: O singură cursă (dus sau întors): 10 lei; dus-întors: 20 lei
COPII: O singură cursă (dus sau întors): 5 lei; dus-întors: 10 lei

☺ Program telescaun Borşa: 9-18, zilnic.

☺ Lungimea traseului Telescaunului Borşa este de 2030 m, cu diferenţă de nivel de 496 m.
Cursa, la urcare, durează 17 minute.
Telescaunul Borşa a fost pus în funcţiune în 1982.


Din CONCEDIUL 2015 aţi mai putut citi:



Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

La tranta cu bolovanii din Valea Alba

$
0
0



Data: 29 august 2015

Traseu:
*Buşteni (Căminul Alpin) – Poiana „La Verdeaţă” – Valea Albă – Brâna Văii Albe – Crucea Eroilor (Caraiman) – Brâna Mare a Caraimanului – Cabana Caraiman – Jepii Mari – Buşteni


3+3. Sau trei bărbaţi, trei femei în această expediţie. Trei care cunosc Valea Albă, trei care nu.

Îmi ardeau picioarele după un traseu montan. În ultima săptămână din concediul meu (încheiat acum o lună) am avut alte obiective decât Măria Sa Muntele.
Am mai ajuns în Bucegi scurt pe doi acu’ două săptămâni, pe la Cruce, Sfinx şi Babele, cu copilu’ Andrei.

Mădălina începe cu... o căzătură. Direct pe burtă. În gară. Din graba de a-i întâlni pe Gică şi pe Bogdan (care ne aşteptau deja, sosiţi de la Braşov).


Cotul julit nu l-a băgat în seamă. În schimb, un picior a necăjit-o toată ziua. A avut ambiţia şi puterea de a trece peste sâcâiala durerii; eu una n-am auzit-o plângându-se de ceva.

Din Gara Buşteni traversăm şi ne ducem în sus, de pe pod, pe Strada Valea Albă.
Un grup îl salută pe Gică – oamenii l-au recunoscut de pe Facebook.

De la Căminul Alpin urmăm indicatorul triunghi roşu– spre Pichetul Roşu şi Mălăieşti.

La o primă întretăiere de cărări părăsim marcajul şi continuăm înainte. Ideea e să ţinem semnul galben – care este fie sub formă de săgeată, fie un triunghi căruia nu i s-a trasat conturul alb.

După aproximativ o oră de urcuş de la intrarea în pădure, apare un fel de intersecţie. Prima, spre dreapta, merge la Refugiul Coştila şi Brâna Aeriană.
A doua, pe care trebuie să mergem, e înainte – uşor spre stânga. Ne ghidăm după acelaşi semn galben. Mai sunt 20-30 de minute de pădure.


Poze de grup şi o primă ocheadă către Valea Albă, ascunsă încă după brazi (în dreapta)



Aceasta este Creasta Picăturii


O potecă uşor expusă ne conduce la baza Văii Albe, în 5-10 minute.

Ascensiunea pe Valea Albă porneşte din poieniţa numită „La Verdeaţă”.




 
☺ Traseul până în Valea Albă şi efectiv în Valea Albă a fost cândva marcat cu triunghi galben. Pentru a evita accesul persoanelor fără experienţă (şi echipament) s-a renunţat în ultimii (mulţi) ani la remarcare.

Aceasta nu este toată Valea Albă. O altă porţiune aşteaptă „după colţ”


☺ Valea Albă desparte Masivul Coştila de Masivul Caraiman.
Este cea mai rapidă cale de a ajunge pe platoul Bucegilor, în apopiere de Coştila – Caraiman.
Valea Albă reprezintă traseul nemarcat cel mai bătut din Munţii Bucegi.


 
De ce Valea Albă? Fiindcă e zăpadă în permanenţă! Sau pe-acolo.


 
Film de tură:
















Nu mi-o plăcea mie grohotişul (nu ne împăcăm noi, ne tolerăm ☺), dar de căţărat îmi place la nebunie! Mă prezint oricând la datorie! Deh, e mai multă stabilitate...!
☺ Câte un metru-doi-trei de grohotiş tot am întâlnit în Valea Albă. În urcare, fără bau-bau.






Scrambling este termenul tehnic, în limba engleză, „tradus” la noi prin „căţărare”. Scrambling-ul se situează undeva între drumeţie şi alpinism.
Este o tehnică folosită de alpiniști, care antrenează și brațele – pentru asigurarea prizelor.


 
☺ De altfel, Valea Albă din Bucegi este încadrată în categoria (gradul) 1A ca dificultate în alpinism. Asta înseamnă (definiţia de pe wikipedia.ro) „cățărare uşoară pe stâncă sau zăpadă sau gheață, unde nu este necesară folosirea echipamentului sau tehnicilor speciale”.
Escaladezi un zid de pietre şi apare altul! Chiar e extra-super prin Valea Albă! Fără pic de ironie.





 
„Stânga sau dreapta?Eu pe unde o iau?” se mai aude, cu adresă către cei care se află ori sus, ori în spatele nostru.
Sau „Pune piciorul aici, mâna acolo.”
Nu calcă nimeni în locul tău, însă este foarte important să te îndrume cineva - uneori din spate, alteori din faţă se vede mai bine decât vezi tu. Mai mulţi ochi sunt mai eficienţi. Bineînţeles că principalii actori rămân ochii tăi; deciziile sunt majoritar ale tale – Valea Albă te determină să gândeşti permanent următorii paşi. Să te orientezi.



Tocmai pentru că e nevoie şi de ajutor, Valea Albă nu este un traseu de abordat de unul singur! Doar cei super-super-super-experimentaţi îşi pot asuma riscul singurătăţii. Deşi nu e indicat să fii singur pe munte...



 
Trebuie găsită priza şi abordată în siguranţă – atenţie la pietrele care se mişcă! Eu am pus mâna pe un pietroi cât casa, ca să mă ridic, şi am constatat urgent că era de-a dreptul instabil. Doamna piatră părea biiine înţepenită; în cazul în care vă făceaţi griji pentru siguranţa mea proprie şi personală: nu, nu m-am dat nici măcar un centimetru pe spate – de data asta mi-a funcţionat instinctul, nu ca ATUNCI.

Bineînţeles, primul lucru pe care îl faci la identificarea unei pietre în care nu poţi avea încredere este să îţi avertizezi colegii de tură. Apoi, te poţi concentra să te scuturi de pericolul pe care tocmai l-ai traversat.

Pe de altă parte, e prima oară când folosesc cordelina nelegată de un copac/obiect stabil, ci înfăşurată în jurul mâinii, ţinută de un coleg, mai sus. Şi ceva ce seamănă cu hamurile din alpinism.


 
De-a lungul traseului se confecţionează scăriţe din mâinile şi picioarele (pulpele) altora. ☺
Se transportă pe cablu rucsaci.
Îţi construieşti tu scoabe din adânciturile pietrelor.

Nu-mi vine să cred ce privelişti... te ia cu ameţeala!!! La propriu.

Azuga, în depărtări



 


Şi noi te salutăm, Gică!

Împinge! (Final de traseu)


Dă-te la o parte!


În ascensiunea pe Valea Albă îţi pui la treabă (cam) tot corpul.

Încheietura mâinii drepte, mai solicitată în împingerea pe căţărări, începe să se resimtă. Nu că n-o mai simt, dar parcă nu mai e la fel ca acu’ două ore şi jumătate...
Simt şi nişte tremurici în picioare. Gică îmi spune să nu mai înaintez atât de încordată... dar... ei..., nu pot! Aşa mă concentrez eu... că altfel... mi-e că nu mai sunt atentă şi mă vărspână-n Buşteni. Nu trebuie să mă gândesc la asta (cădere) nici măcar o fracţiune de secundă!
Per ansamblu, Valea Albă nu este considerată foarte dificilă şi periculosă.

 
Popas!

Mă străbate un sentiment de „m-am săturat”. Nu un „nu mai pot!”.
E-te, na! Îmi revin într-o fracţiune de secundă. N-are nicio treabă miimea asta de secundă cu experienţa de la Piatra Mică. N-are nicio legătură cu sentimentul de panică.
M-am prostit?
Hai, piciorul în faţă şi ÎMPINGE! Mai sunt câteva pietre şi gata!
Da’ vreau să mă mai scaldîn peisajul ăsta mortal. Nu, nu la mortalulăla mă gândesc... tensiunea psihică a trecut de tot şi a dat-o pe relaxare...! Pe bune!!!
Iau în primire un bolovan şi... gata! Am toată Valea la picioare! Nu se compară cu nimic toată minunăţia, grandoarea de sub mine! Vreau să o savurez din plin!
Totul e la picioarele mele, am dat gata eu toate pietroaiele??? Da, sunt tare!


A...aaa... o mai fi mult...?, zic fix în gând, fix două secunde.
În stânga Văii Albe, Brâna Văii Albe ni se arată brusc. ☺ Gata? Acuş, când m-am obişnuit? Parcă n-aş mai pleca din Vale!


 
Aşadar, azi nu am parcurs integral Valea Albă. În platou se iese la 2360 m altitudine; indicatorul care apare este cruce roşie.


Cele două săritori din Valea Albă, în ordine

Ambele săritori se ocolesc prin părţile laterale – depinde de fiecare (şi de condiţiile atmosferice) ce variantă se alege.

Săritoarea Cârnului– 45 de minute - o oră de la începutul traseului, Poiana „La Verdeaţă”. În imagine, ocolirea acestei prime săritori.

 

Săritoarea Mare






Cu câţiva ani în urmă nu erau montate aceste lanţuri. Gică îşi aminteşte că în această zonă a întâlnit un băiat care plângea, din cauza panicii.

 

Pe culmi!





 

Cum a fost per total în Valea Albă? Aventură! De repetat...



 
BRÂNA VĂII ALBE, CRUCEA, JEPII MARI

Brâna Văii Albe nu este o potecă propriu-zisă; se înaintează prin iarbă (mică), cu un picior sus, unul jos, în mare parte. Releul Coştila iese treptat din ascunzătoare.

Brâna Mare a Coştilei (BMC) şerpuieşte, de la releu, în jos






 
Crucea Eroilor, Cabana Caraiman (pe Brâna Mare a Caraimanului)


 



 




Pe traseul Cabana Caraiman – Jepii Mari am cunoscut doi băieţi simpatici, aflaţi la training în Braşov. Unul din Bucureşti, altul din Oradea. Dornici de mişcare, au folosit pauza de weekend pentru MUNTE. BulevardulJepii Mici, apoi, clasic, Jepii Mari.
Sper să ne mai întâlnim pe cărări... că mică e lumea! Se aude acolo, Alex?

Bonus: Bogdan a cules zmeură din pădurea ce ne-a condus înapoi spre Buşteni. Da, la final de august! Ce savoare...!


SURSE DE APĂ
Valea Albă e... seacă. Asta dacă nu vreţi să beţi de aici:

 
Singura sursă oficială de apă este la Cabana Caraiman, contra cost, la PET.


DE ŢINUT CONT în Valea Albă

☺ Mergeţi în Valea Albă din Munţii Bucegi numai dacă aveţi ceva experienţă montană (nu Urlătoarea şi punct)!!!
Plus, eventual, ceva căţărare în spinare!
Şi, de preferat, nu singuri.

Păşiţi cu atenţie, concentraţi, în fiecare moment!

☺ Atenţie la prize! Verificaţi de două ori dacă „piatra de sprijin” este stabilă! În Valea Albă nu există materialde sprijin – gen lanţuri/cabluri, scoabe – cu excepţia cablurilor de lângă Săritoarea Mare.

☺ Ideal ar fi să aveţi în rucsac cască şi mănuşi să nu vă lovească vreo piatră/pietricică deplasată de un coleg aflat mai sus în traseu – ia viteză!
De la atingerea constantă a pietrelor care înţeapă, mâinile s-ar putea să usture.
Asta ca să nu mai pomenesc de cordeline.

Ascundeţi beţele de trekking la intrarea în Valea Albă – vă încurcă de nu ştiţi ce-i aia...

☺ Cum zăpada persistă în Valea Albă - că de aceea îi zice aşa, de la zăpada (aproape) permanentă -, este indicat să cuceriţi Valea spre finalul verii ori în primele luni de toamnă, până nu dă ninsoarea.


INDICATOARE. Altitudini, durată
Triunghi roşu, apoi triunghi galben, nedelimitat/neconturat cu alb: Buşteni - Căminul Alpin (925 m altitudine) – Poiana „La Verdeaţă” (~1400 m) 1 oră şi 30 de minute

Nemarcat: „La Verdeaţă”– Valea Albă, până la intersecţia cu Brâna Văii Albe (~2200 m) 3 ore

Nemarcat: Brâna Văii Albe – Crucea Eroilor (2291 m) 1 oră

Punct albastru: Crucea Eroilor – Cabana Caraiman (2025 m) 30 minute

Bulină albastră şi triunghi albastru: Cabana Caraiman – intrare traseu Jepii Mari – Jepii Mari – Buşteni 2 ore

TOTAL: aproximatix 9 ore şi jumătate (inclusiv pauza de masă de pe Brâna Băii Albe)


!!! ATENŢIE !!! Valea Albă este un loc sălbatic – atenţie la urşi!


CHELTUIELI ÎN TURA „VALEA ALBĂ, 29 AUGUST 2015”

Mâncare mi-am îndesat bine în ruscac, să nu mă mai prindă foamea în ofsaid – ca pe Jepii Mici şi Portiţa.
Am dat bani doar pe o sticlă de apă de doi litri, pentru tren, şi pe un pacheţel de sărăţele.

În rest, tarifele CFR-ului drag (împărtăşesc mai jos dragostea profundă):
41 de lei la dus: Tren Bucureşti – Buşteni (InterRegio; aflu şi eu, abia acum, că e o combinaţie între fostele trenuri Accelerat şi Rapid);
37 de lei: Tren Buşteni – Bucureşti (tot InterRegio, dar fără loc).

Haos la CFR

Nu ştiu cum se prezintă situaţia în cursul săptămânii, dar în weekend e dezastru pe linie!
Cu excepţia unei garnituri private, TOATE trenurile în care m-am suit anul acesta spre Bucureşti au avut întârzieri MARI faţă de ora stabilită pentru plecare (plus că am mai aşteptat-o, de-a lungul anilor, pe bunica mea la întoarcerea din concediulde la Criţ şi am întâmpinat aceleaşi probleme).

Fiţi atenţi!: Cum poate trenul care vine de la Braşov – de acolo pleacă, nu e staţie intermediară – să aibă 15 minute întârziere până în Buşteni?

Hai să revenim la plecarea noastră din Buşteni. Suntem noi în gară pe la 18:35.
„De ce au uitat ăştia să scoată trenul de 17:36 de pe panou?” o întreb pe Mădălina. Între timp, observ şi întârzierea: 70 de minute; nu venea din China, nici măcar de la Budapesta. Mă rog, pe-aproape: Satu Mare.
Facem socoteala: pleacă la 18:46. Însă coada e imensă şi speranţele se reduc până pier de tot. Unii, grăbiţi, se urcă fără bilet.

Faza a doua. Următorul tren vine de la Timişoara, dar se vând doar bilete fără loc. Deocamdată, întârzierea e de 9 minute. Înseamnă 19:07. Nu e mult. Între timp, vine şi un Personal (Tren Regio) către casă. Nu ne sinchisim.
Decalajul între plecarea oficială şi cea efectivă a trenului nostru sare la 50 de minute. Brusc.
Pe panou, în loc de trenul de la Timişoara, apare unul de Târgu Mureş, tot spre Bucureşti. Unde a dispărut „trenul nostru”? Mihai merge să verifice: „Sunt 64 de minute acum întârziere”.
E clar că, şi cu cele 10 minute în plus pe drum ale rutei Târgu Mureş – Bucureşti, tot ăsta e primul la destinaţie!

Faza a treia. Trenul de Mureş e destul de gol! Avem loc să stăm jos! La 19:53, după 10 ore de mers pe cărări şi mai puţin cărări, poate merităm...!

La sosirea în Gara de Nord, îi şoptesc Mădălinei: „Oare o fi plecat trenul nostru, până acum?”.

☺ Gică şi Bogdan, cei doi colegi de tură, au plecat la timpul stabilit către Braşov.


Din Bucegi adunate:

Omu – Early edition(luna mai)
De la Omu cu grindina după noi(traseu Peştera – Omu – Babele)




IARNA (şi PRIMĂVARA calendaristică)




NOTĂ: Fotografiile sunt realizate de „Poveştile mele”, Gică, Mădălina şi Mihai.
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Maramures: Pietrosul Rodnei (2303 m) – cel mai inalt varf din Rodnei si din Carpatii Orientali

$
0
0




Data: 19 iulie 2015 (Concediu 2015)
Cazare: în Borşa

Traseu:
*Borşa (Schitul Pietroasa) – Staţia meteo Iezer (Pietrosu) – Lacul Iezer – Vârful Pietrosul Rodnei şi retur


Cum ieri am încercat Munţii Rodnei doar eu şi colegul de apartament  - o drumeţie cu... obstacole până la Cascada Cailor şi Lacul (Tăul) Ştiol - acum colegii au hotărât să ne supravegheze îndeaproape.
Glumesc...

Este doar prima drumeţie în formulă completă – ieri seară ni s-au alăturat Doina şi Maya. Suntem 12. Plus Maya.

Veniţi cu noi pe cel mai înalt vârf din Carpaţii Orientali?


Vârful Pietrosul Rodnei (Vârful Pietrosul Mare, 2303 m) este singurul de peste 2300 m din Munţii Rodnei, în nordul Carpaţilor Orientali. Vârful Ineu îl urmează îndeaproape (2279 m); în total sunt cinci vârfuri în Rodnei cu altitudinea peste 2200 m.
☺ Pietrosul Rodnei se situează la graniţa dintre judeţele Maramureş şi Bistriţa-Năsăud.



TRASEUL BORŞA – VÂRFUL PIETROSUL RODNEI

Din Borşa oraş ambalăm motoarele. Maşinilor. ☺
Pe lângă spital (din DN 18, Baia Mare – Sighetu Marmaţiei) o luăm pe un pod betonat, urmând indicatoarele către Schitul Pietroasaşi marcajul bandă albastră.
Punct de reper pe parcurs: campingul Borşa Turism– pe partea stângă.

☺ Schitul Pietroasa din Borşa funcţioneazădin 2007, cu hramul „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”.

Niciunul dintre noi nu a beneficiat de o maşină 4x4. Şi niciunul dintre noi nu şi-a fracturat maşina.
Nu spun că e uşor pe forestierul acesta (parţial asfaltat) – se urcă peste 300 m în altitudine – de la 673 m la circa 1000 m, în 4,5 kilometri.
Acesul auto nu este interzis până la Schitul Pietroasa şi este recomandat, pentru a scuti din timpul şi energia necesare ascensiunii către Vârful Pietrosul Rodnei. Traseul de 4,5 kilometri trece pe lângă case şi riscaţi să mai şi respiraţi noxele altor automobile, pe parcurs.
Acesul auto este interzis de la Schitul Pietroasa (în apropierea lui, la dispariţia caselor) până la staţia meteo. Cum 4x4-urile fac legea sau/şi există „aventurieri”, se mai avântă unii şi până la 1700 m.

Aşadar, gata cu huzurul în maşină. Parcăm şi suntem gata să ne folosim picioarele cel puţin 8 ore de aici înainte!



Cele două jumătăţi

Jumătate din traseul Borşa (schitul Pietroasa) – Vâful Pietrosul Rodnei este un drum semi-forestier în serpentine, pe culmea Piciorul Moșului. E abrupt, cu niţel pietriş (nu grohotiş), bolovăniş şi stâncuţe. Nu chiar pădure.







Deschidere asupra oraşului Borşa şi a împrejurimilor

Cealaltă jumătate e munte pur, cu potecă mai îngustă, în zig-zag, pentru domolirea pantei. Fără vegetaţie care să te apere de soare.
„Transfăgărăşanul la picior”. Aşa îi zicem eu şi Mari.

La canicula care străbătea România, ne temeam să nu ne dea gata razele soarelui.


Urcăm şi mâncăm

Afinele ne ademenesc. Uităm des de ascensiune, ne mozolim... da’ ce bun e!
Senzaţia de a culege fructul cu mâna ta şi apoi de a-l savura e ceva special. O afină d-asta face cât un păhărel de pe marginea drumului. Cel puţin!

 
Pe copilul Andrei (Deiu) îl plictiseşte monotonia forestierului. Abia are chef să o mai ia din loc. Atunci când începe adevăratul traseu (a doua jumătate) e primul!
Lasă, că îl ştiu eu şi pe Andrei al nostru, care a zburdat pe Brâna Caraimanului, după ce înainte înainta un pas - doi nu.
 




Flori pe traseu...


 

Creste de Rodnei


De la Staţia meteo Iezer până la Lacul Iezer sunt doar 500 de metri (lungime).



 
Nu se oferă cazare la staţia meteo!!!În schimb, există posibilitatea de a campa în această zonă.





Lacul Iezer se află la jumătatea distanţei dintre Borşa şi Vârful Pietrosul Rodnei.
☺ A nu se confunda Lacul Iezer din Munţii Rodnei cu Lacul Iezer din Munţii Trascăului – Lacul Iezer Ighiel, după denumirea oficială.
Un alt Lac Iezer, mai cunoscut, este cel din Munţii Iezer-Păpuşa, la 2135 m altitudine (lac glaciar).
Uite că am mai găsit unul! Lacul Iezer de Călimani e la 1735 m deasupra mării.
Mai sunt?

Lacul Iezer din Munţii Rodnei este şi el un lac glaciar. Adâncimea maximă este de 2,5 metri.


Ignorăm cât ne ţin puterile încălţămintea de stradă pe care o abordează 90% dintre cei care dau năvală către vârf. Nu zic nu, poteca nu are porţiuni... tehnice propriu-zise, şerpuieşte destul de lejer până sus – numai că pietrele de pe jos nu sunt tocmai prietene cu o talpă moale.
Dar cine sunt eu, la urma-urmei, să critic?! Fiecare merge cum se simte bine, atâta timp cât nu îşi pune siguranţa în pericol.

Lacul Iezer ia înfăţişarea hărţii României!

Pas cu pas, câştigăm în înălţime, iar forma Lacului Iezer devine tot mai clară: cine a comparat-o cu harta României - conturul nu s-a înşelat.

Fotografiile sunt în ordine cronologică. Lacul se mai ascundea...







 




 









Peisajul mie îmi aduce a Făgăraş. Şi Retezat.



Marmotele fluieraude zor în timp ce noi ne luptam cu muntele.


Printre extreme

Avem noroc şi nu ne topeşte soarele. Sincer, asta era cea mai mare temere a mea – soarele pe creste. Căldura şi eu suntem certate rău de totşi nu e cale de împăcare.
Trec în extrema cealaltă: să nu plouă! Citeam povestea Alexandrei, cu picături din nori şi din ochi, şi nu-mi doream aceeaşi soartă.

Din şa până pe Vârful Pietrosul Rodnei mai sunt câţiva paşi.

În stânga, miiic, Vârful Pietrosul Rodnei


 
Mă uimeşte amplasarea cablurilor exclusiv pe această bucăţică, până în vârf. Nici vorbă de vreun pericol.





Explicaţie: Cablurile sunt acolo pentru a delimita zona de creastă de abrupturile din jur.


Am ajuns!




Găsim fosta clădire a staţiei meteo – nu ştiu dacă se mai poate folosi ca adăpost, în cazuri (meteo) extreme.


Asta da privelişte!


Vine lupu’! ☺


Durerea de burtă şi Lacurile Buhăescu

Pe bolovanii de pe Vârful Pietrosu întindem masa.

„Ai pâine?
Nu.”

Asta răsună din câteva părţi.
Astfel, ajungem să împărţim o amărâtă de pâinică la peste 10 persoane înfometate.

Fiindcă domnul meu coleg de apartament...
Îi zic la plecare: „Uită-te, te rog, să ai pâinea în ruscac”. (Era acolo de ieri, nişte felii uscate, subţiri, cu multe cereale).
„O să verific. (...) Este.”

Pe Vârf a... dispărut brusc. Credeţi că a verificat?! ☺
Nu ştiu cum aţi fi reacţionat voi, dar eu la foame fac urât – tremur, mi se întunecă privirea, transpir, nu mai gândesc. De la Lac încoace numai la pâinea aia mi-a stat gândul! Am zis vreo două-trei şi... să zicem că m-am potolit.
Dar nervii au acţionat la gastrita mea... like!
O juma’ de oră am zăcut întinsă pe spate, în diferite poziţii, cu nişte crampe rele.

Câţiva colegi au pornit spre Lacurile (Tăurile) Buhăescu, o succesiune de patru lacuri glaciare (ca Ştiol-ul de ieri), cu altitudini cuprinse între 1800 şi 1900 m, situate sub Vârful Buhăescu Mare (2268 m altitudine). Se merge tot pe bandă albastră– însă nu pe cea care coboară spre Borşa, deşi direcţia este aceeaşi.
Cum durerea de stomac mă ardea şi cum aveam impresia, din cele relatate anterior de Mircea, că lacurile se află departe-hăăăt, am zis pas.
Însă grupul s-a întors destul de repede. Priveliştea a fost admirată de sus.
☺ Lacurile Buhăescu sunt considerate cele mai importante din Munţii Rodnei.
☺ Lacul Buhăescu II este cel mai adânc lac (glaciar) din Munţii Rodnei –5 metri.


BERE GRATIS

Se apropie de noi un grup de tineri.
„Nu vreţi nişte bere? Haideţi! Noi n-o mai cărăm până jos.”
Colegii sunt încântaţi. Cum să nu vrea?! Şi moca, şi cărată de alţii. Mulţumim!!!

 

Coborârea. Staţia meteo, din ce în ce mai jos
 




La întoarcerea pe forestier am rămas special în urmă, pentru a respira peisajul şi liniştea.







La final, când mai erau câteva sute de metri până la maşini, peste ce credeţi că dăm? O pantă bună de urcat! Vreo zece minute de scos sufletul...
Am modificat un pic traseul faţă de dimineaţă, de aceea a fost o surpriză.

 
În concluzie, traseul Borşa – Vârful Pietrosul Rodnei este unul uşor. Lung, însă fără dificultăţi.
 

SURSE de APĂ
În apropierea Staţiei meteo se află un izvor. Înţeleg că şi apa din Lacul Iezer este potabilă.


Din ce m-am plimbat eu prin Munţii Rodnei, pot să spun că traseul Borşa – Pietrosul Rodnei este cel mai bine marcat; în rest... aşa şi aşa – vezi şi materialul cu Lacul Ştiol şi Cascada Cailor.


INDICATOARE. Altitudini, durată

Bandă albastră: Borşa (660 m altitudine) – Schitul Pietroasa (~1000 m) – Staţia meteo Iezer-Pietrosu (1760 m) – Lacul Iezer (1786 m) – Vârful Pietrosul Rodnei (2303 m) aproximatix5 ore, cu pauze lunguţe

Timpi intermediari aproximativi– cei realizaţi de noi, cu piciorul; am pus la socoteală şi sesiunile de fotografie:
☺ Schitul Pietroasa – Staţia meteo 3 ore; în această porţiune au fost cele mai mari pauze de pe traseu
☺ Staţia meteo – Lacul Iezer 5-10 minute; pauză de fotografii de grup



Maya


☺ Lacul Iezer – Vârful Pietrosul Rodnei 1 oră şi 30 minute

COBORÂRE Vârful Pietrosul Rodnei – Schitul Pietroasa3 ore şi 15 minute, cu alte reprize de pauze, mai ales la Lacul Iezer.

Distanţa străbătută, total: 8,4 + 8,4 kilometri.

Din CONCEDIUL 2015 aţi mai putut citi:



Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Recomandarea lunii - What Maisie Knew (2013). Divortul, din punctul de vedere al copilului

$
0
0


 


Personajul principal este o fetiţă de şapte ani, Maisie. Dar nu e deloc un film pentru copii.
What Maisie Knew se adresează 100% adulţilor, în special celor (mult) prea ocupaţi ca să le acorde atenţia cuvenită copiilor.

What Maisie Knew aminteşte pe alocuri de Kramer vs. Kramer(1979), cu Meryl Streep şi Dustin Hoffman.


Acţiunea din What Maisie Knew este simplă:
Susanna (Julianne Moore) şi Beale (Steve Coogan) se despart. Cei doi, o vedetă rock, respectiv un comerciant important de artă, au împreună o fată, pe Maisie (Onata Aprile).
Prin ochii lui Maisie aflăm ce se întâmplă ulterior, cum trăieşte ea evenimentul nefericit.
Fetiţa ajunge minge de tenis intre cei doi părinţi extrem de ocupaţi.



Ce să înţeleagă Maisie atunci când tatăl o ia să locuiască în permanenţă la el, apoi, la numai câteva săptămâni, află că va sta tot timpul cu mama?
Amândouă evenimentele, în urma hotărârilor judecătoreşti.

Care să fie „părintele bun”? Maisie pare că acceptă ce se întâmplă în jur, prin ochii ei mari şi atât de experesivi. Deşi, în interior, probabil că e sfâşiată – la orice divorţ/despărţire, copiii sunt întotdeauna cei mai afectaţi...
Un copil nu are voie să fie trist.



Maisie e prinsă la mijloc între părinţii ei, dar şi între iubiţii/soţii celor doi, Lincoln şi Margo - interpretaţi de Alexander Skarsgårdşi de Joanna Vanderham, care deţine rolul principal în serialul Galeriile Paradise.
Scoţiana Joanna Vanderham a înlocuit-o în acest rol pe Evan Rachel Wood.

La rândul lor, Lincoln şi Margo sunt victime ale Susannei şi Beale; cei doi se folosesc de oameni pentru a-şi atinge scopurile. Biiine... nu sunt oameni răi, ci doarprea absorbiţi în munca lor. Îşi iubesc fata, dar... în stilul lor.
Lincoln şi Margo au mai mult timp de Maisie decât părinţii adevăraţi, cu toate că au şi ei o viaţă plină. Investesc nemăsurat mai multă dragoste în copil decât Susanna şi Beale.




Copilul se simte bine acolo unde este iubit– Maisie a fost constant crescută (în ultima perioadă) printre ţipete: între părinţi, între noul iubit(ă) şi părinte.

Candoarea fetiţei se revarsă peste tot în film. O simţi la fiecare clipire din ochii ei mari şi cu o formă atât de specială.
Maisie priveşte cu inocenţă amestecată cu maturitate mutările succesive de la un părinte la altul, dintr-o casă în alta, acţiunile Susannei şi ale lui Beale, ale lui Lincoln şi Margo.
Cel puţin, încearcă să ÎNŢELEAGĂ.
Vede egoismul şi iresponsibilitatea celor care i-au dat naştere.

What Maisie Knew este un film sensibil, care te impresionează şi te emoţionează prin simpla prezenţă a copilului.



What Maisie Knew este un film un film cald, aşa cum îmi place mie să spun. Nimic nu e melodramatic în What Maisie Knew.
Finalul luminează peisajul, iar fericirea din privirea lui Maisie te lasă şi pe tine zâmbind...



Părinţii mei au divorţat atunci când eu aveam şapte ani, iar sora mea - trei şi jumătate. Aşa că înţeleg situaţia lui Maisie; cu tot cu certuri...


What Maisie Knew este o adaptare modernă a romanului omonim semnat de Henry James (1843-1916) şi apărut în 1897.

Julianne Moore a povestit într-un interviu că le-a avut ca inspiraţie pentru rolul Susanna pe Courtney Loveşi Patti Smith, două staruri rock care sunt şi mame în acelaşi timp.


*Celelalte recomandări lunare de până acum pe blog:

Serialul Shameless
Filmul Robot & Frank
SerialulNurse Jackie
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Infruntand natura in Fagaras - Varful Negoiu, Cascada Serbota si Cascada Saratii la dublu

$
0
0




Perioada: 11-13 septembrie 2015
Cazare: la Cabana Negoiu din Munţii Făgăraş (1546 m altitudine)


Trasee:
*Porumbacu de Sus - Valea Râului Mare al Porumbacului - Cariera de marmură - Cabana Negoiu
*Cabana Negoiu - Cascada Şerbota şi retur
*Cabana Negoiu - Drumul Zmeilor - Valea Sărăţii - Cascada Sărăţii - Piatra Prânzului - Acul Cleopatrei/Şaua Cleopatrei - Vârful Negoiu
*Vârful Negoiu - Strunga Doamnei - Căldarea Călţunului - Strunga Ciobanului - Piatra Prânzului - Cabana Negoiu
*Cabana Negoiu - Cascada Sărăţii - Cabana Negoiu - Cascada Şerbota - Cariera de marmură - Porumbacu de Sus


Ghinion... weekend-ul programat pentru tura în Făgăraş s-a nimerit la fix!
Fix prost – între weekend-ul splendid de munte 4-6 septembrie şi weekend-ul frumos 18-20 septembrie.

În 11-13 septembrie se anunţau ploi cu găleata, friiigggg.
Deja de joi în Bucureşti ziceai că-i sfârşit de noiembrie – vânt rece, puternic, şi ploaie bună spre seară.
Unde naiba plecăm?!


Însoţiţi de Marius şi Ovidiu, tocmai ne mai cumpărasem una-alta, pentru Ploaia cea Groaznică. Ajungem acasă eu şi colegul de apartament, sub gloanţe de apă, şi începem să ne chiombim unul la altul: „Mai plecăm?”.
Dăm din umeri, unul la altul.

„Uită-te la meteo! Şi pe site-ul celălalt! Şi pe alălalt! Şi pe accuweather! Şi pe meteoblue”. Şi pe Meteo cel Bun... ☺
Toate se aliaseră şi trecuseră în tabăra duşmană, cea a Ploii Veşnice de Weekend.
DE CE???
După mii de zile caniculare, ploaia cade fix când avem noi treabă! Şi după ce terminăm noi cu muntele (ce-o să facem pe vremea asta urâtă? o să zăcem în cabană, că d-aia am venit la munte?! uuuuffff!!!), Doamna Vreme îşi va scutura cojoacele şi va invita soarele la un dans prelungit. Uite-aşa, ca să ne facă în ciudă!!!

Mdaaaa... e clar... de ploaie nu scăpăm!
Vineri, până la Cabana Negoiu, nu ne-om mura de tot dacă străbatem pădurea printre Stropii Răi.
Da’ sâmbătă... OK, stăm întemniţaţi în cabană... vorbim de-ale noastre... Ca la Padina, cumva... că avem ce să vorbim! Acolo măcar am făcut un mini-traseu, am admirat ninsoarea de mijloc de aprilie. Aici, în Făgăraş, nu-i zvon de nea; iar pe bolovanii uzi cin’ să se încumete? Noi, la risc?
Ne-ne-ne...ne, io vreau la Negoiu!!!

Aşa... şi de ce, totuşi, pornim la drum dacă se anunţă condiţii jalnice de vreme???
Că mi-e dor de Alex, de Zorina şi Gabi, de Viorel, de Mari şi Mihai! Da, daaaaa... şi de domnul organizator Arpi!

Vineri dimineaţă ploua torenţial în Bucureşti – în loc să mănânc şi să strâng bine bagajele, 20 de minute, la 5 dimineaţa, scotoceam prin Internet. Poate-poate s-a schimbat ceva de acum nici cinci ore.
Şi apărea iar întrebarea, din două în două secunde: Merită să mai plecăm?
Colegul dormea şi nu mă puteam consulta cu el. Când ne-am întâlnit, l-am luat din prima:
„Plecăm?”
„Mmmmm... Nu ştiu... Plecăm?”

Întreabă-mă ca să te-ntreb!

Hai odată, la drum!

Cum o fi o fi!
Pe drum, facem inventarul: la Mediaş abia dă câteva picături uşoare, la Târgu Mureş e linişte şi pace de ploaie. Poate-poate... poate om avea noroc?!?


ZIUA 1 – Vineri 11 septembrie

În Porumbacu de Jos, locul de întâlnire a celor 11 drumeţi – 6 bucureşteni, un târgmureşean, un medieşean, doi arădeni şi-un braşovean – nu plouă teribil, aşa cum mă aşteptam.
E subţire, dar ploaie tot e; nu merge fără adăpostul unei pelerine, canadiene, ce are are fiecare.

În cele patru maşini, ne îndreptăm spre Porumbacu de Sus, apoi pe drumul forestier ce duce la poteca prin pădure spre Cabana Negoiu.

Toată lumea i-a zis „căsuţa din poveşti” – o viitoare pensiune, pe drumul din Porumbacu


Noi am abandonat, pentru două nopţi, automobilele la Carieră. Maşina se poate lăsa şi mai sus - depinde de fiecare şofer şi maşină.
Cariera de marmură de la Porumbacu este a doua ca mărime din România.


Ne echipăm de ploaie, ridicăm de la pământ rucsacurile grele, desfacem beţele de trekking şi ne facem loc prin ploaie.

Cei 3+1 muschetari, gata de atac!


La distracţie, înainte!

 
Ba nu...! Să fim serioşi... ☺


Avem Râul Mare pe partea dreaptă. În drum, se trece pe lângă o microcentrală.


 
Vreo 20 de minute pantele prin pădure sunt abrupte. Noroiul mai alunecă sub picioare.




Istoria Cabanei Negoiu începe în anul 1881 - atunci a fost construită, de Societatea Carpatină Transilvăneană din Sibiu. Era una dintre primele cabane ale României.
Actuala cabană a fost inaugurată pe 10 mai 1963.

Măgăruşii de la cabană


Cascada Şerbota

Scăpăm de rucsacurile grele şi ne plimbăm, timp de vreo jumătate de oră, până la Cascada Şerbota.
Coborâm spre Porumbacu de Sus aproximativ 15 minute şi mergem pe poteca din stânga atunci când ne apare indicatorul de cascadă.





☺ Cascada Şerbota este considerată cea mai spectaculoasă cădere de apă din Munţii Făgăraş.
Ce ziceţi? Se vede doar jumătate din ea... offf, pozele nu pot reda wow-urile noastre şi par atât de seci, în comparaţie cu ceea ce se vede la faţa locului...


 
„O fi mai mare ca surata Cascada Cailor din Maramureş?” ne întrebăm.
N-are cum... eu ştiu că aceea este cea mai mare cădere de apă din România – aproximativ 90 de metri.
☺ Cascada Şerbota ajunge la 80 de metri înălţime, la un grad de înclinare de 65 de grade.

***

La masă, Zorina scoate la înaintareprăjiturile făcute de ea. Din aprilie, de la Padina, mi-era gândul la bunătăţile dulci ale ei! Mulţumim, Zorina, că ne faci mai dulci decât suntem!!! ☺


ZIUA 2 – Sâmbătă 12 septembrie



Maria şi Lucian tocmai au urcat din Porumbacu şi sunt gata de ascensiunea spre Vârful Negoiu.


 
Vremea ceţoasă, cu porţiuni de burniţă, îmi aduce aminte de drumeţia la Cabana şi Vârful Omu de pe 16 mai, cu zăpadă cât casa, cu ceaţă şi ploaie. Dar şi cu reuşita din final, de care eu una sunt mândră! Şi sunt sigură că şi Gabi, Doina, Adi şi Andreea. Şi Maya.
Condiţiile de atunci au fost mai aprige, azi ce ne poate opri?!


 
Pornim spectaculos, pe cele 15 podeţe de pe Drumul Zmeilor.








Din jnepeniş ni se deschide Valea Sărăţii (Căldarea Sărăţii) cu a sa Cascadă a Sărăţii, prinsă în ceaţă.




 
 
Am înnebunit muntele cu strigătele „Ioaaaanaaa!!! - Aleeexxxxx!!!”, „Ioaaaanaaa!!! - „Aleeexxxxx!!!”, „Aleeexxxxx!!! - Ioaaaanaaa!!!”. Ce contează că erau zeci de metri între noi sau, din cauza ceţii, nu ne zăream niciun fir de păr? Tocmai asta era ideea ☺ Trebuia să ne auzim; să nu pierdem legătura. ☺ Dar şi de la un metru se dezlănţuia sălbăticia din noi. ☺

 
E o joacă pe care am ţinut-o peste 10 ore... o joacă frumoasă, între doi prieteni care se întâlnesc o dată la patru luni.
Putem repeta experienţa de la Bucureşti la Târgu Mureş, la o oră stabilită. ☺ Sau spontan.☺

Momâia





„Dragostea pentru munte se clădeşte drumeţie cu drumeţie” - acesta este Viorel, omul care te cucereşte dintr-o privire!



Piatra Prânzului, la prânz. Suntem cam la jumătatea traseului spre Vârful Negoiu.




Înotând printre bolovani





Acul Cleopatrei



Mai departe…



Urmează un déjà vu creasta sudică Piatra Craiului, dar de dimensiuni super-reduse. Ca lungime şi ca dificultate. Doar un perete, nu foartevertical, pe lângă cei câţiva zeci din Piatra Craiului de sud.




  
Cucerim ultima redută până la Victoria Finală, Vârful Negoiu, printre glumele lui Mihai şi Arpi, atent supravegheaţi de Mari. Viorel e cucerit de peisaj, pe care îl imortalizează, cadru cu cadru (fotografic).

Vârful Negoiu este al doilea din România ca înălţime – 2535 m, după Vârful Moldoveanu, tot în Munţii Făgăraş – 2544 m altitudine.
Vârful Negoiu este cunoscut drept polul instabilității atmosferice din ţara noastră.
Unii dintre colegii noştri au ajuns aici săptămâna trecută şi i-a cam luat vântul pe sus.
Noi am avut noroc (în astă privinţă) – aproape nicio adiere în ora petrecută sub panou.





Întoarcereacătre Cabana Negoiu a fost o alternanţă coborâre-urcare.


Picul... cel mai pic de senin. A durat câteva secunde

Traseul prin Strunga Dracului, cea mai a dracu’ portiţă a Făgăraşului, este ÎNCHIS – se recomandă ocolirea prin Strunga Doamnei.



Pierduţi...









Pietrele sunt alunecoase de la ploaie şi burniţă – trebuie să calci atent, să te sprijini bine de stânca laterală, dacă există – să nu care cumva să îţi scape piciorul printre ele.



Întâlnim şi grohotiş... ca să fie tabloul complet!


Spre Strunga Doamnei

 


 

...şi Strunga Doamnei




 
Pietroaie şi oameni





Muntele ireal din poveste


 
Urcarea prin horn (prima parte din Strunga Ciobanului), pieptiş, pe pietre măricele, a fost cum a fost (fără material de sprijin)... dar coborârea... Uh, ce mai îmi place mie coborârea...!

 
Mari ne povesteşte că Strunga Ciobanuluis-a deteriorat mult faţă de anul trecut – s-a feliat. Astfel, trecerea pe acolo a devenit şi mai anevoioasă, mai ales că lanţurile alunecă din cauza umezelii şi a noroiului împrumutat de la fiecare şi de la cei care au trecut înainte.

☺ Pe vreme umedă, dar nu numai, mănuşile (de preferinţă cele speciale, cu aderenţă) reprezintă o piesă importantă din echipament. Mănuşile vă ajută nu numai la prize, ci şi la stabilitatea pe cablurile umede şi pictatecu noroi.

Mulţumesc, Arpi, pentru ajutor!

 






Ce privelişti am pierdut de dimineaţă...!
 



E cazul să punem în funcţiune frontalele. Pe una dintre ele am uitat-o în cameră.
Cu hăurile de Drumul Zmeilor făcusem cunoştinţă de dimineaţă. Atunci râdeam în sinea mea de cablurile agăţate de stânci.Ce s-or fi chinuit să le agaţe acolo? Pentru ce şi pentru cine? Acum m-am ţinut de ele strrrrrânssss.
Nu văz pietrele pe care tre’ să cobor la vale, merg mai mult pe pipăite şi anticipate.

Ne-am mai întors cu lanternele, în grup, de pe creasta sudică a Pietrei Craiului, dar bucăţica de frontale s-a desfăşurat pe un drum forestier laaaarg.

Am luat un kil de apă la bord. În cabană, abia am extras parazăpezile (de fapt, acum pe post de para-noroaie) şi ghetele grele, după îndeplinirea Misiunii (im)posibile NEGOIU!


ZIUA 3 – Duminică 13 septembrie



În program: O nouă rundă de Cascada Sărăţii (sub Custura Sărăţii), pe soare.

Începem cu podeţele din Drumul Zmeilor, drum care pe mine m-a cam înspăimântat aseară.
„Pe aici am trecut ieri-noapte?!?” ne minunăm unii la alţii. „Cât am coborât!... Ce goluri în jos...!”.




 

A fost odată ca-n poveşti...


 
 




Împreună pe munte, în viaţă... Gabi şi Zorina, doi oameni minunaţi. Speciali. Un TOT inseparabil

 

Ghici ciupercă ce cabană-i cocoţată acolo?


 


 

 

 
 

Cascada Sărăţii

 



La nici cinci minute după şedinţa noastră foto, ceaţa apăsa valea, iar cascada se pierdea încet-încet...


 



De final






Cascasa Şerbota, întreagă. Nu putem să plecăm fără încă o vizită...

 

Căderi de apă, pe drumul forestier până la maşini.


 

La despărţire, am rămas cu amintirile şi cu... febra musculară.

 

Eu, colegul de apartament, Marius şi Ovidiu am prelungit şederea făgărăşeană cu o vizită-fulger la Mănăstirea Sâmbătaşi la o păstrăvărie din zonă.



Făgăraşii, altfel





Abia la ora 21.30 s-a produs plecarea definitivă spre Bucureşti.

Peripeţiile nu se opresc aici. ☺
Marius şi Ovidiu, aflaţi cu maşina lor în spatele nostru, observă că din dubiţa condusă de domnu’ coleg curge un lichid.
Oprim la o benzinărie şi privim înmărmuriţi cum o parte dintre bagajele noastre se scaldăîn ulei frigorific... Un coleg al colegului a uitat să închidă un robinet, recipientul s-a răsturnat pe serpentine şi din cauza gropilor... iar eu am spălat lucrurile de două ori... şi tot parcă sunt unsuroase...


CONDIŢIILE DE LA CABANA NEGOIU


Cabana Negoiu se află actualmente în proprietate privată.
Cu atât mai mult, grija şi respectul faţă de turişti ar trebui să fie la cote maxime.

Pe site se anunţă „încălzire cu lemne în sobe de teracotă”. Nu s-a sinchisit nimeni să pună de-un foc - deşi afară erau, noaptea, sub 5 grade şi deşi existau sobe în fiecare cameră. Deşi s-a anunţat că soseşte un grup numeros. Sacii de dormit să trăiască!
Pe oamenii de la Curmătura îi înţeleg, oarecum, în mijloc de iulie, că nu au alimentat cu lemne în soba din anexă.

Cele 140 de locuri din Cabana Negoiu sunt repartizate pe două etaje. Grupul sanitar se găseşte numai la parter, separat pentru femei şi bărbaţi. La WC-uri nu exista hârtie igienică în perioada în care am fost noi cazaţi.
Apa (rece) de la chiuvete este potabilă.

☺ La noi în cameră era un geam lipsă din cele patru.
☺ Mobilierul şi aşternuturile au aspect de dinainte de 1990.

Capitolul mâncare este discutabil. Noi am depins de resursele cabanei, pentru că preferăm mâncarea caldă şi nu am cărat cu noi un primus.
Aşadar, în prima seară, singura hrană caldă disponibilă era mazăre cu pui. O conservă încălzită - 20 de lei/porţia.
Dimineaţa: 6 lei omleta, 5 lei un ceai, 1 leu o felie de pâine (de fapt, o jumătate de felie mai mare), 6 lei un PET de 0,5 litri, disponibil numai în varianta acidulată.

Seara, pe la 21.15, după 12 ore în munţi: „Aveţi ceva de mâncare?”
„Ştiţi cât e ceasul??!”
(La Avizier e trecută cina între orele 19 şi 21)
În fine, de milă, primim o ciorbăîncălzită, la 10 lei. „Da’ ziceţi acum câte porţii vreţi, să nu încălzim de mai multe ori!”
Un turist poate reveni la cabană şi după ora 21.00, mai ales pe timp de vară. Şi nu neapărat – pe traseu pot interveni tot felul de probleme, care să ducă la întârzieri. Şi atunci, ce face turistul când ajunge la cabană? Moare de foame?
Să nu uit - o bere: 9 lei.
La Cabana Omu, astă-vară, câţiva turişti au ajuns în jur de ora 12. La miezul nopţii. Au fost întâmpinaţi cu câte o ciorbă caldă.
Dimineaţa, Viorel s-a aşezat în sala de mese pe la ora 7.00. Ghişeul s-a deschis intantaneu.

Duşul.Cabana Negoiu îţi oferă posibilitatea de a fi proaspăt şi curat după o zi întreagă de hălăduit. Contra cost. 10 lei / 10 minute un duş cu apă caldă. Unbodyguardîn permanenţă la uşă. Să nu cumva să depăşeşti cu 30 de secunde... şi să încuie după tine.

Acum... nu spun că n-o să revin la Cabana Negoiu... dar doar pentru că este singurul loc de cazare din care pot zburda spre creste...
Ar fi bine, totuşi, să se aducă unele îmbunătăţiri.

Tarife cazare Cabana Negoiu

☺ Cameră cu 2 paturi: 45 lei / loc;
☺ Cameră cu 4 paturi: 40 lei / loc.

Există şi camere cu 6 paturi şi cazare la prici sau în cabana veche.

Număr de telefon Cabana Negoiu: 0744 573 875


INDICATOARE. Altitudini, durată – Roşu, galben şi albastru

Triunghi albastru: Porumbacu de Sus (458 m) – Valea Râului Mare al Porumbacului – Cariera de marmură (860 m) cu maşina, aproximativ 1 oră – Cabana Negoiu (1546 m) 2 ore şi jumătate



Triunghi albastru: Cabana Negoiu – Cascada Şerbota (1410 m) aproximativ 30 de minute

Triunghi albastru: Cabana Negoiu – Drumul Zmeilor – Valea Sărăţii – Cascada Sărăţii (1800 m) 1 oră– Piatra Prânzului (2100 m) 1 oră şi 20 de minute – Acul Cleopatrei 45 de minute – Şaua Cleopatrei (2430 m) 15 de minute

Bandă roşie: Şaua Cleopatrei – Vârful Negoiu (2535 m) aproximativ 50 de minute
TOTAL Cabana Negoiu – Vârful Negoiu aproximativ 4 ore şi 15 minute

Bandă roşie, apoi bandă galbenă: Vârful Negoiu – Strunga Doamnei 1 oră

Cruce roşie: Strunga Doamnei – Strunga Ciobanului 2 ore, apoi traseul continuă până la Piatra Prânzului, de unde se revine la indicatorul triunghi albastru, spre Cabana Negoiu
*Strunga Ciobanului – Cabana Negoiu aproximativ 3 ore şi 15 minute
TOTAL Vârful Negoiu – Cabana Negoiu, prin Strunga Doamnei şi Strunga Ciobanului aproximativ 6 ore şi 15 minute


DE PRIN FĂGĂRAŞ:



Un rezumat fotografic cu Hotelul de gheaţă de la Bâlea Lac în diferiţi ani.



NOTĂ 1: Fotografiile sunt realizate de „Poveştile mele”, Viorel, Zorina şi Gabi, Mari şi Arpi.
NOTĂ 2: Fotografiile nu au fost modificate în niciun fel, pentru a suprinde atmosfera aşa cum a fost ea.
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Maramures: Toata Creasta Cocosului la dispozitie!

$
0
0



Data: 20 iulie 2015 (Concediu 2015)
Cazare: în Borşa

Traseu:
*Pasul Gutâi – Poiana Boului – Creasta Cocoşului şi retur


După cucerireaPietrosului Rodnei, colegii de drumeţii au vrut o pauză; eu (şi, obligat-forţat, colegul de apartament ☺) nu vreau să mă potolesc.


Dacă sâmbătă am revăzut Cascada Cailor şi am privit de aproape Lacul Ştiol, iar duminică am ajuns sus de tot, pe Pietrosul Rodnei, şi luni 20 iulie era cazul să ne ocupăm cu ceva, eventual tot montan. ☺

Aşa că seara, după ce ne-am odihnit picioarele la masă, am demarat căutările, sub motto-ul „ce să facem mâine – obiective turistice Maramureş”.
Primele aparMocăniţa, Săpânţa, Bârsana. Le ştiu, le-am văzut şi, în plus, urmează să ajungem, în grup, în zilele următoare la toate.

...şi dau peste Creasta Cocoşului. Mă străfulgeră un gând-amintire: Facebook-ul lui Mircea. M-a înnebunit Mircea, în anul nostru de prietenie virtuală, cu postările lui din locul ăsta. Dacă tot suntem în zonă, nu e cazul să văd şi eu cu ochii mei de unde tot entuziasmul stârnit de Creasta Cocoşului? Ce-o fi atât de special de merge omul întruna?!

Vine dimineaţa, iar gândurile mari de cu seară se topesc. Nu de la căldură...
Prognoza meteo ne prescrie odihnă la domiciliu. 80-90% şanse de ploaie, în medie. Pe unele site-uri se depăşesc 90 de procente.
De când cu Zaplaz-ul Pietrei Craiului, nu mai cred aşa mult în meteo. Acum nu tună, nu fulgeră, insist să plecăm la drum şi să vedem ce se mai întâmplă.
Uite, aşa, pentru că mă încred totuşi puţintel în prognoza meteo, nu îmi tornechipamentul montan, cu excepţia ghetelor (oricum, e un trasu uşor).
Creasta Cocoşului şi păstrăvăria pe care ne-au tot lăudat-o colegii alcătuiesc Planul A, cu acele multe semne de întrebare legate de ploaie. Dacă nu, Planul B înseamnă Mănăstirea Bârsana şi păstrăvăria.
La mâncare, înainte!

Până la începutul traseului către Creasta Cocoşului avem de străbătut, cu maşina, 100 de kilometri din Borşa.

Ce facem azi?

Doina şi Mircea au plecat la Cascada Cailor, Mari şi Mihai la cumpărături, mie îmi arde în continuare de munte - a treia zi consecutiv!
Gelu, Marga, Adi şi Andrei se învârt pe lângă cort, în timp ce Mariana şi Fane au în plan o vizită pe la rude.

***

La 60 de kilometri de Borşa, în comuna Bârsana, care adăposteşte superba Mănăstire Bârsana– despre care promit să vă povestesc în altă ocazie – , plouă uşurel. Strâmb din nas, cobor din maşină, dar cu gândul la Creasta Cocoşului... Să mergem aşa, până acolo, poate s-or potoli vitregiile naturii?

Hai! Hai pân’ la Mănăstire întâi!



Creasta Cocoşului se întrezăreşte de pe drumul naţional. Ce departe e!

Fereşti – Giuleşti ☺ – Hărniceşti – Deseşti – Mara, apoi 10 kilometri asfaltaţi prin pădure.

Din Pasul Gutâi, începem să străbatem poteca sub cer înnorat. Nu e niciun semnal de ploaie. E aproape ora 15.00. Dacă ajungeam mai devreme, pe la 12-13, erau cele mai mari şanse să fi plouat şi să fi făcut cale-ntoarsă.
La puţin timp după ce ne-am hotărât să pornim către Creastă, soarele albăstreşte cerul şi loveşte din ce în ce mai tare.
(În ăst timp, în Borşa, colegii noştri aveau parte de furtunăîn toată regula!)


Descriere traseu Pasul Gutâi – Creasta Cocoşului

L-am bombardat pe Mircea cu telefoanele. Asta fiindcă: una la mână – marcajele sunt ca şi inexistente, iar (doi la mână) bifurcaţiile se ţin lanţ.
Ca să nu mai spun că jos, la Pasul Gutâi, pe hartă e desenat marcajul cruce roşie. Când, de fapt, dacă te sui douăj’ de paşi în sus, în pădure, pân’ la primu’ pom, e clar marcaj bandă roşie!
Pentru cine vine prima dată în zonă, e zăpăceală de vis!
Acuma, na!, s-a inventat GPS-ul cel inteligent şi te poţi cufunda cu ochii în ecran, în loc să simţi verdele din jur şi pământul de sub picioare – poate te şi împiedici de un bolovănaş...! ☺



Aşadar, descrierea de traseu promisă:
Se intră în pădure. ☺
Se face dreapta după releu, se ţine poteca largă până într-o poieniţă; mai departe, se coboară într-o poiană largă (Poiana Boului), de unde zâmbeşte, de departe, Creasta Cocoşului.
Aici veţi întâlni un şant-„barieră”, pentru a bloca accesul autoturismelor.


Nu vă impacientaţi, nu (mai) scrie nimic pe indicatoare...! ☺


Se trece un gard şi se iese într-un drum forestier mai larg.

Mergeţi pe partea dreaptă a drumului forestier, ajungeţi la un izvor; la o nouă, bifurcaţie de drumuri şi indicatoare, se ţine din nou dreapta.


 
Mai e mult până departe?



 
Veţi găsi şi un alt marcaj turistic.








După urcarea dealului, apar pentru prima oară date cu durata traseului - marcaj clarbandă roşie.



Suntem la 1200 m altitudine. De aici începe adevăratul traseu. „Balustrada” de lemn ne înlesneşte urcuşul.


 

Urmează încă o pantă ceva mai înclinată, după intrarea în jnepeniş.


 
Şi gata! Iată-ne, în sfârşit, pe Creasta Cocoşului!
Nici n-au trecut 30 de minute de la începutul urcuşului mai abrupt.



☺ Pe tot drumul nu am întâlnit niciun turist (ploaia a fost sperietoare!), cu excepţia unui cuplu de străini, la urcare.

Traseul nu prezintă dificultăţi şi poate fi parcurs de oricine are poftă de umblat prin natură două + două ore – incluzând pauza de la Creastă.


Mai jos găsiţiharta GPS a traseului către Creasta Cocoşului.



Singuri pe Creasta Cocoşului. Şi soare!

Puteţi merge pe lângă creastă, până te termină cărăruia. După care... fiecare pe propria răspundere.

 
Avem o panoramă excepţională asupra unei bucăţi de Maramureş.


 

Măreţie de creastă!



 

Atenţie, se filmează!










 Privelişti din Creastă










La revedere! Ne vedem în iarnă!




 
☺ La întoarcerea către maşină, ne-am oprit zece minute, ca la barieră, în aşteptarea trecerii oilor. Nu de alta, da’ n-aveam poftă să mă mănânce un câine de stână.


Atenţie! Intră semnal de Ucraina!!!

În cazul în care e musai să daţi un telefon ori să postaţi o fotografie de la Creasta Cocoşului, verificaţi-vă telefonul înainte! S-ar putea să aveţi surpriza să intre automat semnal de telefonie din Ucraina.
Iar tarifele din această ţară sunt usturătoare.


Date tehnice Rezervaţia Naturală Creasta Cocoşuluişi  Creasta Cocoşului

Rezervaţia Naturală Creasta Cocoşului, înfiinţată în 1954, este situată în nord-vestul Munților Gutâi (parte componentă a Carpaţilor Orientali). Include Rezervațiile naturale Creasta Cocoșului și Lacul Morărenilor.
Rezervaţia se află la 35 de kilometri de Baia Mare.
În zonă sunt numeroase trasee pentru bicicletă.

Creasta Cocoșului reprezintă unul dintre simbolurile Maramureşului.
☺ Creasta Cocoşului reprezintă o grupare de stânci ascuţite, ce au luat formă crenelată.
Se întinde pe o lungime de 200 de metri şi s-a format din roci vulcanice – este parte a unui fost crater vulcanic.

☺ Pe Creasta Cocoşului se poate practica escalada; de asemenea, locul este preferat de parapantişti.


SURSE de APĂ pe traseul Pasul Gutâi – Creasta Cocoşului

Se trece pe lângă un râu, de unde vă puteţi aproviziona, în caz de nevoie.


Vrei să mergi şi tu la Creasta Cocoşului din Maramureş?

Un autoturism este esenţial.
Principalul punct de reper, pe DN 18 (Baia Mare – Sighetu Marmaţiei), este Hanul Pintea Viteazul. În imediata lui apropiere găsiţi un indicator turistic cu Pasul Gutâi – de la care pleacă traseul marcat spre Creasta Cocoşului.

☺ La final, vă recomand o oprire la Păstrăvăria Alex din satul Mara, la 10 kilometri de Pasul Gutâi, înspre Borşa.
Natură la discreţie, port tradiţional, servire ireproşabilă, mâncare pentru toate gusturile (buuuuuunăăăă!!!).
Şi o cascadă artificială.

 

INDICATOR. Altitudini, durată (oficiale)

Bandă roşie: Paul Gutâi - Hanul Pintea Viteazul (~1000 m) – Poiana Boului – Creasta Cocoşului (1430 m) 2 ore şi jumătate - 3 ore
Nu ştiu de unde sunt scoşi timpii ăştia – la noi a fost pas de plimbare plus pauzele de la bifurcaţii pentru indicaţii de la Mircea şi am ajuns în nici două ore.

☺ La Creasta Cocoşului se mai poate ajunge pornind de la Complexul Turistic Şuior şi din Breb.

☺ Alte trasee în Munţii Gutâi găsiţi AICI.


Din CONCEDIUL 2015 aţi mai putut citi:




Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Traseul istoric Oravita - Anina: Ce sa vezi in doua ore cu trenul pe 33,4 kilometri

$
0
0



 
Data: 1 august 2015 (Concediu 2015)
Cazare: în Poiana Mărului, Caraş-Severin

Nu ne făcuserăm planuri pentru revenirea în ţară din Ungaria şi Croaţia, în ultimul weekend de concediu.
Aproape de graniţa cu România am deschis rucsacul şi am dat peste lista, de care nu mă despart la drum, cu „ce (mai) avem de văzut în România”. Are nişte pagini bune – mi-e că în curând ajunge roman de-a binelea.
Aşa am conceput repede o mini-vacanţă de sfârşit de concediu. ☺ Biiine, eu pornisem cu gânduri mari de Piatra Craiului, pentru o răzbunarepe Piatra Mică şi Crucea din Piatra Craiului.


Însă ochii mi-au căzut rapid pe „trenul Oraviţa-Anina”. Lasă, că Piatra Craiului e mai aproape de Bucureşti, în Oraviţa cine ştie când şi cum oi mai ajunge!?
Asta e! S-a hotărât!
Acum, că n-a fost numai calea ferată Oraviţa – Anina, asta e altă poveste... nu era să zac în celelalte două zile...! ☺
Dar: De când aştept ocazia unei plimbări pe cea mai veche cale ferată montană din România!
Am trecut de două ori pe lângă ea. Prima dată, cineva ne-a informat că n-avem ce vedea, că e „tren de navetişti”. A doua oară, popasul pe meleaguri oraviţene a fost destul de scurt pentru a include „Semmeringul bănăţean” – am preferat o plimbare prin Cheile Nerei, Cascada La Văioagă, Ochiul Bei, Cascadele Beuşniţei, Tunelele romane de la Podul Bei - amănunte despre toate, AICI.


Cum a fost pentru noi pe linia Oraviţa - Anina

Am ajuns devreme. Cu o oră înainte de plecarea trenului. Venim tocmai din Poiana Mărului, de la 138 de kilometri depărtare, cu porţiuni în care s-a mers ca melcul.
Am rămas în interiorul judeţului Caraş-Severin, pe ruta Poiana Mărului – Oraviţa – Anina.
Ne interesăm: bilete pentru ruta Oraviţa - Anina se cumpără direct din tren.


 
Nu urcăm imediat... avem treburi urgente plus aprovizionarea cu ceva mâncare. Zona Gării din Oraviţa e cam înfricoşătoare... din punct de vedere al populării – sărăcăcioasă, cu o anumită etnie dominantă.

Rămânem un pic în zonă pentru ceva istorie, actualizată în faţa unui calculator, din mai multe surse.

GARA din Oraviţa este cea mai veche gară din România. Oficial, a fost inaugurată în 1854 (pentru transportul de marfă), o dată cu darea în folosinţă a primei căi ferate din România, Oraviţa – Iam – Baziaş (62,5 km); din 1856, pe această linie circulă şi pasageri.
☺ De la Oraviţa la Baziaş se făceau iniţial 7 ore.
☺ În 1869, călătoria de la Oraviţa la Budapesta dura 26 de ore. Dacă era musai să ajungi la Budapesta din Oraviţa, îţi trebuia răbdare de fier timp de 36 de ore.
☺ La începutul-începuturilor, Gara Oraviţa era dotată cu un lift-pasaj, pentru urcarea călătorilor şi a bagajelor, deoarece peronul se afla (se află şi astăzi, când se foloseşte un fel de pasarelă) mai sus de nivelul străzii.



Ne suim în trenul de Anina cu vreo 15 minute înainte de plecare.



Căldură, abia am găsit niscaiva locuri libere – la soare, bineînţeles. Nu sunt compartimente, doar băncuţe din lemn, faţă în faţă.

Băncuţe din lemn „proaspete”, fotografiate în Gara Oraviţa


E sufocant, chiar şi după ce garnitura se pune în mişcare. E caniculă, iar geamurile deschise de un deget nu ajută cu nimic.
Cele două vagoane plus locomotiva pleacă la 11:20, deşi în orarul oficial era trecută ora 11:15.

Două unguroiace turuie întruna. Măcar de-am înţelege ce vorbesc. ☺







 
La capătul trenului se găseşte cel mai bun loc pentru fotografiat– atenţie, însă, la înghesuială!




Capătul trenului este deliciul copiilor, care stau aşezaţi pe jos (şi eu am luat poziţia aceasta, pentru cadrele fotografice) şi savurează astfel călătoria.

La unul dintre tuneluri se trece atât de aproape (şi de încet, aproape că se stă) de pereţi, încât ai impresia că iei de-a dreptul în braţe tunelul!
Este vorba despre Tunelul nr. 9 venind dinspre Oraviţa.

Se face coadă la toaleta din Gara Anina. Nu vă mai povestesc de condiţiile de acolo (WC), ca să nu vă îngroziţi.

Trenul pleacă la puţin timp de la sosire. Abia dacă şi-a odihnit oasele pentru zece minute...


Reataşarea locomotivei



Descopăr multe tuneluri realizate, natural, din frunziş. Câte „tuneluri ale dragostei” pe ruta Anina – Oraviţa (şi invers)!
Ajungem imediat şi la adevăratul Tunel al Dragostei din Caraş-Severin.


 

De fapt, tot peisajul e un spectacol pe prima cale ferată montană a României!
*Fotografiile sunt în ordine cronologică


 






Plimbare de amiază pe calea ferată...


Tuneluri în serie





Curbe, stâncă, deluşoare...










 

Seria „Tuneluri” se întoarce!





 
Tunelul Maniela fost numit în cinstea lui Karl Maniel, unul dintre arhitecţii proiectului căii ferate Oraviţa – Anina.

 

Haltă

 

Viaduct(e)


 

...şi traseul continuă







 
După toate cuvintele de laudă la adresa obiectivului tutistic „Calea ferată Oraviţa – Anina”, nu pot să spun că am plecat entuziastă peste poate. Şi asta sigur nu din cauza naturii: verde-verde-verde, stânci. Sau a viaductelor construite acum 150 de ani. Ori a miilor de senzaţii de la curbele nenumărate...
Căldura şi organizarea au contribuit pe deplin.

Că tot veni vorba de organizare:

Ce nu e bine la Calea ferată Oraviţa - Anina

Nu este promovată, oficial – de autorităţile locale: prin pliante, prin panouri informative, suveniruri, prin plăcuţe indicatoare, port tradiţional, poveşti etc.
Promovarea se face, din câte am observat, pe site-uri şi bloguri, câteodată pe Facebook, din partea oamenilor entuziaşti care au călcat prin zonă.

Este inutil să amintesc faptul că mocăniţa maramureşeană– cu plecare din Vişeu de Sus – are parte de promovare infinită faţă de calea ferată Oraviţa – Anina, cu istoria şi peisajele ei...
Viaductele, diferenţa de nivel de peste 300 de metri, priveliştea în continuă schimbare de la capătul trenului – toate sunt deosebite, istorice şi demne de a fi cunoscute de mai multă lume.

Bine, mocăniţa bănăţeană se află în administrarea CFR, mocăniţa maramureşeană este privatizată de ani buni.

☺ Garnitura de tren ar trebui să fie deschisă (cum e Mocăniţa din Maramureş) – cei care folosesc trenul în scop turistic să simtă şi să audă tot: mirosul aerului montan, ciripitul păsărelelor, şuieratul locomotivei, scârţâitul roţilor la curbe; să urmărească viaductele live, altfel decât prin geamuri reci.
Să se cufunde în natură...



 
☺ O „mică” observaţie cinică din partea colegului de apartament: Ne lăudăm cu ce au construit austriecii pe teritoriu românesc (în anii 1800, Banatul se afla sub ocupaţia Imperiului Austro-Ungar), pentru a explota bogăţiile româneşti şi pentru a le căra în ţara lor.
În Munţii Semenicului au fost descoperite primele zăcăminte de huilă din România. În perioada 1771-1778, erau deschise primele mine de cărbune din ţara noastră, una dintre ele la Anina.

Oraviţa – Baziaş (localitatea unde Dunărea intră în România), prima linie ferată din România, a fost construită pentru a trasporta cărbunele în Austria. A urmat, la nouă ani distanţă, darea în folosinţă a căii ferate Anina – Oraviţa (1863), prima linie ferată montană din România.
Tronsonul Anina – Oraviţa – Baziaş era numit pe atunci „drumul cărbunelui”.


PREŢ bilet o cursă (dus sau întors) pe ruta Oraviţa – Anina:

10 lei / persoană.
☺ Pentru două curse (dus-întors) se plătesc 20 de lei / persoană.

Mersul trenului pe ruta Oraviţa – Anina îl găsiţi pe site-ul CFR. În august 2015 era o singură cursă pe zi, de la ora 11:15, cu plecare din Oraviţa.


DATE TEHNICE DESPRE CALEA FERATĂ ORAVIŢA –ANINA

Lungimea totală este de 33,4 kilometri.

☺ A fost construită în perioada 1861-1863, pentru transportul minereului.
Iniţial, în această zonă exista o mică linie de munte, pe care vagonetele erau trase de cai.
Din 1863 (15 decembrie, mai precis), pe linia Oraviţa – Anina încep să circule mărfuri, iar din 1869, şi călători.
Totul a costat, la vremea respectivă, cinci milioane de guldeni.

☺ Este a doua cale ferată montană din Europa, după Semmeringbahn.

☺ Traseul cuprinde 14 tuneluri (2.084 m lungime totală)şi 10 viaducte (843 m lungime totală). Se trece prin 7 gări.



Cel mai lung tunel de pe linia ferată Oraviţa – Anina este Gârlişte (Caraşova)  – 660 m lungime.
Cel mai mare viaduct de pe linia ferată Oraviţa – Anina este Racoviţa– 115 m lungime şi 26,5 m înălţime.
Aici se găseşte cel mai înalt viaduct din Romania,viaductul Jitin37 de metri înălţime.
De asemenea, în cei 33,4 kilometri există 143 de curbe - peste 60% din lungimea totală a căii ferate se află în curbă!

☺ Calea ferată are o înclinare de 20 la mie - la 100 de metri de cale ferată, trenul urcă 20 de metri diferenţă de nivel.

 
☺ Trenul pe ruta Oraviţa – Anina este unul de viteză redusă – durata cursei este de două ore şi la dus, şi la întors. Viteza medie este de 17 km / oră.

☺ Trenul urcă la dus (Oraviţa – Anina), de la ~218 m la ~555 m altitudine, 337,7 metri diferenţă de nivel.
Oraşul Anina este situat în inima Munţilor Aninei (parte componentă a Munţilor Banatului) şi ajunge până la 800 m altitudine.

☺ La construcţia căii ferate Oraviţa – Anina s-a folosit în special târnăcopul pentru a săpa în piatră; explozibilul (dinamita) s-a inventat la câţiva ani după terminarea construcţiei (dinamita a fost produsă în premieră în 1866).
Muntele a fost tăiat pe o lungime de peste 21 de kilometri – o treime din cei 33 de kilometri.

 
Zidurile de sprijin ale versanţilor au o lungime de 9.946 de metri.

☺ Linia nu a fost niciodată electrificată; funcţionează la ora actuală cu locomotive diesel; nu cu aburi, ca înMaramureş.

☺ Pentru comparaţie, linia ferată Semmering din Austria(cea de la care tronsonul Oraviţa – Anina şi-a împrumutat supranumele), cea mai veche cale ferată montană din Europa, a fost construită între anii 1848 şi 1854, are 41 de kilometri lungime, între localităţile Glognitz şi Mürzuschlag, trecând prin Pasul Semmering.
Diferenţa de nivel este de 460 de metri – cu 898 m altitudine maximă.
Pe traseul Semmeringului sunt amplasate 14 tuneluri şi 16 viaducte.
Din 1998, linia ferată Semmering se află în Patrimoniul Mondial UNESCO.


P.S. Ce-a ieşit când ne-am jucat...








Ce n-am apucat să vedem...

La ora 16, oraşul Oraviţa mustea de pustietate.
Am fi vrut să (mai) mergem la Cascada Bigăr, la Teatrul „Mihai Eminescu” (cel mai vechi teatru din România), la farmacia veche, la Tunelele de la Podul Bei...
Pe toate le-am cam rezolvatîn 2012 şi 2013.
Mai aveam farmacia cea veche din Oraviţa. Sunăm la telefonul afişat, ni se spune că programul de vizitare s-a încheiat la ora 13.00. Sau 12.00... nu mai ţin minte. Sau era închis în weekend... ceva de genul care să te facă să faci imediat cale-ntoarsă.

 
Farmacia „La Vulturul Negru”a fost fondată în 1763. În prezent, în Muzeul Farmaciei Montanistice Bănăţene, care funcţionează în locul istoric, se află mobilier vechi, instrumente farmaceutice de la sfârşitul secolului al XVII-lea până la jumătatea secolului al XX-lea, arhivă documentară şi bibliotecă de carte veche.

Final canicular
La ora 18, în Obreja – un „sătuc” între Oraviţa şi Poiana Mărului– sunt 35 de grade Celsius. Se poate aşa ceva?!


Din CONCEDIUL 2015 aţi mai putut citi:


Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Maramures: Cimitirul Vesel din Sapanta – Hai sa plangem! (plus o repriza de Mocanita)

$
0
0




Data: 21 iulie 2015 (Concediu 2015)
Cazare: în Borşa


...şi plângem nu aşa, oricum, ci în hohote!

E caaaald, a fost cald şi în cei 100 de kilometri de la Borşapână în Săpânţa. Mă termină canicula... Cică am venit la munte.

După ce ni se arată ploaiade cruci, cu formele simetrice şi albastrul caracteristic („albastru de Săpânţa”)... mde, nu putem sta ca în faţă la statui... ne mişcăm printre ele.
Şi ne apucăm să citim. Şi deprimarea vine, dacă stai vreo zece minute să analizezi vieţile oamenilor care-şi dorm somnul cel de pe urmă aici – cei mai vizitaţi morţi din România.



Unii ies repede...

Fane şi Mariana intră şi pleacă în secunda doi – Fane oricum nu suportă cimitirele (nici eu, da’ aici e... altceva, o iau ca pe un muzeu; ceea ce şi e, la urma-urmei).
Maya şi Doina stau vreo două minute şi ies şi ele.
Alţii preferă o terasă, nici măcar nu fac check-in-ul.

Rămânem doar eu, colegul de apartament, Mari şi Mihai.

Noi doi suntem a doua oară în acest tărâm al morţii.


 
Data trecută, când m-am apucat, împinsă de curiozitate, să citesc ce scrie pe unele cruci, am nimerit peste oameni care au murit de tineri, în special la muncă.
Acum mi-am propus să stau cu ochii mai pe sus, să privesc în ansamblu Cimititul din Săpânţa. Dar tot am alunecat pe monumentele funerare ale unor copii... Şi iar am ieşit cu lacrimi în gât.

Impresiile de la vizita din 2005 le puteţi citi AICI.

Să zicem că mă amuză (nu găsesc alt cuvânt pe moment) bulinele-indicatoare de culoare galbenă, numerotate.
Sunt grupate pe... categorii: „15 O supărato bărbatul”, „18 Ţuica şi femeile”, „21 Crucea cu soacra”, „22 Stan Ioan Pătraş” – cel care a creat Cimitirul Vesel din Săpânţa etc.
Modernizarea s-a produs în cei zece ani în care nu am mai călcat pe aici.




 
În vara anului 2015, Biserica „Naşterea Maicii Domnului” din interiorul Cimitirului Vesel din Săpânţa se afla în renovare.


Săpânţa, scoasă din anonimat

Dacă nu ar fi existat Stan Ion Pătraş (1908-1977), cu a sa idee cu pictatul şi scrierea crucilor acelora trecuţi în nefiinţă, satul Săpânţa ar fi rămas o localitate anonimă pe harta Maramureşului.
Aşa, pragul Cimitirului Vesel este trecut zilnic de sute de vizitatori nu numai de pe plaiuri mioritice, ci şi din afara lui. Că aceştia din urmă nu înţeleg ce scrie este o altă poveste; FASCINAŢIA locului rămâne. Atât pentru români, cât şi pentru străinii de România.



 
...Dar şi românilor le este greu câteodată să desluşească rândurile aşternute, în versuri, pe crucile ORIGINALE – câteodată, acestea sunt şterse de vreme, multe conţin greşeli gramaticale, altele sunt mai înclinate, unele cuvinte sunt foarte apropiate unele de altele... în fine, Stan Ion Pătraş nu a folosit o tiparniţă originală. Ci mâna lui proprie.


 
De aceea Cimitirul Vesel ATRAGE. Că e NATURAL. Hand made, ca să folosim un termen la modă.
Picturile de pe crucile Cimitirului Vesel din Săpânţa se încadrează perfect în arta populară maramureșeană – arta veche românească.

Fiecare decedat ne vorbeşte prin crucea sa, cu ironie şi naivitate – versurile (epitafurile) sunt scrise la persoana întâi. Pe fiecare cruce este desenată figura stilizată a... posesorului.








POVESTEA Cimitirului Vesel din Săpânţa a început în 1935, atunci când StanIoan Pătraş, un scupltor (cioplitor, mai curând) în lemn, născut în Săpânţa, a început să insereze pe crucile mortuare scurte poeme,în care cel ridicat la Ceruri părea că îşi povesteşte, pe scurt, viaţa.
O contribuţie importantă la punerea bazelor Cimitirului a avut-o preotul greco-catolic Grigore Rițiu, care era și profesor de limba română și de limba latină. Acesta i-a sugerat lui Pătraş să facă partea verticală a crucilor mai lată, cu loc pentru epitaf.


 
Materialul folosit de Stan Ioan Pătraş era lemnul de stejar; aproximativ 10 cruci viu colorate pe an ieşeau din atelierul său.
În total, StanIoan Pătraş a sculptat şi a inscripţionat 700 de cruci, până la decesul său, în 1977.


 
Pe lângă binecunoscutele cruci din Cimitirul Vesel din Săpânţa, Stan Ioan Pătraş şi-a folosit arta şi pentru alte obiecte – cuiere, colţare, scaune, dulapuri, blidare, lingurare, dar şi troiţe şi porţi.

În apopierea Cimitirului Vesel se află Casa Memorială „Stan Ioan Pătraş”, deschisă publicului. Este locul în care s-a născut şi unde a trăit creatorul Cimitirului Vesel din Săpânţa.
Munca lui Stan Ioan Pătraş a fost continuată de ucenicul lui, Dumitru Pop.

Alte obiective turistice din Săpânţa sunt Mănăstirea Peri (cea mai înaltă biserică de lemn din lume!; turla are o înălţime de 78 de metri), Rezervația naturală „Mlaștina Poiana Brazilor”şi Vâltorile– construcții de formă conică realizate din bușteni în care apa captată din râu formează un vârtej puternic, folosite pentru spălarea cergilor, țolurilor și postavurilor.

Ceva mai în munte (acces cu maşina până la un punct) se află Cascada Covatari (Cascada Runcu), în bazinul hidrografic al râului Săpânţa.


TAXE CIMITIRUL VESEL SĂPÂNŢA

Taxă vizitare: 5 lei / persoană
Taxă foto: 5 lei / persoană.

Înţeleg că banii se duc la BOR. Dacă ştiam...


Vrei să mergi şi tu la Cimititul Vesel din Săpânţa?

Hai să vă povestesc cum am ajuns eu, dinspre Borşa.
Folosim serviciile aceluiaşi DN 18 (Baia Mare – Sighetu Marmaţiei), trecând prin Moisei. Continăm pe DN 19 (Sighetu Marmaţiei – Satu Mare – Oradea).
De la Borşa la Săpânţa sunt 100 km;
De la Bucureşti la Săpânţa sunt 585 km.


 
Din nou, spre Creasta Cocoşului

Ne înfiinţăm aproape de ora 16 în Pasul Gutâi.
Deşi propunerea unanim aprobată era Creasta Cocoşului,la faţa locului s-a auzit constant: „E prea târziu...”. Nu era chiar foarte târziu, eram în plină vară, înserarea venea după ora 21.
Dar era căldura, era oboseala zilei, erau cele două ore ce trebuiau străbătute până la obiectiv...
Am mers, totuşi, vreo 20 de minute până în prima poieniţă. Tolăniţi pe iarbă, am extrasenergia naturii.

Unii s-au dus mai departe (că nu se ştie când mai ajung pe-aici), până la Creasta Cocoşului, alţii nu.
Revenim la iarnă, nu-i bai!, este „refrenul” restului grupului.

De fapt, şi Săpânţa are legătură cu Munţii Gutâi, fiind aşezată la poalele acestora.

Ultima oprire înainte de Borşa este la Mara, la păstrăvărie. Un fel de indigo cu ziua de ieri.


FAZA CU MOCĂNIŢA de dimineaţă

Planul iniţial al zilei era să ne plimbăm cu Mocăniţa, pe Valea Vaserului.


 
Parcăm noi la câţiva metri de Gara Vişeu de Sus şi ne aşezăm la coada stufoasă de pe peste drum. Mă rog, se aşează doar câţiva dintre noi, ca să nu îngroşăm mai tare rândurile...

Şi stăăăăăm. Din vorbă-n vorbă (un fel de „telefonul fără fir”) aflăm că nu mai sunt locuri pentru Mocăniţă azi. Trebuia rezervare! În avans.
În plus, nimeni dintre organizatori (sau ce-or fi pe acolo) nu a găsit de cuviinţă să ne informeze asupra mersului trenurilor. Pierde vremea, că lor le e greu să dea sfară-n ţară că nu mai vând bilete fiindcă nu mai sunt locuri!


 
Între timp, aflăm că plecau trei garnituri de trenîn dimineaţa respectivă, la ora 9:00 – iar noi tot nu ne-am putut cocoţaîn vreunul!!!
Dezamăgirea copiilor e mare, se lasă cu lacrimi pentru Deiu.
A doua zi aveam programată plecarea către Apuseni. Cum trenul revenea în Gara Vişeu abia la 15:30, adio plimbare cu Mocăniţa anul acesta!

Este pentru prima oară, în cele trei ocazii plus cea de acum, când aud cuvântul „rezervare” la Mocăniţă.

La 51 de lei / persoană e înghesuiala asta!?!?

Conform site-ului oficial, sezonul de vârf ar fi început abia pe 23 iulie – atunci, preţurile erau şi mai mari!


TARIFE PENTRU MOCĂNIŢA DE LA VIŞEU DE SUS (2015, dus-întors, orientativ pentru sezoanele viitoare)

Adulţi: 46 de lei (2 aprilie – 14 iunie şi 24 septembrie – 1 noiembrie); 51 de lei(15 iunie – 22 iulie şi 24 august – 20 septembrie); 54 de lei (23 iulie – 23 august)

Pensionari, studenţi, persoane cu dizabilităţi: 39 de lei (2 aprilie – 14 iunie şi 24 septembrie – 1 noiembrie); 45 de lei (15 iunie – 22 iulie şi 24 august – 20 septembrie); 49 de lei(23 iulie – 23 august)

Copii: 33 de lei (2 aprilie – 14 iunie şi 24 septembrie – 1 noiembrie); 36 de lei(15 iunie – 22 iulie şi 24 august – 20 septembrie); 39 de lei (23 iulie – 23 august).


 
Am reconfigurat traseul, nu înainte de a ne reîntoarce în Borşa, ca să ne schimbăm în haine mai de munte.
Şi... a urmat povestea de mai sus.
Planul B: Cimitirul Vesel din Săpânţa şi Creasta Cocoşuluisă fie!
Mie una nu-mi prea convine fix acelaşi traseu de ieri – urmează să-l reconfigurez, la rându-mi, mai târziu. După Cimitir.
Mă gândesc la soarele de amiază, puternic, nu ca ieri, când ne-a mângâiat; deşi eu una i-am simţit şi ieri dogoarea. Na, eu sunt rea de căldură!


Din CONCEDIUL 2015 aţi mai putut citi:






Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Distractie de weekend: Brana Aeriana si Brana Mare a Costilei

$
0
0





Data: 3 octombrie 2015


Traseu:
*Buşteni (Căminul Alpin) – Brâna Aeriană – Creasta Văii Albe – Brâna Mare a Coştilei – trecere scurtă prin Valea Albă – Brâna Văii Albe – Crucea Eroilor (Caraiman) – Babele – Piatra Arsă
*Traseul celorlalţi, de la Cruce: Crucea Eroilor (Caraiman) – Brâna Mare a Caraimanului – Cabana Caraiman – Jepii Mici – Buşteni


V-a spus cineva vreodată că oamenii care respiră munte au toate ţiglele pe casă, toate doagele prinse în siguranţe sau că normalitateadansează în jurul lor? Sigur v-a păcălit...

Aşa se face că, în primul weekend de octombrie 2015, 10 persoane un pic plecate de-acasă – doar din Bucureşti, Braşov şi Câmpina, nu vă gândiţi la alt plecat☺ – s-au avântat pe trei dintre cele mai spectaculoase (şi periculoase) brâne ale Bucegilor! Plus o creastă de Bucegi.
Plus o reîntâlnire scurtă cu Valea Albă.
Plus o vreme extra-super-excelentă!


Îmi puteam trece în palmares patru brâne de Bucegi într-o singură zi dacă nu mă desprindeam de restul trupei în apropiere de Crucea Eroilor. Ei au luat-o pe Brâna Mare a Caraimanului, eu – direct la Babele.

...Şi s-a nimerit ca domnul coleg de apartament să „tragă chiulul” şi de data aceasta, ca la majoritatea turelor spectaculoase de anul acesta. Deh, munca!

Văzusem, încă de anul trecut, fotografii ale lui Mircea şi Gică de pe Brâna Aeriană. „Cât curaj! Ce nebunie…!”, mi-am spus... şi deja mi se trasmitea adrenalina lor.
Nici nu mă gândeam că va trece un an şi voi fi chiar acolo, pe acea Brână la care visează mulţi... în acel loc unde natura se joacă în şi cu ochii tăi, unde sălbăticia e pur şi simplu minunată...!


TRASEUL SPRE BRÂNA AERIANĂ

În tren îl avem ca oaspete(sau el ne are pe noi ☺) pe Adi, pe care l-am cunoscut în tura de mai spre Omu. El are alt traseu, cu Gabi, pe la Mălăieşti, Vârful Scara şi altele.

Traseul spre Brâna Aeriană are o parte comună cu cel care merge spre „La Verdeaţă”, locul de pornire în Valea Albă.

De la Căminul Alpin urmăm indicatorul triunghi roşu– spre Pichetul Roşu şi Mălăieşti.
După aproximativ o oră de urcuş de la intrarea în pădure, apare un fel de intersecţie. Prima, spre dreapta, merge la Refugiul Coştila şi Brâna Aeriană.

Ţin minte că, la un moment dat, am făcut stânga de pe potecă.
Nu părăsim pădurea – o ţinem în sus pieptiş. Din ce în ce mai pieptiş.
Mai sunt câteva semne galbene (dungi fără contur) desenate pe copaci – ATENŢIE! Nu e marcaj oficial! Am pierdut aceste semne pe parcurs.

Alex şi Cosmin o iau mereu înainte – îi cred... au împreună mai puţin decât vârsta mea. Şi a altora din grup.

Privim în jos către Refugiul Coştila, cel atât de colorat.


 
☺ Refugiul Coştila (1690 m altitudine) este destinat alpiniştilor – de altfel, pe plăcuţa învechită de ani de la intrare scrie: „Accesul permis numai alpiniştilor”.

Intrăm în prima porţiune accesorizată cu lanţuri. E multă umezeală, de la ploile din săptămâna ce a încheiat luna septembrie şi a deschis luna octombrie.
Îmi trece rapid prin minte episodul Strunga Ciobanului din Făgăraş, cu ale sale lanţuri „îmbibate” de apă şi noroi.
E şi aici un pic de noroi, dar nu se compară... Şi e urcare.
Gică ne ghidează de sus; cu piciorul pus unde trebuie (mai bine zis, unde simte fiecare stânca), nu apare nicio problemă. Dana îşi aminteşte de tura de astă-vară la Brâna Aeriană (noi eram în concediu), că a fost mult mai uşor pe uscat.




 
Al doilea horn şi ultimul până la Brâna Aeriană este mai scurt decât primul. Trecem uşor.

S-au terminat lanţurile, nu s-a terminat căţărarea – printre crengi de jnepeni, printre rădăcini de jepi sau de alţi copaci, pe stâncă.
Mai avem o oră de urcuş temeinic până la intrarea pe Brâna Aeriană.

☺ În urma ninsorii din săptămâna în care am cucerit cele trei brâne şi-o creastă, n-am găsit Bucegii albiţi. Doar o pată de zăpadă mică, în drum spre Brâna Aeriană.

Peisaje până la Brână


 
 Dacă aplicaţi un zoom mare, puteţi desluşi, în centru-stânga, Cabana Gura Diham (de orientat după cei doi stâlpi)

Azuga şi Buşteni


 

Antrenament pentru Brâna Aeriană


☺ Brâna Aeriană este situată în Peretele Vulturilor din Munţii Bucegi.
☺ Traseele de alpinism din Peretele Vulturilor (300 m înălţime) ajung până la 6A grad de dificultate.

De aici începe Peretele Văii Albe



Aproape de vârf, o porţiune de iarbă taie stânca. Este Brâna Aeriană

 

În aşteptarea intrării pe Brâna Aeriană

 



BRÂNA AERIANĂ, ÎNTRE FOTOGRAFII ŞI REALITATE

Am făcut ochii mari şi ficşi când am început să mă documentez despre Brâna Aeriană. Cât de expus părea totul! Eu? Să merg pe acolo? Mă mai gândesc... Dana zice că pozele sunt înşelătoare.
Mai discut cu ea, mă mai consult cu propria-mi conştiinţă, voinţă şi putinţă, mă mai uit la o mie de poze şi... da! cum să nu? MERG!

De la faţa locului: Fotografiile şi filmările până la Brâna Aeriană şi cu Brâna Aeriană sunt fooooooarte înşelătoare. Ceva spaimă, inima bătând nebuneşte... pe astea mi le închipuiam atunci când am dat prima filă a informaţiilor despre Brână.
În schimb, a fost doar savoarea şi savurarea MUNTELUI! O plăcere...!
Potecă destul de largă (e, totuşi, brână, nu vă închipuiţi Bulevardul Aviatorilor din Bucureşti!), asigurare în cabluri şi lanţuri, pe alocuri triple, de la un capăt la celălalt al Brânei.



Prima parte a Brânei Aeriene

 


Însă:
Ai cel mai rău rău de înălţime – stai acasă!
Brâna Aeriană este 100% expusă, nu e floare la ureche.

 

 
 
 

  

Înşir’te, mărgărite...







  


☺ După socotelile mele, am stat cam 20 de minute pe Brâna Aeriană, cu tot cu pauze de fotografii sau ca să nu ne călcăm pe picioare.


La final de Brână Aeriană

 
Crucea, în partea stângă a imaginii

 


 
 






Te măriţi cu mine?



CREASTA VĂII ALBE

Continuăm pe Creasta Văii Albe.





O fi ea creastă, da’ pe aici mă simt în largul meu.

 





Între stâncă şi Azuga se vede drumul spre Gura Diham. Undeva, într-o poieniţă, ascunsă acum de nor, e Cabana Diham


Înainte de Brâna Mare a Coştilei


 
 


SENZAŢII TARI PE BRÂNA MARE A COSTILEI (BMC)

Există şi alte trasee de întoarcere de pe Brâna Aeriană; noi l-am abordat pe unul dintre cele mai dificile. ☺ Dimineaţă, nu era stabilit 100% traseul de întoarcere de pe Brâna Aeriană. De văzut la faţa locului.

La ieşirea de pe Valea Albă, la masă, acum o lună, Gică ne arăta traseul BMC şi mi-a stat inima-n loc.
Ei, uite că fix pe aici am coborât!!!

Nu există elemente de asigurare (cabluri, lanţuri) pe Brâna Mare a Coştilei! Şi se circulă pe o potecă mai îngustă decât pe Brâna Aeriană. Aia a fost joacă de copii!
Pe „Aeriană” am zburdat, în vreo 20 de minute, pe Brâna Mare a Coştilei au fost două ore cât o zi de post.
O să vă spun că MI-A FOST TEAMĂ pe Brâna Coştilei, că am mers în marea majoritate a timpului pe BMC mai aplecată, cu o mână de sprijin pe iarba mare, că oamenii mă claxonau în glumă, la cât de încet (dar sigur ☺) mi-am mişcat picioarele.
A... de micile porţiuni de grohotiş am uitat să pomenesc?! Sincer, nici nu le-am (prea) băgat în seamă, la cât de concentrată eram să nu deviez cu un centimetru poteca. M-au secat pietricelele amestecate cu iarbă – orice pas greşit te poate arunca în gol.

 

Nu sufăr de rău de înălţime – am verificat. Pur şi simplu, în creierul meu, la coborâre, se instalează o rotiţă care provoacă teama. Aici n-a fost coborâre efectivă, dar capul meu l-a perceput, probabil, ca pe „traseu de întoarcere”.

Să las fotografiile să vorbească, să vedeţi de ce bat câmpii.

 
 

 


 
☺ Brâna Mare a Coştilei este dublă ca distanţă faţă de bucata pe care am parcurs-o noi.


SFATURI PENTRU BRÂNA AERIANĂ ŞI BRÂNA MARE A COŞTILEI

Este indicat să nu aveţi rău de înălţime – se traversează numeroase porţiuni expuse.
☺ Să nu vă inducă în eroare sistemele de asigurare (cabluri, lanţuri) de pe Brâna Aeriană – ACESTE TRASEE (cele trei brâne) NU SUNT PENTRU ÎNCEPĂTORI - persoane fără experienţă pe munte!!!
☺ Cu toată experienţa de „munţoman”, este necesară atenţia, concentrarea continuă.
☺ Şi... fără panică! Dacă aveţi ceva rău de înălţime şi ţineţi musai să mergeţi cel puţin pe Brâna Aeriană, evitaţi să priviţi în jos!
☺ Mergeţi în grupuri restrânse (maxim 10 persoane) şi, foarte important, cu cineva care cunoaşte traseul – mulţumim din suflet, Gică!

 
☺ Să aveţi nervii tari.
☺ Să aveţi rezistenţă pentru a merge peste 10 ore pe munte – trasee dificile (BMC-ul, Brâna Mare a Coştilei, o să pice cam la mijlocul traseului, dacă vreţi să vă întoarceţi într-una dintre localităţile de pe Valea Prahovei sau chiar dacă înnoptaţi într-una dintre cabanele de pe platou)

☺ Să nu mergeţi dacă iarba este udă (risc de alunecare).

☺ Ideal ar fi să aveţi în rucsac mănuşi pentru prize. Şi pentru că pietrele (mai) înţeapă.
Nu am întâlnit pasaje care să fi solicitat prezenţa unei cordeline.

Ascundeţi beţele de trekking la intrarea pe Brâna Aeriană (ca să nu mai zic de Brâna Mare a Coştilei)– vă încurcă şi, mai mult, vă pot dezechilibra. Este o potecă îngustă, totuşi.
De fapt, de pe la prima porţiune de lanţuri spre Brâna Aeriană, nu prea mai aveţi ce să faceţi cu beţele de trekking.


REÎNTÂLNIREA CU VALEA ALBĂ şi BRÂNA VĂII ALBE

Din Brâna Mare a Coştilei se iese în Valea Albă. Ah, amintiri...!
Din cauza umezelii reci (aici abia apucă să bată soarele), am simţit greu prizele.




 
Nu durează mult, indicatorul cu Brâna Văii Albe apare imediat.


 
Pe Brâna Aeriană revin oricând, cu plăcere – dar cu întoarcere pe oricare altă parte decât Brâna Mare a Coştilei.
În Valea Albă, de asemenea – oricând, cu plăcere. Cât despre intrarea pe platoul Bucegilor din aceste trasee, Brâna Văii Albe este o încântare absolută (dacă mi se permite alăturarea). La cuvântul „superb” ar trebui plasate în dicţionar peisajele de aici, pe care am timp să le admir în linişte... şi fără teamă.
Uite cum „moţul” Releului Coştila răsare, încet-încet, din spatele tău, cum Crucea de pe Caraimanîşi arată şi ea întâi vârful, apoi braţele, apoi se desluşeşte din ce în ce mai bine, până îi sari în cale.

„Bucăţica” asta de stâncă m-a stresat în ultimele două ore

 

SINGURICĂ

Alex şi Cosmin o zbughiseră mult înainte, să prindă un tren.

 
Vali, Gabi, Dana şi Mădălina stabiliseră deja să caute cazare la Cabana Caraiman.
Gică şi Cristina intenţionau să coboare pe Jepii Mici, la frontale. Era deja ora 18:00.
Eu voiam să mă întorc în Bucureşti. Mari, de asemenea. Am pornit spre Babele, la telecabină. Speram să avem noroc şi să îşi respecte blazonul de a circula cu ultimii turişti rătăciţi pe platou.

Ea se gândeşte mai bine. Nu vrea să rişte cu telecabina care ar putea fi sau nu. Mai mult nu, la ora asta. Se alătură celorlalţi, pe Brâna Mare a Caraimanului.
Eu sunt de neclintit: mă duc singură înspre telecabină – ştiu că eu cobor încet şi i-aş fi încurcat.

Dau peste două grupuleţe, ultimele de pe traseu. Unii (cu sacoşe în mâini) ziceau ceva de telecabină, pe ceilalţi i-am abordat eu. Soţ şi soţie, cu doi copii. Îmi spun că nu se duc la telecabină, ci la maşină, la Piatra Arsă. I-am rugat frumos să mă ducă şi pe mine cu maşina până la o gară. În Sinaia.
Ura!!! Pot să mă relaxez!
Bate rău vântul pe platou. Vorbesc mult cu cei doi copii, care sunt cam de vârsta nepoţeilor mei – un băiat de cinci ani şi o fetiţă de opt ani. Fooooarte simpatici!
Ne apucă noaptea până la Piatra Arsă, micuţii sunt epuizaţi şi nu pot să alerge.
Mulţumesc, oriunde aţi fi, dragi braşoveni care m-aţi primit în maşina voastră şi nu m-aţi lăsat să bănănăi pe ditai platoul Bucegilor!

Aflu, ulterior, că Gică vorbise deja cu cei doi soţi, pentru mine. În orice caz, dacă pierdeam telecabina, m-aş fi repezit până la Cabana Caraiman, la cei patru colegi. Numai că semnal la telefon nu prea era... să ştiu exact dacă au găsit cazare.

☺ Ultima telecabină a coborât la 18:40.

Mare de nori pe platoul Bucegilor


În Sinaia, am ţinut legătura cu Mari şi... am nimerit la acelaşi tren. Eu am aşteptat vreo oră şi jumătate prin gară şi împrejurimi – urât e să fii singur la ora aia (21.30-22.00) în gară!
Am mai rătăcitprin centru – cu PET-ul de apă plată după mine. Am mâncat un sendviş, ieftin, cald şi cu de toate. Am povestit niţel cu Gabi, de la Mălăieşti.
M-am reîntâlnit cu Mari în tren – una s-a suit din Buşteni, alta din Sinaia.

Aproape de miezul nopţii am intrat în casă, cu atâtea frumuseţi întipărite în memorie. O zi superbă! Cu de toate. Pentru care, da, merită să-i mulţumim lui Gică! Înzecit.
Pentru că şi-a rupt din timpul lui de munte ca să ne conducă pe Brâna Aeriană, pentru că ne-a aşteptat atunci când a fost nevoie, pentru că a întins o mână de ajutor, la propriu; pentru că ne-a oferit indicaţii atunci când nu putea să ne ajute fizic. Pentru că ne-a insulflat mereu încredere. Pentru că ne-a liniştit într-un moment mai tensionat al traseului. Pentru TOT.



SURSE DE APĂ
Cel mai indicat este să vă căraţi apă de acasă/de la magazin.
Nu contaţi pe izvoraşele temporare formate după ploi; sunt... temporare.
Noi am găsit câteva (toată săptămâna a plouat), dar îţi potoleau doar setea de moment, în lipsă de altceva.
Până la Cabana Caraiman nu veţi întâlni o sursă de apă sigură.


INDICATOARE. Altitudini, durată
Triunghi roşu, apoi NEMARCAT: Buşteni - Căminul Alpin (925 m altitudine) – în apropierea Refugiului Coştila (1690 m) – aprovimativ 2 ore – Brâna Aeriană (~2300 m) 3 ore

Nemarcat: Brâna Aeriană – Creasta Văii Albe 1 oră– Brâna Mare a Coştilei – intrare scurtă pe Valea Albă 2 ore

Nemarcat: Brâna Văii Albe (~2200 m) – Crucea Eroilor (2291 m) aproximativ 30 de minute

Cruce roşie: Crucea Eroilor – Cabana Babele (2206 m) 1 oră

Bandă galbenă: Cabana Babele – Complex Piatra Arsă (1950 m) 1 oră.

Traseul celorlalţi, de la Cruce
Punct albastru: Crucea Eroilor – Cabana Caraiman (2025 m), pe Brâna Mare a Caraimanului 30 minute

Triunghi albastru: Cabana Caraiman – Valea Jepilor (Jepii Mici) – Buşteni 2 ore şi 40 de minute.
*Sâmbătă 3 octombrie, Gică, Mari şi Cristina au stabilit un record de 1 oră şi jumătate în coborâre pe Jepii Mici (de la ora 19:00 la ora 20.30).

TOTAL sâmbătă: 12 ore eu (inclusiv pauza de masă şi celelalte pauze mai mici), 12 ore şi jumătate pentru grupul care a coborât în Buşteni pe Jepii Mici.


CHELTUIELI ÎN TURA „BRÂNA AERIANĂ, 3 OCTOMBRIE 2015”

În plus faţă de mâncarea pe care mi-am adus-o de acasă, am cumpărat o apă plată la 2 litri (4,5 lei) şi un sendviş consistent (4 lei), ambele din Sinaia.

În rest, tarifele CFR-ului drag, pe rutele Bucureşti – Buşteni şi Sinaia – Bucureşti:
41 de lei la dus + 41 de leila întoarcere.


Dacă vă face plăcere, citiţi şi alte aventuri din Bucegi:

Omu – Early edition(luna mai)
De la Omu cu grindina după noi(traseu Peştera – Omu – Babele)




IARNA (şi PRIMĂVARA calendaristică)




NOTĂ: Fotografiile sunt realizate de „Poveştile mele”, Gică, Mădălina, Alex, Cosmin, Mary, Gabi, Dana, Cristina şi domnul Nedelcu.


Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Drumetii la malul marii

$
0
0



Data: 10 otombrie 2015


Din aprilie 2008 ochii mei nu mai văzuseră marea. Nici de la noi, nici de la alţii.
Atunci, colegul de apartament m-a abandonatpe faleză, în Constanţa, şi şi-a văzut de munca lui.
Baie, plajă – în niciun caz!


Oricum, eu la mare mă duc pentru răsărit. Altfel, mă... plictisesc. Doar bălăceala în mare mă mai scoate la mal.
Nu rezist mai mult de două zile.

Răsăritul pe 19 august 2006









Aşa că, atunci când colegul şi Faneau apucat mess-ul de la Facebookturnându-şi vrute şi nevrute, conversaţia a ajuns la: „Haideţi la Constanţa!”.
Eu n-am stat pe gânduri şi am zis un mare DA. „Zi-i că venim!!!”.

Numai după aceea am stat la chibzuială şi l-am rugat pe Ion să îl întrebe pe marinarul Fane dacă vorbeşte serios sau îi arde de glume. Că io nu ştiu prea multe la aşa invitaţii.

Varianta Mălăieşti tocmai a picat şi anul acesta, weekend-ul acesta. Ploaie (ninsoare), noroi – asta era prognoza la munte pentru 10 octombrie.

De dimineaţă am pornit într-o drumeţie la malul mării. Alături de colegii din Drumeţii Montane Maria şi Fane.

Două ore de autostradă, juma’ de oră de stat la taclale, la adopost de ploaie, acasă la ei.


Un restaurant pescăresc







 
Faleza din Constanţa

Liniştea, vântul, nisipul, scoicile, marea, chiar şi ploaia plus, bineînţeles, prietenii au creat armonia perfectă în plimbarea de după-amiază.










Unul dintre puţinele momente „cu lume”


Cazinoul, unul dintre simbolurile oraşului Constanţa, îmi apare în paragină.

 
Cazinoul din Constanţa esteconstruit în stil Art Nouveau. A fost inaugurat în 1910. În 1912 s-au realizat ultimele retușuri.






Cazinoul din Constanţa noaptea (tot în 2006)



  
Transbordarea la Mamaia, pentru o plimbare pe plajă

Unul dintre obiectivele nou-apărute în Mamaia este pasarela-ponton.





 
Pasarela din Mamaia a primit primii turişti în 2012. Se întinde pe o distanţă de 400 de metri, are 3 metri lăţime, iar la capăt există un debarcader.


 
Vara, vă puteţi plimba cu un vapor în largul mării.
În plin sezon estival, pasarela din Mamaia este aglomerată, spaţiul fiind restrâns de diferite chioşcuri. Lumea comercială de astăzi...


 
Ruinele vechiului tobogan de apă din Mamaia

 

O altă ruină, „mai nouă”, a unui tobogan de apă din Mamaia


„Măi... eu parcă mi-aş băga picioarele!”. În apă.
O idee de copil nebun... şi în două minute traversez nispul, îmi suflec blugii şi dau iama în mare!!!

 
E rece? Brrrr... uuuun piiiic! Eeeeee biiine...!
Gataaaa...! Are temperatura perfectă.

Gândul de a mă încălţa înapoi e fugar, nu pot să îl prind. Continui să mă bucur live de plaja de octombrie.

Mă bucur la fiecare val care îmi gâdilă nu numai picioarele dezgolite, ci şi blugii. Nu-mi pasă. Se usucă ei...
Mă bucur la fiecare scoică ce mi se scurge printre degete.
Dansez printre scoici şi meduze. Dansez pe spuma valurilor.
Apa e deja fierbinte!



 

Îmi imaginez plaja plină de lume vara, muzica... STOP! Nu e de mine! Fără aglomeraţie, fără agitaţie!
Numai cu zgmotul valurilor, cu vacarmul pescăruşilor şi cu şuieratul puternic al vântului, cu ploaia căzând cuminte.

Blugii mi-s uzi până peste genunchi şi cadorisiţi cu nisip de Mare Neagră.


 
Fane mă dotează cu nişte pantaloni de munte şi aşa pot să plec uscată acasă.

S-a terminat... La 12 trecute fix, fix în miezul nopţii, suntem acasă, în Bucureşti.
Când a trecut ziua asta?!



Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Apuseni: Pietrele Galbenei, Ghetarul de la Focul Viu, Cheile Galbenei, Avenul Bortig, Balcoanele Ponorului (Circuitul Galbenei)

$
0
0





Data: 23 iulie 2015 (Concediu 2015)
Cazare: la Cabana Scăriţa, zona Padiş

Traseu:
*Camping Glăvoi – Pietrele Galbenei – Gheţarul Focul Viu – Poiana Florilor – Cheile Galbenei –  Izbucul Galbenei – Avenul Borţig – Balcoanele Ponorului – Camping Glăvoi


Mircea e cu entuziasmul dat la maximum: „Să vedem şi aia, şi aia...! Să vedeţi pe unde vă duc...! O să fie tare fain! Super!”.
Nu că noi am fi lăsat entuziasmul sub pernă, pe la cabană ori în corturi – el pur şi simplu explodează la munte.
Şi eu sunt la fel, dar azi m-a întrecut.

Circuitul Galbenei, pe care îl avem în plan azi, este considerat cel mai dificil şi mai lung traseu din zona Padiş, Munţii Bihorului.


V-am povestit eu cum a stat treaba cu şase persoane într-o maşină de două, de la cabana unde ne-am cazat şase dintre noi la Glăvoi (La Grajduri), unde ne-a aşteptat restul grupului.
Fotografia şi povestea cu buluceala le găsiţi AICI.


GALBEN LA PUTERE (Circuitul Galbenei)

Se urcă, se coboară, se urcă, se coboară, se urcă, se coboară şi tot aşa... până capitulezi. Pe o băncuţă, la o terasă, în Glăvoi, la orele serii. După mai bine de nouă ore de pădure, apă, lanţuri şi gheţari. Biiine, fie, şi pauze.


 
Am remarcat mereu, de fiecare dată când eu şi colegul de apartament am avut treabăprin zonă: Nu ştiu ce-i cu indicatoarele din Apuseni– Padiş, însă eu n-am văzut atâtea cercuri galbene never-ever. Poate mă lămureşte şi pe mine cineva: de ce trebuie atâtea cercuri (galbene) pentru a încadra bulina de culoare galbenă? Sunt cercuri simple, duble şi chiar triple!
Aha, ştiu! Doar ca să nu se piardă galbenul...

Pietrele Galbenei reprezintă o rezervație naturală cu suprafața de 6,30 hectare.





De aici aceţi acces direct cu privirea spre Groapa Ruginoasă - sus, spre stânga imaginii.



 

Peştera Gheţarul Focul Viu

S-a mai degradat ceva din 2012 – gheaţa s-a mai topit, scările din lemn până în buza Focului sunt când şi când. Din cauza umezelii, au putrezit, s-au mâncat.



 
Apropo, aşteptaţi-vă la un val de frig cu fiecare pas ce vă apropie de peşteră! – este aceeaşi senzaţie de la coborârea către Peştera Scărişoara, însă mai scurtă şi mai intensă.
Ce bine că-i vară şi ne răcorim!


 
La orele amiezii, lumina cade într-un anumit unghi pe triunghiul de gheaţă şi formează o senzaţie de foc a stalagmitelor.


 
Accesul la Peştera Gheţarul Focul Viu se face numai până la un balcon (din lemn) amenajat, tocmai pentru a nu deteriora ce a mai rămas din gheţar.



 
Sus suntem la 1200 m altitudine, iar la peşteră se coboară până la 1165 m.

Peştera Gheţarul Focul Viu are în componenţă două săli.
Sala Mare are 46 de metri în înălțime și o lungime de 68 de metri. În mijloc se află un ghețar de aproximativ 25.000 de metri cubi. Blocul de gheaţă fosilă se estimează că are aceeaşi vârstă cu Gheţarul de la Scărişoara.
Ghețarul Focul Viu este al treilea ca mărime din România, după cel de la Peștera Scărișoara și cel de la Avenul Borțig.

Sala Mică este situată după Sala Mare, însă acolo nu există elemente carstice deosebite. Peştera se termină printr-un horn înfundat.
Lungimea totată a Peşterii Gheţatul Focul Viu este de 165 de metri.


Poiana Florilor

Coborâm uşor, dar năduşim din toţi rărunchii.
E caniculă, zăpuşeală... nu neapărat soare. Dacă la 1000 de metri altitudine aerul e irespirabil, nu vreau să-mi închipui ce trag cei din Bucureşti.



 
Vara, locul este invadat de sute de specii de flori.



 

Cheile Galbenei

A venit şi mult-mult aşteptata reîntâlnire cu Cheile Galbenei!
În 2012 şi 2013, eu şi colegul de apartament am venit aici prin Arieşeni – Valea Cobleşului.

În aceste două dăţi nu l-am văzut niciodată ca traseu de via ferrata– de fapt, habar n-aveam ce-i aia. Eu eram încântată de lanţuri, cabluri, scoabe, lanţuri orizontale deasupra apei, de tot ce adună în el cuvântul PALPITANT.
M-a dat pe spate Cascada Evantai.
M-au cucerit marmitele – ochiurile de apă din stâncă.

Aşa că l-am numit traseul meu preferat din România.

Traseele de via ferrata sunt traseemontane prevăzute cu cabluri, scoabe şi podeţe metalice.
Via ferrata („calea de fier”, într-o traducere aproximativă) în Cheile Galbenei este până la Cascada Evantai.
În România, cel mai lung traseu de via ferrata este cel din Valea lui Stan.

Despre experienţa noastră din 2013 puteţi citi AICI.

Cheile Galbenei se întind pe o lungime de 700 de metri (în linie aeriană), cu o diferenţă de nivel de 100 de metri.


Traseu Cheile Galbenei

La intrarea în Chei vă aşteaptă o porţiune de escaladat bolovani. Dacă a plouat, prizele nu mai sunt atât de sigure – încă, cu atenţie, se trece în siguranţă.



 
Uşor-uşor, ajutaţi de un cablu şi de câteva scoabe, suntem suspendaţi deasupra râului.



 
În 2012 şi 2013, după „lanţurile de picioare” (cam 25 de metri) am sărit, de fiecare dată, din bolovan în bolovan, fără a mai fi nevoie să escaladăm peretele cu scoabe ori să avem contact cu apa. Ţin minte că, în 2013, plouase mult, cu numai câteva ore înainte de escaladarea noastră.
Acum am prins o perioadă umedă în Cheile Galbenei. Deşi azi e joi şi nu a mai plouat de luni. Ne-am transformat în maimuţe de pereţi - cu scoabele şi cablurile aferente.

Mai departe, majoritatea celor din grup au ocolit „tunelul”, prin vale, traversând râul.


 
Eu, Mari şi Mihai am coborât pe noroi şi ceva pietriş – prizele de picior au avut un pic de suferit.









 
Ceva mai târziu, eu am realizat un plonjon pe spate de toată frumuseţea, fiindcă am alunecat pe o piatră, la traversarea Galbenei. Direct în apă.
Noroc cu rucsacul, că m-a protejat; că mi-a protejat în special capul. S-a udat rucsacul, dar măcar eu am scăpat întreagă – doar cu o mică sperietură.
În 2012 şi 2013 nu exista apă în zonă, astfel că escaladarea bolovanilor se realiza mult mai uşor.

În faţa noastră se înalţă, preţ de vreo 7 metri, micuţa, dar spectaculoasa Cascadă Evantai. La baza ei se formează un lăcuşor.


 
Doina şi Mircea intră în peştera de lângă Cascada Evantai.
Traseul până la grotă, lungă de circa 50 de metri, este următorul: de pe poteca normalăse face stânga, până la cascadă; se intră prin dreapta cascadei.
În peşteră se merge doar în dreapta apei. Mircea zice că piatra dinăuntru nu alunecă.Dacă vă încumetaţi, nu uitaţi frontala!
Din peştera de lângă Cascada Evantai se iese prin altă parte, înainte de caburile de căţărare.


 

Seria „Eu şi Mircea”



 
Marmitele – perfecţiunea naturii



 

Pereţii Cheilor Galbenei ajung şi la peste 100 de metri înălţime, fiind săpaţi de apa Văii Galbena.


 
Două-trei sfaturi legate de Cheile Galbenei

Parcurgeţi acest traseu NUMAI dacă aveţi experienţă montană şi condiţie fizică bună.
!! Atenţie la prizeleîn porţiunile dotate cu lanţuri/cabluri – sunt solicitante. În Cheile Galbenei aveţi susţinere atât pentru mâini, cât şi pentru picioare.
De-aia-mi place mie: Sunt în elementul meu!!!

Fiţi echipaţi cu încălţăminte cu aderenţăşi, eventual, aveţi la voi sandale de apă – în cazul în care doriţi să evitaţi cablurile şi lanţurile şi apelaţi la „varianta prin apă”. Ţineţi cont că pietrele alunecă, iar temperatura apei este scăzută!
Puneţi în rucsac chiar şi îmbrăcăminte de schimb, pentru orice eventualitate a contactului cu apa gheaţă.

Iarna sau la topirea zăpezilor parcurgerea Cheilor Galbenei nu este recomandată.

Beţele de trekking vă pot folosi în Cheile Galbenei doar pentru echilibru, la traversarea apei.

Traseul prin Cheile Galbenei este considerat unul de DIFICULTATE MARE.

Dacă vă grăbiţi, dacă nu vă surâde experienţa „Cheile Galbenei” sau mai ştiu eu ce alt motiv, puteţi evita Cheile Galbenei din Circuitul Galbenei dacă urmaţi indicatoarele din Poiana Florilor.
De altfel, fiecare poate alege ce îi convine din Circuitul Galbenei – există în fiecare punct variante şi variante.
Că tot am pomenit din nou de Circuitul Galbenei, traseul oficial este: Cabana Cetăţile Ponorului  (Padiş) – Camping Glăvoi – Pietrele Galbenei – Gheţarul Focul Viu – Poiana Florilor – Cheile Galbenei –  Izbucul Galbenei – Avenul Borţig – Camping Glăvoi – Cabana Cetăţile Ponorului  (Padiş) şi durează aproximativ 10 ore.

Cheile Galbenei se sfârşesc la Izbucul Galbenei.
Aceasta este apa care intră în subteran în Cetăţile Ponorului, străbate 3,7 kilometri, apoi dă naştere râului Galbena.
Ochiul de apă are 7 metri în diametru.



Deiu, micul nostru erou


De la Izbucul Galbenei se poate merge direct la Balcoanele Ponorului (Cetăţilor Ponorului) sau, cu ocolire, la Avenul Borţig.


 
Avenul Borţig (Gheţarul Borţig)

Pare un urcuş interminabil. În practică, e doar o oră şi jumătate. Se sfârşeşte oare azi??

De la locul de popas – un trunchi căzut  de copac – nu rataţi indicatoarele către aven: câteva minute de coborâre.


 
E pur şi simplu impresionantă gaura asta! Ca să ajungi s-o priveşti din unghiul „cel mai cel”, stai fix pe omargine de hău.

 

Avenul Borţig, monument al naturii, adăposteşte un bloc de gheaţă cu volumul de 30.000 de metri cubi – al doilea ca mărime din România, după Gheţarul de la Scărişoaraşi înaintea Gheţarului Focul Viu (vezi mai sus).

Lungimea Avenului Borţig este de 150 de metri, iar adâncimea– de 54 de metri. Deschiderea are un diametru de 35 de metri.


 
Termenul „aven” este definit, conform DEX, ca o „prăpastie circulară formată în roci calcaroase, în care se scurg adesea apele de suprafață”.

Românul de origine armeano-maghiară Czárán Gyula (1847-1906) a construit (de două ori) în aven o scară de lemn cu peste 150 de trepte, iar în blocul de gheaţă a scobit coridoare între sălile cu formaţiuni de gheaţă. Lungimea galeriilor au ajuns atunci la 300 m, dar trebuiau resculptate în fiecare an, fiindcă în timpul iernii tunelurile de gheaţă au îngheţat.
(Sursa: www.welcometoromania.ro)
Acest traseu nu mai există în prezent.

Czárán Gyula, supranumit „Prinţul Galbena”, a descoperit numeroase cascade şi peşteri în Munţii Bihorului, printre care Cetăţile Ponorului şi Pestera Meziad, pe care le-a amenajat din propriul buzunar.


Balcoanele Ponorului

„Nu mai urcăm”, zice Mircea cu puţin înainte să ajungem la balcoane.
Dar coborâm prea mult ca să nu mai avem de urcat.
Noi (eu şi colegul de apartament) am făcut traseul invers, acum ceva ani, şi nu mai ţinem minte, aşa că nu putem să îl contrazicem... sau să îi dăm dreptate.

Balcoanele Cetăţilor Ponorului, în număr de patru, aşezate în formă circulară, sunt opera aceluiaşi Czárán Gyula.
Din construcţia originală, nerestaurată de mulţi ani, nu există astăzi decât nişte rămăşiţe.


 
Să vedeţi cum se văd pereţii Ponorului de la înălţimea asta (sunt aproximativ 150 de metri până jos)! Nu uitaţi să vă găsiţi un punct de sprijin bun înainte de a vă apleca!


 
E o gaură albă, înconjurată de stânci grandioase. Intrarea în Peştera Cetăţile Ponorului vi se va dezvălui şi ea în curând!

Portalul Peşterii Cetăţile Ponorului este cel mai înalt din Europa – 75 de metri!

De la Balcoane ne plimbăm agale până în Padiş. E relativ plat.
Abia avem putere să luăm masa. Dar suntem super-fericiţi! Nu se vede?!

 

SURSE de APĂ
Începeţi cu izvorul din Glăvoi, continuaţi cu cel din Poiana Florilor.
Hotărâţi dacă aveţi curaj să gustaţi din apa Cheilor Galbenei - teoretic, nu ar trebui să fie vreo problemă.
La Izbucul Galbenei aveţi grijă la insectele care ar putea intra în recipientul vostru.


Cabana Scăriţa (zona Padiş)

Cei care nu ne-am luat cortul la purtător în concediul 2015 am îndurat un tratament specialla Cabana Scăriţa – la aproximativ doi kilometri şi jumătate de Campingul Glăvoi, în Şaua Scăriţa, într-un peisaj de basm, la 1200 m altitudine.

Să începem cu sosirea din noaptea dinaintea excursiei prezentate mai sus.
Vine un nene, responsabil cu cabana, „uită” să dea un „Bună seara!” şi/sau „Bine aţi venit!” sec, ne priveşte o secundă, de check in, apoi pleacă, fără o vorbă. Sau probabil i-am zis noi „Bună seara!”... nu mai ţin minte.
Dar bună imaginea de început!

Oricum, Fane şi Mariana au ajuns la cabană cu vreun sfert de oră înaintea noastră, iar acelaşi nene i-a spus să facă el focul. Şi oaspete, şi servitor!

Semnal la telefon (internet) e mai deloc – dar asta nu e vina lui. Şi e mai bine că nu e semnal, că te cufunzi cu totul în natură.

Găsim camere de cabană, cu paturi duble şi supraetajate, cu loc de dat cu capul– din cauza amplasării patului mare sub acoperiş.

Găsim şi o scară de armată, foarte îngustă, circulară. Nu pot coborî / urca două persoane în acelaşi timp. Iar paşii trebuie să fie foarte atenţi, mai atenţi decât în Cheile Galbenei. Ca să nu te dai de-a berbeleacul.

Bucătăria e utilată complet – pentru un mic dejun sau pentru pregătirea unei mese complete. Nimic de reproşat. (Doar că n-am ştiut noi să deschidem butelia din prima şi ne-am chinuit să facem o cafea cu o cană electrică.)

Partea bună e că avem apă de spălat (cabină de duş). Şi curent electric. În prima seară.

Partea proastă e că nu găsim nici cel mai mic săpun şi niciun prosop pe nicăieri.
Eu, cu Fane căpitan formăm ad hoc o echipă de căutări. Fane găseşte primul locul secret. O debara cu vechituri. Printre lucruri, o bucăţică de săpun şi nişte prosoape.
Acum problema e dacă sunt curate.
Aşa par, aşa miros, fiind depozitate într-o pungă de plastic.
Buuuun! Deci, VICTORIE! Vedem mai târziu dacă ne contaminăm cu ceva.

...Cătinel-cătinel, ne îndreptăm spre finalul Circuitului Galbenei.

Nespălaţi, în beznă

De toată jena, nu?
După ce am înghiţit caniculă, am transpirat pe cele 1001 trasee şi cu oboseala mândră în cârca noastră, cu Mircea şi Doina drept oaspeţi – găsim Cabana Scăriţa cufundată în cel mai adânc întuneric!!!

Nu tu generator, nu tu semnal! Nu tu apă... să elimini toată lipeala de pe tine...!
Un timp, ne uităm unii la alţii. Nu ne vine să credem ce trăim. Ne facem că râdem, da’ nu e râsul nostru.

Apoi, pe rând, ne luăm PET-ul de apă de la izvorul din Glăvoi şi ne spălăm ca pisica, la lumina frontalelor din rucsacuri. Afară dăduse deja răcoarea şi răcituradin sticlă nu pică tocmai bine.
La una dintre băi cineva rămâne cu clanţa în mână.

Iniţial, proprietarul a refuzat să vină la cabană, să evalueze situaţia.
Ce poate el să facă, dacă e vina RADET? Ăsta a fost modul lui de a pune problema...
Putea să facă ceva: să instaleze un generator, pentru cazuri din astea!
Un generator ieftin costă sub 1000 de lei – doar de la noi, cele trei familii care am stat la cabană patru nopţi, ar fi încasat 1800 de lei!
Ca informaţie: Campingul Glăvoi este dotat cu generator.

Nervii clocotesc nebuneşte. Nenea responsabil de cabană catadicseşte să îşi facă apariţia, ca să ne trântească banii de avans pe masă şi un „Nu trebuie să mai plătiţi nimic”, apoi să ne întoarcă spatele.
Cabana Scăriţa are aceiaşi proprietari de la Cabana Cetăţile Ponorului, aflată un pic mai sus.

Marianei i s-a furnizat la telefon tariful de 75 de lei de persoană pe noapte.
Pentru ce???
Pe site-ul Cabanei Scăriţa sunt prezentate condiţii de cinci stele. Mă rog, cinci stele de cabană.

Ne băgăm în pat, la aceeaşi lumină a frontalelor. Noapte bună!
P.S. Curentul a venit fix la miezul nopţii.

Şi pentru că nu suntem pui de bogdaproste, cădem de acord să îi lăsăm celui care ne-a tratat „cu respect” 50 de lei de persoană pe noapte.

Schiţa acestui text a fost concepută la lumina aceloraşi frontale din rucsacuri...

Pentru accesul în zona Padiş găsiţi o descriere detaliată pe site-ul padis.ro, AICI.


INDICATOARE. Altitudini, durată

Punct galben: Camping Glăvoi (La Grajduri, 1120 m altitudine) - Balcoane Cetăţile Ponorului 8 ore şi 30 de minute

Punct albastru: Balcoane Cetăţile Ponorului – Camping Glăvoi (La Grajduri) 30 de minute

Timpi intermediari aproximativi– cei realizaţi de noi; s-au pus la socoteală pauzele (destule) şi sesiunile de fotografie:
Camping Glăvoi (1120 m altitudine) – Pietrele Galbenei (1330 m) 1 oră şi 20 de minute
Pietrele Galbenei (1330 m) – Gheţarul de la Focul Viu (1165 m) 30 de minute
Gheţarul de la Focul Viu (1165 m) – Poiana Florilor (1050 m) 1 oră şi 30 de minute
Poiana Florilor (1050 m) – intrare în Cheile Galbenei (700 m) 15 minute


 
Parcurgere Cheile Galbenei – Izbucul Galbenei (850 m) 1 oră şi45 de minute
Izbucul Galbenei (850 m) – Avenul Borţig (1260 m - în partea superioară) 1 oră şi 30 de minute
Avenul Borţig (1260 m) – primul balcon al Cetăţilor Poborului 25 minute
ultimul balcon al Cetăţilor Ponorului – Camping Glăvoi (1120 m) 30 de minute

Distanţa străbătută: 14,5 kilometri


Din CONCEDIUL 2015 aţi mai putut citi:





Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Recomandarea lunii – Poftiţi la „Gilmore Girls”, varianta 2016!

$
0
0




Timp de opt ani, fanii serialului Gilmore Girls/Fetele Gilmore, care s-a încheiat oficial în mai 2007, au suspinat de dorul lui Lorelai, Rory, Luke şi ceilalţi.

Toată lumea a sperat la un film „Gilmore Girls”, care să încheie povestea, după un sezon (final) 7 dezamăgitor pentru mulţi.
Cine nu ar fi vrut să îi vadă pe Lorelai şi Luke fericiţi, la casa lor, eventual cu un copil, poate doi?
Cu cine rămâne Rory până la urmă? Să fie Logan, Jess (daaa!) sau vreun altul?
Cum a (mai) evoluat relaţia lui Lorelai cu mama ei, Emily?
Cum o mai duc Kirk & Co. în Stars Hollow?

O groază de întrebări şi niciun răspuns. Până ACUM.


După reuniunea din iunie 2015, avem parte de încă o reîntâlnire cu protagoniştii Gilmore Girls!



Citiţi AICI TOTUL despre actorii şi rolurile pe care le-au interpretat în serial şi după aceea.


Moda „resuscitării” serialelor a cuprins şi Gilmore Girls!

Postul Netflix (responsabil, printre altele, de Orange is the New Black) va produce şi va difuza – probabil în 2016 – o porţie nu dublă, ci CVADRUPLĂ de filme Gilmore Girls.

Mult-aşteptata continuarea serialului va consta în patru filme a câte 90 de minuteşi va fi creaţia soţilor Amy Sherman-Palladino şi Daniel Palladino.

☺ Amy Sherman-Palladino este creatoarea originală a serialului Gilmore Girls. A abandonat barcaîn sezonul 7 (ultimul).


Episoadele din noul sezon Gilmore Girlsvor avea acţiunea plasată în prezent.

Cei de la tvline.com au întocmit o listă cu ce nu ar trebui să lipsească din lungmetrajele marca Gilmore Girls.

☺ O ieşire din scenă onorabilă pentru Richard– interpretat de Edward Herrmann. Trist subiect, dar atât de necesar...



Cinele de vineri searaîn familia Gilmore – fără de care serialul nu ar putea respira.

Cafeaua!!! Nu se poate fără în lumea Gilmore!


Seara de filme marca Lorelai şi Rory plus junk food-ul pe care îl consumă cu această ocazie. Şi nu numai.

Evenimentele insolite organizate în Stars Hollow – gen „maratonul dansului”, „maratonul croşetatului”, „festivalul statuilor vii”– ultimul a adus în casa Gilmore şi singurul premiu Emmy din palmares.

☺ Piesa se rezistenţă: NUNTA lui Lorelai şi Luke.


☺ Se pare că Jared Padalecki, Matt Czuchry şi Milo Ventimiglia, pretendenţii la inima lui Rory prin personajele lor – Dean, Logan, respectiv Jess – sunt ocupaţi cu proiectele lor actuale.
Dar poate îşi fac timp şi pentru noi. ☺

În viaţa reală, Alexis Bledel şi Milo Ventimiglia au fost, pentru câţiva ani, un cuplu


☺ Acum mare vedetă în lumea filmelor adevărate, Melissa McCarthy (Sookie în serial) ar fi frumos să îşi facă o (măcar) scurtă apariţie. Să nu uite de unde a plecat.


Copiii care au crescut: gemenii lui Lane şi Zack, Gigi – fata lui Christopher (mie una mi-ar plăcea să îl revăd pe David Sutcliffe) şi sora vitregă a lui Rory.
Poate ne-o arată şi pe nepoata lui Luke, dar în primul rând e interesantă evoluţialui April, fata lui Luke.

Reunirea formaţiei lui Lane, Hep Alien – aceasta a început chiar în iunie 2015. Aveţi clipul cu dovada AICI.
Poate se întoarce şi Adam Brodyîn rolul Dave?!

☺ Sunt fericiţi Paris (Liza Weil) şi Doyle (Danny Strong)?
De la terminarea filmărilor la originalul„Gilmore Girls”, Danny Strong a lucrat mult ca scenarist, obţinând şi două premii Emmy.


☺ Ce mai face cuplul trăsnit Kirk – Lulu?
☺ Ce mai face Michel cel atât de pretenţios şi... preţios?

Cele patru cuvinte pe care şi le-a imaginat Amy Sherman-Palladino pentru finalul Gilmore Girlsşi pe care nu a mai apucat să le pună în practică.



Aştept cu nerăbdare replicile super-rapide, ironiile, întorsăturile de limbaj, umorul şi miliardele de referinţe, din toate domeniile – pentru care trebuie ţinut în permanenţă Google-ul deschis.

O aştept pe Lauren Graham să fie aceeaşi Lorelaioriginală, rebelă, îndrăgostită iremediabil de Luke. Şi, în primul rând, cea mai bună prietenă a fiicei sale, Rory (Alexis Bledel).
Lauren Graham a declarat, în repetate rânduri, că „Lorelai” rămâne rolul ei de suflet. Când faci ceva cu plăcere, rezultatele nu pot fi decât... perfecte.

Sper numai ca Gilmore Girls să nu îşi piardă farmecul anilor 2000 o dată cu această resuscitare...

☺ Până atunci, trag cu ochiul la Parenthood, serialul cu Lauren Graham şi Peter Krause care are atâtea lecţii de viaţă de oferit, pentru toată lumea.



Alte articole despre „Gilmore Girls”:


  Gilmore Girls, după 8 aniTotul despre actorii şi rolurile pe care le-au interpretat în serial şi după aceea







*Celelalte recomandări lunare de până acum pe blog:

☺ Serialul Shameless
☺ Filmul Robot & Frank
☺ SerialulNurse Jackie
Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...

Bucegi: Valea Cerbului, Valea Caldarile, Valea Priponului

$
0
0





Data: 18 octombrie 2015

Traseu:
*Cabana Gura Diham – Valea Cerbului – Valea Căldările – Valea Priponului – Valea Cerbului – Cabana Gura Diham


Acum fix jumătate de an nu-mi puteam desprinde ochii de la explozia de verde a primăverii.

Acum verdele se pregăteşte să primească învelişul alb al iernii.
Dar nu se poate ascunde înainte ca natura să îşi tureze toate motoraşele şi să îşi răspândească lumina desupra pădurilor, a munţilor, a aleilor de parc.

Când natura începe să arunce culori, când nunaţele se amestecă într-o nebunie, când soarele te ameţeşte cu parfumul său, când ai oameni dragi împrejur... când ai în faţă şi sub picioare văi de Bucegi la dispoziţia ta, când Morarul îţi zâmbeşte dulce numai ţie... când cuvintele par mici şi urâte pe lângă tablourile surprinse în mijloc de toamnă – atunci, da, simţi că TRĂIEŞTI!


Vă invit la plimbărica noastră de duminică, prin lumea unor văi din Bucegi – Valea Căldărilor şi Valea Priponului, văi de abrupt ale Coştilei.
Fără porţiuni expuse, fără grohotiş şi cu porţiuni bune de căţărare – uraaa!!!

Duminică, la 6 dimineaţa, pe întuneric, demarăm către Buşteni, în maşina Mihaelei. Marius are exclusivitate în maşina colegului meu de apartament.
Prindem răsăritul dincolo de Ploieşti.
Îngheţăm în faţa Gării Buşteni, cu privirea ţintă spre limpezimea culmilor.


 
 
Bogdan (lider de batalion de data aceasta) şi Mirela sosesc, între timp, de la Braşov.
☺ Apropo: dacă îmi spuneai, acum un an, că voi străbate atâtea cărări minunate (şi neştiute) ale Bucegilor, nu te-aş fi crezut nici într-o mie de ani...!

În apropierea Cabanei (Complexului) Gura Diham ne strecurăm printr-un gărduleţ de sârmă ghimpată şi scurtăm, în urcare abruptă,  drumul prin Valea Cerbului.


Înainte de traseu




 
 
Un vârf de Coştila (spre dreapta)


Toamna, pe cărare...



 

Ne întâlnim cu marcajul bandă galbenă după aproximativ o oră.

Dacă pe nemarcatefrunzele au mai acoperit noroiul format în urma ploilor din ultimele multe zile, pe cărare înotăm prin el.

Poiana Coştilei

 

 

Pe Valea Cerbului, în continuare







Nu tre’ să trecem săritoarea


 

Începem să ne delectăm cu Moraru







După două ore şi jumătate (plus câteva minute de pauză) de bântuit prin Valea Cerbului, facem stânga, pe Valea Căldările– 1A grad de dificultate în alpinism.
 


 

Mai e mult până departe?


Pantele sunt accentuate şi se dă mult pe varianta 4x4. Mie una îmi place aşa. ☺
Alternăm piatra şi iarba, dar e mai mult iarbă.

Hai la Morar! (Colţii Morarului)



 








 
Afine şi merişoare la mijloc de octombrie. Cum vă sună asta?
Noi ne-am îndopat niţel...



 
 
Privire către Munţii Baiului
 


Mai sus decât Babele!

Sus, în creasta Priponului, locul de popas, GPS-ul indică 2250 m altitudine. Asta înseamnă că suntem mai sus decât la Babele (2206 m)!
De fiecare dată, acolo mi se părea că am ajuns pe acoperiş – nepunând la socoteală Omu.

 

 
De după colţ, Coştila!


 
Că tot vorbeam de Omu, cel mai sus în Bucegi (2507 m), uite Cabana şi staţia meteo! Cabana Omu este închisă în această perioadă, până în luna mai.

 
Nu mai ieşim în platou, că nu are rost să ne complicăm.

Predealul, sub ameninţarea unui uriaş ☺


☺ Bogdan ne serveşte cu o salată de crudităţi producţie proprie. Super! – privim natură şi mâncăm natură!
Un mare mulţumesc, de la mine şi de la Mihaela!

 

COBORÂRE PRIN VALEA PRIPONULUI (1A grad de dificultate în alpinism)


 
Nici nu mă (re)pun bine în mişcare, că alunec şi cad prosteşte. Nimic periculos în zonă, doar o mică grabă aiurea, ceva peisaj care m-a furat...



 




Popaaaaas!


 
 



 
...Şi era să mai cad o dată, la fel de prosteşte, în Valea Cerbului, pe juma’ de pietricică alunecoasă. Noroc de palme, că le-am folosit de sprijin.


La final




 
 

DE ŢINUT CONT în Valea Căldările şi Valea Priponului

☺ Nu vă aventuraţi în Valea Căldările şi Valea Priponului fără a avea niscaiva experienţă montană la bord.
Un pic de căţărare la activ nu strică.
Nu mergeţi singuri, ci însoţiţi de cineva care cunoaşte locurile.
Dacă sunteţi voi cei care să îi ghidaţi pe alţii, cu atât mai bine!


Păşiţi cu atenţie, concentraţi, în fiecare moment! Orientarea este foarte importantă.
Valea Căldările şi Valea Priponului nu ajung laintensitatea de la Brâna Aeriană şi Brâna Mare a Coştilei... în orice caz, sunt destui bolovani de căţărat şi descăţărat, iarbă mare de traversat.

☺ Nu uitaţi să vă asiguraţi prizele!
O pereche de mănuşi vă protejează la contactul cu pietrele.

!!! ATENŢIE !!! Valea Căldărilor şi Valea Priponului sunt locuri sălbatice – atenţie la urşi dacă mergeţi în grup restrâns!


☺ La Complexul Gura Diham se ajunge cu maşina (sau pe jos) - sunt 4,2 kilometri din Buşteni; din DN 1 se face stânga aproape de ieşirea spre Predeal.
☺ Nu am idee dacă mai circulă titicarul, din Gara Buşteni spre Gura Diham.

INDICATOARE. Altitudini, durată

Bandă galbenă: Cabana Gura Diham (982 m) – Valea Cerbului 2 ore şi 45 de minute

Nemarcat: Valea Cerbului – Valea Căldările (final la ~2250 m) 2 ore

Nemarcat: Valea Căldările – Valea Priponului – intrare Valea Cerbului 1 oră şi 30 de minute

Bandă galbenă: Valea Cerbului – Cabana Gura Diham 1 oră şi 45 de minute

TOTAL: 9 ore (inclusiv pauzele)
Distanţa străbătută: 13,2 kilometri

☺ Traseul prin Valea Cerbului până la Vârful (Cabana) Omu,bandă galbenă, durează 5 ore.
Acest traseu este INTERZIS pe timp de iarnă şi pe vreme nefavorabilă!


NOTĂ: Fotografiile sunt realizate de Adrian Botescu şi „Poveştile mele” .
Mulţumim, Adi, pentru operele de artă!


Trasee nemarcate / parţial marcate în BUCEGI:



Related Posts Plugin for  WordPress, Blogger...
Viewing all 228 articles
Browse latest View live